Restaurarea ca spectacol la Muzeul Arheologic din Napoli

Napoli, Muzeul de Arheologie. Ca de fiecare dată când merg în sudul Italiei, vizitez acest muzeu. Exponatele conţinute au o inepuizabilă putere de a impresiona, de a inspira, de a uimi, de a atrage. Mă întorc aici de fiecare dată cu o foame de satisfacţie care, parcă, pe măsură ce vizitez muzeul, se transformă în idei, certitudini, întrebări şi răspunsuri.
Astăzi am plănuit să vizitez exclusiv secţia de pictură a muzeului, găzduită de etajul superior al spaţiului care cuprinde colecţia Farnese [1]. Fără sculptură antică, fără mozaic, fără artă decorativă, azi mă concentrez pe măiestria modelării bidimensionalului. Pictură şi punct. Încerc să parcurg cât mai conştientă sălile de la etaj, unde sunt expuse fragmente din vilele de la Pompei, Stabiae sau Herculanum. Spun „cât mai conştientă" pentru că această pictură deţine acea forţă de seducţie care te fură, te transpune, te joacă, te metamorfozează. În muzeul arheologic de la Napoli mi s-a întâmplat să mă simt deconectată de realitate, raportul cu exponatele atât de vii, atât de puternice, contactul direct cu energia lor mă transpune în alt timp, îmi oferă o altă perspectivă asupra propriei existenţe. Din această cauză, astăzi îmi propun să urmăresc cu atenţie matematică felul în care, prin tuşe rafinate, pictorii antichităţii romane reuşeau să creeze forme rafinate. Continuu aşa cum mi-am propus, cu bucuria pe care mi-o oferă respectarea propriei promisiuni.

Savuroasă, diversă, fină, surprinzătoare, irecuperabil de pasională, vocală, pictura antică napolitană rămâne scena unui spectacol cromatic rafinat. Percep forţa acestei picturi asemănătoare cu dinamica circulaţiei apei în atmosferă: ea curge, se infiltrează, se revarsă, inundă, loveşte, mângâie, cuprinde şi surprinde. Fiecare gest pe care îl realizez după ce reiau contactul cu acest tip de pictură mă uneşte cu un ecou profund al dorinţelor creatoare ce aparţin unor nesfârşite generaţii de pictori, taumaturgi sau povestitori care au locuit acest spaţiu mediteranean.
Într-una dintre sălile dedicate picturii întâlnesc o imagine mai puţin obişnuită: ataşată unei fresce desprinse din vila Julia Felix [2], o schelă mobilă de restaurare, desfăşurată pe 3 nivele, transformă spaţiul de expunere într-o scenă de atelier. Alături de această schelă parcurg cu ochii o multitudine de elemente care ţin de arealul expertizei şi intervenţiei ştiinţifice: aparate de măsurat, substanţe de restaurare, pigmenţi, pensule minuscule, corpuri de iluminat care propun lumină dirijată. Pe lângă toate acestea, două tinere restauratoare, care mi-o recomandă pe cea de-a treia colegă: Elena Fondacaro, Laura d’Angeli şi Valeria Pappalardo. Aflu de la ele că sunt încă studente la universitatea Suor Orsola Benincasa şi că prezenţa lor în sala de muzeu se datorează unui stagiu profesional, o colaborare între Muzeul Arheologic din Napoli şi facultatea la care studiază. Motivul pentru care lucrează în acest mod, este, după cum îmi explică, determinat de greutatea mare a frescei care trebuie restaurată şi care ar prezenta riscuri mari de degradare în eventualitatea mutării într-un alt spaţiu. Cred că acest impediment tehnic facilitează, însă, o direcţie mult mai valoroasă şi mai inovatoare, care merită atenţie, investiţie şi interes: ideea de restaurare ca spectacol.
Pe lângă aportul curativ pe care restauratoarele îl aduc lucrării de care se ocupă, ele au rolul de intermediar între opera de artă şi public. De asemenea, prin prezenţa lor în sala de expunere, alături de fresca la care lucrează, munca lor devine vizibilă. În acest fel, vizitatorii conştientizează raportul de necesitate, chiar de dependenţă al obiectelor colecţionate faţă de grija omului. Conservarea şi restaurarea sunt expresii ale necesităţii echilibrului în orice raport profesional de abordare istorică a unui obiect. Caracterul ştiinţific al restaurării presupune, în mod clasic, existenţa unui laborator, a unui spaţiu special, separat olfactiv, fonic şi vizual, un loc special dedicat dialogului dintre opera de artă şi specialistul care o tratează pentru a o reînscrie într-un circuit activ. Conservatorul şi restauratorul sunt acele personaje-cheie necesare oricărei colecţii, acei profesionişti care au ca prioritate păstrarea sau restabilirea calităţilor estetice, chimice şi fizice iniţiale ale obiectelor, pentru ca acestea să poată transmite în continuare mesajele istorice, estetice, stilistice sau ştiinţifice care le sunt caracteristice.
Tinerele restauratoare erau în stadiul tehnic de finisare a chituirii lacunelor. Mi-au spus că în scurt timp vor începe să integreze cromatic porţiunile afectate şi că apoi fresca urmează să fie finisată şi secondată de următorul proiect.
Am rămas impresionată de prezenţa lor, de deschiderea lor către public, de atenţia lor distributivă şi de naturaleţea cu care acestea au transformat sala de expoziţie într-un dinamic laborator de restaurare. Am avut sentimentul întâlnirii cu un alt concept de protejare a obiectului, un concept de restaurare mai deschis, mai incluziv, mai atrăgător, spectacular. Sentimentul de înţelegere şi participativitate pe care îl emana acest laborator mobil de restaurare are o serie de funcţii comune cu deschiderea oferită de arta contemporană prin performance, prin intervenţie directă asupra spaţiului urban şi asupra conştientului publicului.
Tinerele fete îmbrăcate în costume albe, imaculate, ca îngeri protectori ai istoriei locului, mi-au povestit că meseria lor presupune un cumul de cunoştinţe teoretice şi estetice, că este o disciplină complexă, care presupune înţelegerea profundă a istoriei artei şi un mod de gândire sănătos, curat, curativ.
În cartea La cultura è come la marmellata [3], autoarea atrage atenţia asupra necesităţii diversificării gamei de strategii de atragere, de educare a publicului cultural. Ea propune o sinergie între soluții și spații publice și private pentru promovarea patrimoniului artistic material și imaterial.
În sprijinul acestei realităţi, specialiştii muzeelor implementează o serie de strategii şi tehnici de suport care se evidenţiază prin creativitate, interdisciplinaritate şi inventivitate. Pentru tinerele pe care le-am întâlnit astăzi, munca pe care o realizează este o chestiune de identitate, de bucurie, de împlinire, de perspectivă, de inovație. Acest lucru se poate observa în felul în care ele interacţionează deschis cu vizitatorii muzeului, răspunzând la întrebări, oferind detalii despre munca lor, despre raportul dintre meseria de restaurator şi opera de artă.
Într-o modalitate valorică specifică perioadei postmoderne, folosind pârghii spectaculare similare cu strategiile artei baroce, sala de expoziţii a colecţiei de pictură a Muzeului de Arheologie din Napoli devine nu numai atelier de restaurare, ci un loc de reflecţie şi cercetare pentru fiecare dintre vizitatorii care îi trec pragul. Publicului i se oferă posibilitatea de a participa în mod direct la evoluţia istorică a obiectului. Sala expoziţională devine atelier de restaurare, atelierul se transformă în scenă şi scena îşi lărgeşte limitele, jucându-se cu percepţia clasică a vizitatorului, cu limitările publicului de artă. Şi, dacă avem deschiderea să acceptăm această provocare, în aceeaşi scenă cu fresca de la vila Julia Felix ne vom întâlni: tu, eu, tinerele studente care restaurează pictura, alături de alţi anonimi ai lumii care se lasă pătrunşi de fluxul dinamic şi seducător al unei picturi care, deşi are vârstă şi loc, pare a se dispersa dincolo de timp şi spaţiu. Pentru că pictura este energie.

Andreea Foanene
(nr. 6, iunie 2017, anul VII)

NOTE

1. Una dintre primele colecţii de sculptură antică greco-romană, colecţia Farnese a fost alcătuită de cardinalul Alessandro Farnese, care a devenit Papa Paul al III-lea între 1543-1549. Sculpturile antice descoperite în zona insulară a Mediteranei au devenit râvnite în perioada renascentistă, iar colecţia a fost completată de moştenitorii acesteia. Astăzi cea mai mare parte a sculpturilor colecţiei Farnese poate fi găsită la Muzeul Arheologic din Napoli şi câteva exponate la Muzeul Capodimonte din Napoli şi la British Museum. 
2. Vila Julia Felix, rezidenţa luxoasă a proprietarei cu acelaşi nume, este o frumoasă casă a unei bogate femei romane din oraşul Pompei. Afectată de cutremurul din 62 î.Hr. şi acoperită în 79 de lava Vezuviului, vila Julia Felix a început a fi excavată în 1755 şi lucrările continuă până în prezent. Deschiderea şi dinamismul proprietarei imobilului, evidenţiate prin faptul că aceasta a închiriat diverse spaţii din vilă, transformând părţi din casă în băi publice, magazine, taverne şi apartamente private, au contribuit la validarea imaginii Juliei Felix ca figură publică în Pompei. Adaptată noii identităţi a spaţiilor reconvertite, pictura vilei prezintă un program estetic şi tematic foarte variat. Picturile imaginează scene din viaţa de zi cu zi a forumului pompeian, de la imagini ale pieţei timpului până la fragmente ce imaginează diferite personaje inspirate din realitatea imediată : copii, cerşetori, etc.
3. Marina Valensise, La cultura è come la marmellata, Marsilio, 2016, pp. 143-144.