Sudul Italiei ca mozaic cultural, sursă de inspirație pentru pictura metafizică. Întâlnirea cu Otranto

Dacă aș fi provocată să găsesc un cuvânt care să definească imaginea culturală și istorică a orașului Otranto, aș zăbovi între a alege colaj sau mozaic. Dincolo de faptul că edificiul religios central al localității conține unul dintre cele mai frumoase și mai extinse mozaicuri pavimentare din Europa, orașul Otranto este în sine un spațiu cultural, arhitectural, economic și stilistic care poate fi comparat cu o structură alcătuită din frânturi de realitate.
Istoria sudului Italiei, brăzdată de adierea sărată a întâlnirii mării Adriatice cu marea Ionică,  a fost marcată de proximitatea Eladei și, în consecință, a fost modelată de influența colonizatoare a culturii grecești încă din antichitate. Din portul orașului Otranto se poate vedea cu ochiul liber Albania de astăzi.
Confruntarea dintre albul curat al arhitecturii și albastrul viu și energic al apelor ce înconjoară locurile e un raport cromatic specific sudului Europei. Întâlnirea dintre Orient și Occident se simte aici ca o șoaptă.

Aceste locuri m-au făcut să mă simt mai aproape de pictura denumită de Guillaume Apollinaire drept metafizică. În sudul Italiei am înțeles că reveriile pre-suprarealiste ale unor artiști precum Carlo Carrà, Giorgio de Chirico sau Alberto Savino au un fond comun care se raportează la un spațiu ce pare că a pierdut legătura cu timpul. Vizitând orașe precum Otranto, Santa Maria de Leucca sau alte locuri din sudul Italiei, am avut sentimentul straniu că mă identific cu un personaj ascuns în spatele arhitecturilor ample și singuratice pictate de Giorgio de Chirico între 1909 și 1919. Picturile realizate de acest artist în perioada de început, până la începerea primului Război Mondial, au influențat în mod decisiv arta suprarealistă și au constituit repere pentru artiștii André Breton, Salvador Dalí, René Magritte și alții. Giorgio de Chirico a inovat pictura prin juxtapunerea fantasticului, a elementelor mitologice peste spații inspirate din realitatea imediată, așa cum putem găsi în picturi precum: La nostalgia dell'infinito (1911), Piazza d'Italia (1913) sau Mistero e malinconia di una strada, fanciulla con cerchio (1914).
Realitatea orașelor mediteraneene constituie un fond fertil de inspirație pentru pictura metafizică. Străzile goale, pe care se profilează melancolic umbrele lungi și poetice, sentimentul prezenței într-un spațiu butaforic, teatral, nedefinit cronologic, constituie elemente ce au hrănit nostalgia, alienarea și aducerea în prim-plan a elementelor mitologice de inspirație greco-romană. Toate aceste realități se suprapun conceptual ca elemente ale unui colaj pictural, ale unui mozaic modern în pictura metafizică și suprarealistă.
Extremitate sudică a Italiei, cunoscut ca și oraș-port, ca zonă agricollă fertilă a provinciei Lecce, amplasat în peninsula Salento, la aproximativ 50 de kilometri de localitatea Santa Maria de Leuca, orașul Otranto a fost, pe rând, colonie grecească, burg medieval, spațiu cucerit de invazia otomană sau teren de desfășurare a viziunilor arhitecturale baroce. Astăzi, toate aceste straturi istorice pot fi accesate vizual cu mare ușurință și claritate. Tehnică artistică și metaforă socială, mozaicul devine un principiu cumulativ și calitativ care definește acest spațiu sudic multietnic și multicultural.
 
Partea centrală, inima culturală a orașului, este amplasată în apropiere de port. Castelul aragonez, cu arhitectură ponderală și impozantă, specifică perioadei medievale, găzduiește astăzi diverse expoziții temporare. Edificiul are planul stelat, alcătuit din asamblarea unor brațe inegale care sunt articulate de trei turnuri circulare ample. Castelul este înconjurat de un șanț adânc de apărare, martor al strategiilor de organizare și apărare spațială. Proporțiile și dimensiunile masive ale zidurilor contrastează cu imaginea ferestrelor, care pot fi comparate cu decorațiuni miniaturale. Scopul raportului de acest tip este, de fapt, tot unul strategic și de apărare, întrucât în perioada medievală cucerirea edificiului depindea de felul în care arhitectura era capabilă să-și sigileze identitatea și să riposteze la asalturile care erau îndreptate asupra sa. Dacă din secolul al VIII-lea Otranto era un oraș bizantin, pe la începutul anilor 1060 acesta a căzut pradă violentelor cuceriri normande care se desfășurau în zona de sud a Italiei de astăzi.
Catedrala din piațeta centrală a orașului, dedicată Buneivestiri, a fost inaugurată la anul 1088. Impunătoare în spațiul exterior, catedrala este mai mult decât un detaliu scenografic: ea revendică rolul de „actor principal” al spațiului central. Înaltă, impunătoare și bogată, este dispusă spațial și simbolic ca un pol al puterii. Diafan, misterios, pavimentul navei centrale și al celor două nave secundare a fost decorat în secolul al XII-lea cu un imens mozaic pavimentar de inspirație religioasă și mitologică. Lucrarea mozaicată a fost realizată de un grup de meșteri condus de călugărul Pantaleone de la mânăstirea San Nicola di Casole. În perioada aceea Otranto era un oraș bizantin, dar păstra încă influențele antichității.
Astăzi putem găsi momente ale zilei când străzile înțesate de turiști se golesc asemenea unor conducte ce pompează în exterior conținutul. În orele de la mijlocul zilei, când soarele arzător amenință ca un nebun care zâmbește, oamenii se retrag pentru a recăpăta puteri prin mâncare și umbră. În clipele acelea, pustietatea străzilor pe care se profilează umbrele crescânde hrănește sentimentul singurătății interioare, care se accentuează și domină întreaga ființă. Teama și dorința de a continua se suprapun concomitent și fuzionează ca o prezență binară, versatilă și profundă. Pictura este o realitate interioară și exterioară.




 

 

   

Credite foto: Filip Petcu


Andreea Foanene

(nr. 11, noiembrie 2017, anul VII)