«Sunt musafir în alte limbi». Versuri de Viorel Boldiş

Sub titlul Sunt musafir în alte limbi, publicăm un grupaj de versuri edite şi inedite de Viorel Boldiş, unul dintre scriitorii români italofoni cei mai reprezentativi, care trăieşte în Italia din 1995, la Cellatica, în provincia Brescia. A câştigat mai multe premii şi a publicat următoarele volume de poezie: Da solo nella fossa comune, Gedit edizioni, Bologna 2006 (câştigător al Premiului Eks § Tra 2005); Rap...sodie migranti, Centro Studi Tindari Patti 2009 (finalist al Premiului Tindari Patti 2009); 150 grammi di poesia d'amore – 150 de grame de poezie de dragoste (volum bilingv), Rediviva Edizioni, Milano 2013; Morarul zeilor – Poezii din străinătate (poezii în limba română), Rediviva edizioni, Milano 2013. Participă la varii întâlniri şi dezbateri pe tema imigraţiei şi a literaturii, iar în 2011 i-a fost atribuită Diploma de excelență pentru merite culturale, de către Departamentul românilor de pretutindeni al Parlamentului României.



Poezii inedite

Cu susul în jos

Eu te iubesc, stau în cap şi te iubesc...
Văd lumea întoarsă pe dos; îndrăznesc
să o iau la-ntrebări... măi lume, ce dracu faci?
Tu stai cu capul în jos, lângă mine, şi-mi placi.
Două păsări dau din aripi zburând parcă dinspre cer spre pământ.
Da iubito, totu-i cu susul în jos. Oare ce legământ
ne ţine cu picioarele împlântate-n ţărână?
Mă rog, lasă, nu-mi răspunde, mai bine ia-mă de mână,
sau mai bine zis de picior,
gâdilă-mă în talpă încetişor
şi spune-mi că mă iubeşti şi cu capul în jos,
cu o iubire, aşa, întoarsă pe dos.
Vai, abia acuma am înţeles ce se întâmplă:
două idei şi-un sentiment îmi ies împreună din tâmplă
şi se îndreaptă exact înspre tălpile tale înfipte în cer...
Asta e... eu te iubesc de la cap şi până la picioare şi sper
că toată lumea asta, aşa întoarsă pe dos cum este,
să se transforme într-un sfârşit frumos de poveste.

 

Ar trebui să vă cuprindă teama

Ar trebui să vă cuprindă teama
Burtoşi cu cefe groase, parveniţi,
Nu mai e mult, poporu-şi va da seama
De unde pizda mamii voastre proveniţi.

Aţi terfelit o-ntreagă naţiune,
Orgoliul unui întreg popor
S-a prăpădit, de nu ne mai rămâne
Decât să punem iar mâna pe topor.

Aţi cumpărat şi aţi vândut de toate,
Până şi sufletul ni l-aţi vândut pe bani,
E timpul să strigăm: nu se mai poate,
Noi nu suntem o ţară de ţigani!

V-aţi bătut joc de lege şi de datini,
De şcoli s-a ales praful, vai de noi!
Popor român, periculos te clatini,
Declară acestor parveniţi război!

Nu mai avem nici fabrici, nici uzine,
De cât ne-aţi mai privatizat minţind,
A voastre buzunare gem de pline,
Românii gem de foame, suferind.

Pământurile toate-s de ocară,
Acum vreţi să le vindeţi la străini,
S-ajungem naţiune fără ţară?
Blestem pe capul vostru de haini!

Ascultaţi voi, vă spun pe româneşte:
Ar trebui să vă cuprindă teama!
Nu mai e mult, poporul se trezeşte,
Voi l-aţi belit, el vă va face seama.



M-am împletit cu tine azi
  

Azi am avut aşa, o împletire de gânduri cu tine.
Dragostea mea bărbătească
se împletea cu firavul tău trup străveziu,
într-un unghi de cer isoscel,
într-o gaură neagră,
într-un curcubeu.
Te simt atât de vie în mine,
parcă ai sta cu capul pe inima mea,
înăuntrul meu, încolăcită acolo sub coaste,
şi suspini cu suspine de femeie matură.
Oh, cum suspini tu dintr-un cer în alt cer,
din umărul meu drept
până în pielea călcâiului meu de Achile.
Mă gândesc la tine, vorbesc cu tine,
mă împletesc în tine,
şi poezia stă după colţul urechii tale,
ascunsă între firele de păr auriu,
şi aşteaptă doar ca eu să o culeg,
şi eu o culeg cu gura mea de bărbat îndrăgostit,
cu ochii mei de bărbat îndrăgostit,
cu inima mea de bărbat îndrăgostit,
şi mă umplu de tine.
Apoi, ca o ploaie de primăvară
cuvintele mi se fac stropi,
şi ca o furtună poezia
suflă-n pânzele bărcii tale.
E târziu.
Tu nu mai eşti femeie,
eu nu mai sunt bărbat,
trupurile noastre s-au împletit
şi s-au transformat
în ceea ce eşti, în ceea ce sunt:
eternitate, nemărginire, pământ.

(din 150 grammi di poesia d'amore – 150 de grame de poezie de dragoste, Rediviva Edizioni Milano 2013)

 

Casa mea din tine  

Dacă aş putea
mi-aş face casă în tine, iubita mea.
Aş face-o din paie şi lut
să miroşi ca pământul
unde am crescut.
Ferestrele le-aş pune sus sus,
în ochii tăi mari şi luminoşi,
să-mi intre lumina din ei
de câte ori iubito te uiţi în ochii mei.
Şi nu m-aş îngrădi, gard nu mi-aş face.
Dacă aş putea şi dacă ţi-ar place
aş planta în tine iasomie
şi pe la colţuri viţă de vie
să beau din tine, să-mi treacă din dor.
Dacă aş putea, parcă aş vrea să mor
şi să rămân în tine-o veşnicie.

(din 150 grammi di poesia d'amore – 150 de grame de poezie de dragoste, Rediviva Edizioni Milano 2013)

 

În limba mea 

Sunt musafir în alte limbi,
căci doar în limba mea mă regăsesc.
Am tot iubit străinele femei,
dar doar cu limba mea eu știu să le iubesc.
Mai buchisesc așa, din când în când,
câte un vers în graiul ăst dantesc,
dar poezia sufletului meu
e scrisă doar în graiul românesc.

(din Morarul zeilor – Poezii din străinătate, Rediviva Edizioni Milano 2013)

 

Străine sărbători  

Crăciunu-ți e departe, Crăciun printre străini.
Asculți cu ochii-n lacrimi colinde și suspini.
Ți-e plină masa, iată, dar tu suspini și taci,
C-ai vrea și tu acasă Crăciunul să ți-l faci.

S-auzi câinii cum latră și-n poartă cum îți bat
Colindătorii satului cu sufletul curat.
Să-i lași să-ți intre-n casă, să-ți cânte lin, duios,
Colindele ce-anunță nașterea lui Cristos.

Dar nu-i nimeni pe stradă, colindători nu vin.
Amar mai ești Crăciune, Crăciunule străin,
Că poți să ai de toate, și bani și masa plină,
Prieteni-s departe și nimeni n-o să vină.

Tu taci ș-asculți întruna cum leru-i iarăși ler,
Și sufletu-ți se 'nalță cu steaua sus pe cer
Și fuge precum gândul în satul tău sărac...
Tu lasă-l să se ducă, atâta fă-i pe plac.

Sufletu-ți e departe. Doar tu printre străini
Asculți cu ochii-n lacrimi colinde și suspini.
Aștepți să latre câinii, aștepți colindători...
E-aproape dimineață. Străine sărbători.

(din Morarul zeilor – Poezii din străinătate, Rediviva Edizioni Milano 2013)

 

Am fost acasă și m-am întors trist 

Atâta pădure cât taie semenii mei
că o să cadă cerul cu stele cu tot peste ei.

Răsuflă pădurea dintr-un singur plămân,
Muntele Șes e tot mai peticit și mai spân.

Din Harghita până la Beiuș,
moartea, ca o drujbă, duhnește-a rumeguș.

Pământurile? Doamne, pământurile toate sunt de ocară,
se răsucesc  în ele țăranii care au avut norocul să moară.

Numai spini peste tot... până și cerul s-a înspinat.
Nu mai e mult și spinii s-or coborâ peste sat.

Bat clopotele din biserica cea nouă, goală și neterminată,
cea veche de lemn stă tristă și ea, aproape-nspinată.

Am fost acasă și m-am întors trist.
Oare Dumnezeu o fi comunist?

(din Morarul zeilor – Poezii din străinătate, Rediviva Edizioni Milano 2013)

 

Niște părinți 

Uitați de Dumnezeu și de copii
Prin sate rătăcite și pustii,
Încovoiați, dar drepți ca niște sfinți,
Mai viețuiesc, timizi, niște părinți.

Tot drămuind și lemne și bănuți
Ei se strecoară aproape nevăzuți,
Stafii de oameni, umbre la amurg,
Din viața noastră-n moartea lor se scurg.

Cu ochii umezi și cu pas domol,
Priviri pierdute rătăcite-n în gol,
Își caută copiii ce s-au dus
La viață și la moarte prin apus.

Uitați de Dumnezeu și de copii
Trăiesc între spital și farmacii,
Și nu se plâng aproape de nimic,
Mai mor și mai trăiesc câte un pic.

Și stau și mai privesc de după gard
Copiii altora. Și-n inimi ard
Atâtea doruri și atât amar
De le miroase carne-a chihlimbar.

Mai greu e de Crăciun, de sărbători,
Când colindând stingheri îi trec fiori...
Și triști, cu ochii lăcrimând pe-un plic,
Mai mor și mai trăiesc câte un pic.

(din Morarul zeilor – Poezii din străinătate, Rediviva Edizioni Milano 2013)

 

Vis cu buzele tale 

Și se făcea că stăteam așa,
eu pe un deal și tu pe o vale,
iar între noi, ca o punte
din miez de cireașă, buzele tale.
Ce punte gingașă.

Si se făcea că era primăvară
și buzele tale înfloreau
ca o livadă la țară.

Și se făcea că eram făt frumos
călare pe-un puf de păpădie lipicios.

Și se făcea că vântul sufla
dinspre dealul meu înspre valea ta
și păpădia plutea, plutea tăcut
până când cădea pe buzele tale
într-un sărut.

Și se făcea că norii s-adunau
și ploaia-ți cernea stropi între buze
ce păreau licurici călăuze.

Și se făcea că un strop luneca
de pe buzele tale la mine pe față.

Și se făcea dimineață.

(din Morarul zeilor – Poezii din străinătate, Rediviva Edizioni Milano 2013)



Viorel Boldiş
(nr. 7-8, iulie-august 2014, anul IV)