„Chinul de-a nu şti lămurit”. Versuri de Sandro Penna

„Nu, poezia mea nu fi-va / o joacă-înaripată / de cuvinte suave / şi bolnave (soare alb de martie / pe frunze de platani / înfrigurate, de-un verde prea deschis). / Poezia mea-şi va năpusti tăria / spre a se pierde-n infinit / (jocul unui atlet frumos / în lungul asfințit de vară)”, scrie Sandro Penna într-una din poeziile de tinerețe. Sunt deja prezente aici lumina, energia şi aparenta simplitate ce se regăsesc în toate anotimpurile creației sale. Căci numai aparent este facilă notația sa peisagistică, scăldată adesea într-o lumină orbitoare, în spatele ei ascunzându-se, de cele mai multe ori, fie o senzație acută, fie un sentiment penetrant, fie o impresie puternică de moment, toate manifestări ale energiei vitale ce tensionează întreaga operă a acestui „poet tulburător”.
De anul acesta cititorii români ce doresc să se apropie de versurile lui Sandro Penna au la îndemână volumul bilingv Poesie / Poezii, publicat de editura Humanitas în cadrul seriei „Biblioteca Italiană”, coordonată de profesorii Smaranda Bratu Elian şi Nuccio Ordine. Colecţia este bine cunoscută de publicul avizat, prin calitatea autorilor pe care îi propune, în ediţie bilingvă, – este vorba despre clasici ai literaturii italiene sau despre personalități marcante din contemporaneitate – prin cea a traducerilor, vechi sau noi, pe care le publică şi prin complexitatea aparatului critic.
Volumul, în traducerea atentă şi sensibilă a Smarandei Elian - distinsă recent cu Premiul Naţional pentru Traducere conferit de Ministerul Culturii din Italia - preia integral conţinutul ediţiei de referinţă: Sandro Penna, Poesie (Garzanti, 1989) şi considerate, îndeobşte, în ciuda câtorva omisiuni, opera omnia a poetului. Conţine plachetele: Poezii (1927-1938), Poezii inedite (1927-1955), Notiţe (1938-1949), O stranie bucurie de viaţă (1949-1955), Cruce şi deliciu (1927-1957), Poezii de tinereţe regăsite (1927-1936), Altele (1936-1957), Bizarerii (1957-1976), Călătorul fără somn (1977) prezentând, după cum se vede, o imagine de ansamblu asupra tuturor etapelor de creaţie ale autorului. Textul poeziilor şi traducerea sunt precedate de prefaţa lui Alberto Casadei, scriitor, critic, istoric literar, profesor de literatura italiană la Universitatea din Pisa şi specialist rafinat al poeziei italiene din secolul trecut, precum şi de o cronologie amănunţită, ce îi oferă cititorului informaţii privitoare la viața și epoca poetului.
Cartea este cu atât mai utilă, cu cât reprezintă prima tălmăcire importantă în limba română a lui Penna. Din opera lui s-a tradus destul de puţin la noi, în volume antologice care prin însăși natura lor nu au izbutit să individualizeze figura acestui poet: numai şase compoziţii au fost incluse de Ilie Constantin în Cântecele altora (Junimea, 1972) şi alte douăsprezece au fost antologate în Poeţi italieni din secolul XX, coordonat de Marin Mincu (Cartea Românească, 1988).
Asemenea tuturor ediţiilor din Colecţia „Biblioteca italiană” şi aceasta a fost lansată în cadrul „Serilor italiene”, la Librăria Humanitas Kretzulescu. Au participat Smaranda Elian şi Mircea Cărtărescu, de această dată în ipostaza de poet şi critic literar. În discursurile lor aceştia au pus în lumină trăsăturile operei penniene, plasând-o în contextul poeziei italiene şi universale a secolului XX, au accentuat originalitatea acesteia şi au amintit de viața poetului cu totul ieșită din comun, au abordat temele importante din versurile sale, au identificat asemănări de stil si destin literar cu unii poeți români (Mircea Cărtărescu l-a apropiat pe Penna, cu o serie de delimitări absolut necesare, de Bacovia) şi, nu în ultimul rând, au subliniat interesul pe care această operă îl prezintă pentru publicul din România, mai ales pentru cel tânăr. Atmosfera boemă de pe terasa librăriei, scăldată în lumina apusului de soare, atât de drag lui Penna, a fost întregită de un recital în limbile italiană şi română, oferit de studenţii secţiei de italienistică, acompaniați, în surdină, de o chitară.   
Sandro Penna a rămas marginal în raport cu centrele poeziei italiene din vremea sa, cu toate că s-a bucurat de amiciția şi protecția unora dintre cei mai faimoși poeți ai epocii. Umberto Saba, bine cunoscut în mediile literare din peninsulă, l-a susținut; în 1929 Penna îi trimisese câteva poezii, în linii mari evaluate pozitiv de Saba, iar trei ani mai târziu s-au cunoscut la Roma cu ajutorul psihanalistului Edoardo Weiss. Penna l-a cunoscut pe Eugenio Montale, figura principală a grupului de intelectuali ce se întâlnea la cafeneaua „Giubbe Rosse” din Florenţa şi a întreținut cu acesta o corespondență intensă până în 1938, umbrită numai de imposibilitatea de a publica un volum de Penna sub auspiciile revistei guvernate de Montale, „Solaria”. Penna l-a cunoscut şi pe Giuseppe Ungaretti, prim nume al poeziei ermetice şi lider incontestabil la Roma. A fost „fiul multor tați şi totodată al niciunuia” subliniază Alberto Casadei în prefața volumului, explicând astfel distanța care îl separă pe poetul din Perugia de contemporani. Încadrată îndeobște în direcția „antinovecentistă”, aflată în opoziție cu cea principală din poezia italiană a secolului XX, denumită de Pier Paolo Pasolini „novecentism”, creația lui Penna, cu iz de haiku şi epigramă, are ca trăsătură dominantă fragmentarismul care iscă în cititor, la tot pasul, senzații estetice intense şi pregnante, adesea contradictorii, cu atât mai acute cu cât momentane.
În ciuda fragmentarismului alimentat de notaţiile scurte şi penetrante, opera în ansamblu beneficiază de o continuitate dată de anumite constante tematice: copilul, adolescentul, natura, amurgul, lumina orbitoare, peisajul marin sau cel urban etc. Versurile acestea, spunea Mircea Cărtărescu la lansarea volumului, au o continuitate pregnantă, ca o coajă de măr ce se desprinde în spirală de miez sau ca un şarpe ce într-o mişcare circulară se întoarce să reviziteze, de fiecare dată altfel, în mod surprinzător, aceiaşi topoi. Dintre aceştia, amorul homosexual, sublimat şi limpezit în cuvânt de orice element impur sau scabros: „În zori s-au întâlnit / goale trupurile lor. / Şi fost-a lucrul cel mai natural”. Deopotrivă inocente şi blasfematoare apar unele versuri îmbogățite de forţa brută a alăturărilor contrastante, fie ele imagistice, tematice, de registru sau referenţiale: „Cerul e gol. Dar eu la ochii negri / ai ăstui puşti ruga-mă voi la dumnezeul meu. / Dar Dumnezeul meu pe bicicletă fuge / sau udă zidul cu neruşinare”. Imaginile oximoronice, exploatate de poet cu măiestrie, sunt minunat redate în traducere: „Nori albi de marmură, -auriţi, / pluteau deasupra mânăstirii stinse”.
Versurile despre iubirea pentru bărbaţi, adolescenţi sau copii, considerate scandaloase şi prezentate uneori într-un lexic „incomod” (Smaranda Elian) au atras, mai cu seamă în perioada fascistă, pe de o parte interdicţiile cenzurii şi au prilejuit, pe de altă parte, izolarea şi singurătatea acestui poet, ce răzbat atât de firesc din poezii. Adesea eul poetic priveşte din afară şi de la margine: „Privesc la cer, la nori şi la lumini / aprinse hăt de oamenii mereu / de mine aşa departe”. Însă de acolo, de la margine, el nu încetează să simtă în faţa frumuseţii o uimire profundă, vecină cu veneraţia, însoţită uneori de spaimă: „eu o făptură omenească-n soare / priveam dormind. Apoi m-am dumirit: / un zeu adevărat veghea forma aceea. / Îndată în tăcere m-am retras. Speriat / rămas-am în tăcerea lină, albastră mare”.
Interesul lui Sandro Penna pentru artă – în anii şaizeci şi-a câştigat existenţa vânzând tablouri – se citeşte într-o seamă de consonanţe cu pictura lui Filippo de Pisis. În versurile celui dintâi şi în pânzele celui din urmă peisajele sunt albite de o lumină orbitoare: „Soare fără umbră pe virile trupuri / abandonate”, iar încăperile, animate sau nu de prezenţe umane, conţin obiecte puţine, felurite, uneori dispuse în echilibru. Lumina inundă fiinţele, emană din trupuri şi priviri: „Când în sfârşit de sub expresia cruntă / loc îşi făcu o limpede lumină - / ah, cât de limpede!” sau „Iată copilul acvatic şi ferice. / Iată copilul greu de o lumină / mai limpede ca versul ce o zice”. Ea spală şi purifică, aduce o limpezime şi o claritate evidente şi în plan stilistic, devenind valori ale cuvântului scăldat parcă în strălucirea albă şi orbitoare a paginii: „Iubeam totul pe lume. Şi nu aveam decât / carnetul meu de note alb sub soare”. Culori intense, proaspete şi solare („pomi galben-verzui în soare”, „verdele crud se mişcă-acum / în vânt la nimereală”) pictează versurile în tonuri puternice, uneori marine, construind fundalul pe care poetul trasează gesturi bruşte, o plecare, o siluetă zărită, un sunet, o senzaţie.
Alteori nuanţele amurgurilor de vară îmbracă trupurile tinere ale marinarilor sau copiilor: „Dar asfinţitul îl îmbrăţişează şi acuma / umbra-i se desenează nemişcată, în Atena”, iar atunci lumina zilei lasă loc somnului şi visării, care cuprind domol realitatea: „noi fericiţi, şi cruzi, cât de frumoasă / ne era visarea”.
Puţine obiecte decorează poezia lui Penna, lipsa relativă a posesiunilor dezvăluind o sărăcie aproape franciscană, care, de fapt, transpune în text un modus vivendi: „Trenţele-şi duc viaţa în seninătate / de soare aurite. Amin”. Cu privire la stilul de viaţă al poetului, boem şi strălucitor deopotrivă, criticul Cesare Garboli scrie: „În tinereţe Penna ducea o viaţă ca de pasăre fericită, o viaţă semeaţă şi luxoasă, ca de floare. O viaţă de om sărac, dar mai capricioasă şi mai plină de fantezie decât a unui bogătaş”.
Penna trăia într-un prezent personal, izolat de istorie şi chiar de succesiunea evenimentelor din cotidian, ducea o existență asemănătoare cu o „vacanță” (cum o denumeşte Giacomo Debenedetti) în care singura fericire posibilă este cea a simțurilor. Versurile sale cântă iubirea nețărmurită de viață cu un vocabular esențial, cu o aparentă simplitate metrică, în structuri sublimate, clare, organizate de cele mai multe ori în catrene de versuri scurte, de regulă septenari sau în endecasilabi, întocmai redaţi în traducere.
Cititorul român va fi uimit şi fermecat de poezia lui Sandro Penna, de tematica prea puţin convenţională, de cuvintele uneori şocante ce emană vitalitate, prospeţime şi apropiere de natură, de ideile aparent uşoare, care îndeamnă totuşi, în şoaptă, la meditaţie. Printre ele, cea a Erosului, copleşitor, atotputernic, violent şi blând deopotrivă.



4
Mă lăsaseră
singur pe câmp,
în ploaia măruntă, şi singur.
Muţi mă priveau
cu uimire
şi sufereau, plopii, goi,
de chinul meu: chinul
de-a nu şti lămurit…

Pământul ud,
munţii semeţi şi negri
tăceau învinşi. Părea
că-un înger rău
ar fi-mpietrit cu-un gest
nemărginirea.

Iar ploaia spăla acele pietre.



4
Mi avevano lasciato solo
nella campagna, sotto
la pioggia fina, solo.
Mi guardavano muti
meravigliati
i nudi pioppi. soffrivano
della mia pena: pena
di non saper chiararnente...

E la terra bagnata
e i neri altissimi monti
tacevano vinti. Sembrava
che un dio cattivo
avesse con un sol gesto
tutto pietrificato.

E la pioggia lavava quelle pietre.



XIV 
Un strop de pace pe câmp s-a aşternut.
Lenea ce-i muma visurilor mele-acum se uită
la viciile mele şi mă iartă.

Altcineva din mine care la mine nu se uită
udă pământul făr’să-i pese: de nicăieri
apare-un tren ce-i plin de călători
uimiţi şi zâmbăreţi: şi-i deja ieri



XIV

Un po’ di pace è già nella campagna 
l’ozio che è il padre dei miei sogni guarda 
i miei vizi coi suoi occhi leggeri.

Qualcuno che era in me ma me non guarda 
bagna e si mostra negligente: appare 
d’un tratto un treno coi suoi passeggeri 
attoniti e ridenti – ed è già ieri. 



XVI
O iubire pierdută ce vesel noian
de noi senzaţii-n mine surpinde.
Dar iubirea-i pierdută.
Răul din nou mă cuprinde.



XVI

Un amore perduto quanta gioia 
di nuove sensazioni in me sorprende. 
Ma l’amore è perduto. 
E la pena riprende



XIX
Dă-ne nouă bucuria de-a cunoaşte deplin
bucuriile noastre prin al nostru chin. 



XIX
Dacci la gioia di conoscer bene 
le nostre gioie, con le nostre pene.



XXI
De ce, odată cu-atâta urlet de durere,
când tu de tot pierit erai din ai mei ochi,
în mine clocotea atâta vrere
de a căta în orice zi-n alţi ochi?
Să fi rămas din tine-n mine-o urmă
de luminoasă tinereţe, când tu ai dispărut
din văzul meu, aleanul de s-a aşternut
precum zăpada-n martie cât soarele n-o curmă?



XXI

Ma insieme a tanto urlare di dolore, 
te scomparso del tutto dai miei occhi, 
perché restava in me tanto fervore 
ch’io posavo ogni giorno in altri occhi? 
Rimase in me di te forse una scia 
di pura gioventù se tu scomparso 
dalla mia scena la malinconia 
restava come neve al sol di marzo?



XXV
Pe-un cer acoperit, cu-un monoton văzduh
ticsit de-absente zgomote îndepărtate
la vârsta mea de mijloc (nici tânăr, nici bătrân)
în anotimp incert, în miez de zi
ce mă mâna acolo, voi, pietre, voi, borcane goale?
Iubirea, era ea departe ori era-n tot locul?



XXV
Con il cielo coperto e con l’aria monotona 
grassa di assenti rumori lontani 
nella mia età di mezzo (né giovane né vecchia) 
nella stagione incerta, nell’ora più chiara 
cosa venivo io a fare con voi sassi e barattoli vuoti? 
L’amore era lontano o era in ogni cosa? 



XXIX
Ce tare-i zgomotul din zori!
Nu-atât de oameni cât de lucruri.
Adesea îl precede-un fluierat,
o voce care veselă stârneşte ziua.
Apoi oraşul tot e-n cufundare.
Iar steaua mea e steaua-aceea spelbă
moartea mea lentă fără disperare.



XXIX
Come è forte il rumore dell’alba! 
Fatto di cose più che di persone. 
Lo precede talvolta un fischio breve, 
una voce che lieta sfida il giorno. 
Ma poi nella città tutto è sommerso. 
E la mia stella è quella stella scialba 
mia lenta morte senza disperazione. 



225
Asemeni unui chip ştiut, ori poate
mai bine neştiut, şi neasemeni
cu nici o alta din făpturi, cât am iubit,
unic pământ, întâmplătoarea-ţi formă.



225
Al pari di un profilo conosciuto, 
o meglio sconosciuto, senza pari 
fra gli altri animali, unica terra 
la tua forma casuale quanto amai



236
Se redeşteaptă-un ritm. E primăvară
în veselul oraş, acolo un copil dă fuga
când trece o fanfară. Acolo bisericile uită
de credincioşi, iar prin răzoare
dorm părăsite biciclete.



236
Si ricompone un ritmo. Primavera
nella gaia città, dove un fanciullo accorre 
se passa una fanfara. Dove le chiese 
dimenticano i fedeli, e nelle aiuole 
dormono abbandonate biciclette.



240

Să traversezi un sat… să vezi
copii cuminţi cum se deşteptă
la boarea unei muzici şi dansează. Piere
şi formă, şi culoare: un vis. Vie rămâne
dulcea credinţă într-o urzeală deasă
de dragoste ca să neliniştească lumea.



240
Traversare un paese... e lì vedere 
cheti fanciulli ridestarsi a un soffio 
di musica e danzare. S’allontana
forma o colore: un sogno. Viva resta 
la dolce persuasione di una fitta 
rete d’amore ad inquietare il mondo.