„Singur pribeag în mine însumi”. Versuri de Roberto Mussapi

După examenul de diplomă, se stabileşte la Milano. Poet, prozator, este şi autorul unor eseuri, ca de pildă, L’avventura della poesia (Jaka Book, 2002), Inferni, mari, isole: storie di viaggi nella letteratura (Bruno Mondadori, 2002) sau La paglia di Van Gogh: la poesia e altri incantesimi (Marietti, 2008). Toate textele sale dramatice au fost publicate de Editura Jaka Book, la care îngrijeşte colecţia de poezie.
Roberto Mussapi este şi un asiduu traducător şi îngrijitor de ediţii de autori clasici şi contemporani, de la Melville la Beckett, de la S.Taylor Coleridge, Kets şi Byron la Dylan Thomas, de la R.W. Emerson şi R.L. Stevenson la Yves Bonnefoy, de la Villon la Ion Barbu şi Walt Withmann, la Seamus Heaney, de la Irwin Shaw şi Arturo Onofri la Mircea Eliade, Tagore, Börn Larsson.
Mussapi este editorialistul ziarlui „Avvenire” şi profesor de dramaturgie la Universitatea Catolică. Este autor şi realizator de programe culturale la Radio Rai.


Volume reprezentative:

Luce frontale, Garzanti, 1987, nuova ed. 1998
Gita Meridiana, Mondadori, 1990
La polvere e il fuoco, Mondadori, 1997
Antardide, Guanda, 2000
La stoffa dell’ombra e delle cose, Mondadori, 2007
La veneziana, Le Lettere, 2010



Budda plânge

Nu te-am văzut niciodată plângând,
Dar poate că e iluzia unei picături
Din acea ploaie pe nepusă masa în grădină.
Acum te afli înlăuntru şi iluzia unei lămpi
Acum mă face să mă simt propriul frate.
Dacă şi tu plângi, să mă faci să cred
Că şi tu plângi, zeu
Cu chipul strunjit precum al unui apolinic din Laţium,
Pot să m-opresc din plânsul meu şi-al celuilalt,
Mai bine să plouă, afară,
Să nu scriu.



Buddha piange

Io non ti avevo mai visto piangere,
Ma forse è l’illusione di una goccia
Di quella pioggia imprevista nel giardino.
Ora sei dentro e l’illusione di una lampada
Ora mi fa sentire mio fratello.
Se anche tu piangi, o mi illudi
Di piangere anche tu, dio
Dal volto tornito di laziale apollineo,
Io posso fermare il mio e l’altrui pianto,
Lasciare che piova, fuori,
Non scrivere.




Hortensia

Aici era camera mea şi biroul
Până la douăzeci de ani, când am plecat:
Marea bibliotecă s-a golit pe nesimţite,
Prietenii mei din copilărie au venit după mine,
Robinson Crusoe, Ulise, Comandantul Ahab,
Jim, care-a plecat să caute Insula Comorilor,
Tatăl meu i-a înlocuit cu cupe şi diplome,
Cu amintirile sale, albume, mici radiouri.
Dar acum în mijloc văd o hortensie, alături două
fotografii,
Tatăl lui, în picioare, şi chipul mamei lui.
„Planta era a mamei, mi-a lăsat-o mie”,
Spune în timp ce o udă şi-o păstrează în inimă,
Glob ce cuprinde într-una o mie de vieţi,
A celui ce va fi, ce este, şi-a celui ce-a fost.
Acolo, unde ardea focul lui Platon,
Doar gloria stingheră a acelei flori.
Şi nici vorbă de Ulise, de Don Quijote,
Şi de Dante, de d’Artagnan, de Muşchetari,
Plecaţi care-ncontro,
Arşi de vii de poezie.



L’ortensia

Questa era la mia camera e il mio studio,
Fino a vent’anni fa, quando sono partito:
La grande libreria si è presto svuotata,
I miei amici d’infanzia mi hanno seguito,
Robinson Crusoe, Ulisse, il Comandante Achab,
Jim, che partì per l’Isola del Tesori.
Mio padre li ha sostituiti con coppe e diplomi,
I suoi ricordi, album, radioline.
Ma ora al centro vedo un’ortensia, accanto a due foto,
Suo padre, in piedi, e il volto di sua madre.
„La pianta era di mamma, me l’ha lasciata,”
Dice mentre la bagna e la guarda nel cuore,
Globo che include in una mille vite,
Di chi sarà, chi è, e di chi è stato.
Là, dove bruciava il fuoco di Platone,
Solo la gloria spoglia di quel fiore.
E non ci sono più Ulisse, e Don Chisciotte,
E Dante, e d’Artagnan, e i Moschetttieri,
Andati via,
Bruciati dalla poesia.




Casa

Am locuit în mai multe case,
Şi port cu mine amintirea fiecăreia:
Prima pe Corso Dante, pe când eram copil
Şi pinii creşteau sub grămezi de zăpadă,
Apoi Viale degli Angeli, la marginea râului:
De-aici m-a văzut maică-mea plecând
În automobil, privind de la balcon
Pământul Nimănui ce mă răpea,
Şi-apoi Valdieri, iar în lumina radioasă
Via delle Palme, în Liguria, la târmul mării,
Şi Via Marsilli 11 la Bologna
Unde am urcat scări fără sfârşit,
Şi-acum aici, la Milano, pe Via Mameli.
Îmi aduc aminte vocile tuturor, chipurile,
persoanele,
Imperceptibila răsuflare exalată
Şi preschimbată-n form unui gând
În memoria ce mă ţine în viaţă.

Dar prea puţin fiecare din ele
A fost cu adevărat casa mea.
În scurtul timp în care îmi era străină,
Înainte ca vieţile ei să  fi intrat în mine.
Eu de fapt n-am locuit nicicând într-o casă,
Eu sunt casa oricărei case cu ei,
Cu toţi cei care m-au făcut s-o stăpânesc,
Atât de nelipsiţi că eu nu mai sunt,
Singur pribeag în mine însumi,
Evacuat din propria inimă.



La casa

Ho abitato più di una casa
E di ognuna niente è perduto:
La prima in Corso Dante, quando ero bambino,
E i pini crescevano sotto masse di neve,
Poi Viale degli Angeli, sull’argine del fiume:
di lì mia madre mi vide partire
in automobile, guardando dal balcone
La Terra di Nessuno che mi rapiva,
E poi Valdieri, e nella luce radiosa
Via delle Palme, in Liguria, sul mare
E Via Marsili 11, a Bologna,
Dove ho salito infinite scale,
E ora cui, a Milano, in via Mameli.
Di tutte ricordo le voci, i volti, le persone,
L’impercettibile respiro respirato
E trasfomato in forma di pensiero
Nella memoria che mi tiene in vita.

Ma solo per poco ognuno di loro
È stata veramente la mia casa,
Nel breve tempo in cui mi era straniera,
prima che entrasse in me, con le sue vite.
Io non ho mai davvero abitato una casa,
io sono la casa di ogni casa con loro,
con tutti quelli che la fecero mia,
così presenti che non sono più io,
unico esule in me,
sfrattato dal mio cuore.

Prezentare şi traducere de Geo Vasile
(nr. 1, ianuarie 2013, anul III)