„Oriunde, numai să fiu departe de-acest trup”. Versuri de Piergiorgio Viti

Piergiorgio Viti, născut în 1978 la Sulmona, este profesor, jurnalist, poet şi scriitor. Are la activ peste patruzeci de recunoaşteri la nivel naţional şi participă la lecturi publice în toată Italia. Poeziile sale au fost traduse în spaniolă de către poetul şi jurnalistul argentinian Jorge Aulicino. În 2010 i-a apărut prima culegere de poezie intitulată Accorgimenti (L’arcolaio Editore), din care publicăm un grupaj de versuri în traducerea lui Geo Vasile.

Râde Valentina, râde
stând jos pe divan,
zice că are o altă perucă
pentru orice ocazie, că uneori
îi scapă din mână obiectele,
„parestezie se numeşte” chestia asta,
dar în fond lucrurile stau bine unde sunt,
şi pentru orice nevoie are îngeri de pază
în tot cartierul. De fapt cancerul e un fleac
mizerabil, zice, îşi aprinde o ţigară
şi-mi arată fotografii, e fericită.
„O să mor de cancer,
dar nici vorbă de depresie” şi-apoi
povesteşte despre nişte stranii lichide
ce-i ies din picioare,
de câte ori se duce la toxicolog.
„Eşti un soi de Isus” îi zic, nu-ţi lipseşte
decât o Magdalenă să ţi le şteargă...”
ea continuă să râdă.
Râde Valentina, râde,
nu ştie că ochii ei sunt mai luminoşi
decât o întreagă amiază la Roma.



Ride Valentina, ride
seduta sul divano,
dice che ha una parrucca diversa
per ogni occasione, che le mani
a volte non afferrano gli oggetti.
“Parestesia si chiama”, ma in fondo le cose
stanno bene dove stanno, e per qualsiasi
bisogno ha angeli custodi
in tutto il quartiere. Insomma
il cancro è una pacchia, penso,
mentre accendendosi una sigaretta
mostra delle foto, è felice.
“Devo morire di cancro,
mica di depressione” e poi
racconta di strani liquidi
che le escono dai piedi,
ogni volta che va dalla tossicologa.
“Sei quasi Gesù”, le dico, “ti manca
una Maddalena che te li asciughi
quei piedi”, mentre lei continua a ridere.
Ride Valentina, ride
non sa che i suoi occhi fanno più luce
di un intero pomeriggio a Roma.



Rachele
vorbeşte-ntr-una vrute şi nevrute
clevetitorii spun
că i-ar lipsi o doagă.
Ea însă le surâde tuturor,
circulă cu o curea în bandulieră
peste un tricou de fătălău,
ochelari tip fund de sticlă,
părul făcut perie
şi ţâţele-alea mari
ce-i dezgustă pe bărbaţi.

Rachele nu place bărbaţilor,
dar în fond e fericită
aşa cum e,
poate chiar şi
că e respinsă,
fiindcă se simte liberă
să salute de la fereastră
pe cine vrea ea,
să meargă în barul muncitorilor
şi şă-i ia oleacă peste picior,
să-mpingă-n parc
cărucioarele de copii ale altora.



Rachele
parla sempre a vanvera,
qualcuno dice
che le manca qualche venerdì.
Però lei sorride a tutti,
gira con una tracolla,
una polo da maschiaccio,
gli occhiali a fondo di bottiglia,
i capelli a spazzola
e quelle tette grandi
che non piacciono agli uomini.

Rachele
non piace agli uomini,
ma in fondo è felice
di essere così,
forse anche
di essere respinta,
perché si sente libera
di salutare dalla finestra
chi vuole,
di andare al bar degli operai
per prenderli un po’ in giro,
di spingere al parco
i passeggini degli altri.



Nu mai iese din casă,
este galben
ca o rufă murdară,
suferă de o boală,
una din acele boli
ce-ţi înghite şi maţele,
îşi petrece zilele
jucând cărţi de unul singur
şi trăgând câte-o-njurătură,
şi când te gândeşti că
înainte nu sta nicicând locului,
putea fi văzut pe bicicletă de dimineaţă
respirând ceaţa
aşternută peste câmpii,
dar fiului,
fiului puţin îi pasă,
are o nouă amantă
ce aduce leit cu o ciclamă,
şi duminică  sunt mereu plecaţi,
migrează, ai priceput,
precum rândunelele
când se prevesteşte furtuna,
iar nevastă-sa
nevastă-sa, ar trebui s-o vezi,
îşi face buzele cu ruj ca untul pe pâine
de se uită toată lumea la ea,
la slujbă nici vorbă să meargă
să spună şi ea două trei vorbe Domnului,
să i se mărturisească măcar lui,
la urma urmelor de spus ar avea multe,
mult mai mult decât noi...



Non esce più di casa
è giallo
come un panno sporco,
sta male,
uno di quei mali
che ti ingoia pure le budella,
e passa le giornate
a smazzare solitari 
e tirar giù
qualche santo,
eppure
prima non stava mai fermo,
lo vedevi in bici dal mattino
a respirare la nebbia
appoggiata sopra i campi,
e il figlio
il figlio se ne frega,
ha un’amante fresca
che pare un ciclamino,
e la domenica stanno via,
migrano, hai capito,
come le rondini
quando iniziano i temporali,
e la moglie, la moglie dovresti vederla,
sulle labbra ci appoggia quel rossetto
che tutti la stanno a guardare,
e non va mai a messa
a dire due parole al Signore,
a scambiarci insomma qualche confidenza,
che poi di cose da dire ne avrebbe,
molto più di noi…



(ipohondrul)

Dumnezeule mare
cu ce m-ai pricopsit:
ochii mi-i simt injectaţi
pieptul, o scobitură
uită-te la ea,
se văd coastele,
ramuri
veştede pe veci,
iar creierul mi-e o vizuină
a fantasmelor ce mă bântuie.

Oriunde,
numai să fiu departe de-acest trup,
să mă lepăd de el, să mă dezbar de el
aşa cum fac pe câmpuri
şerpii de apă.



(l’ipocondriaco)

Santo Dio
cosa mi hai mandato:
i miei occhi ridotti a spilli
il mio petto, uno scavo
guardalo
si vedono le costole,
rami
senza fioriture,
e il mio cervello è tana
dei fantasmi che mi invento.

Altrove,
vorrei essere altrove da questo corpo
spossederlo, sfilarmelo di dosso
come  tra i campi
le bisce.



Vrăjitoarea

Chiar nu se face pentru tine,
individul
lasă-l baltă, parcă-l văd deja
cum mângâie alte plete,
se-nfruptă cu alţi sâni,
e un şarpe fără solzi.
Uită-i umbra
încă stăruitoare
pe pernă,
răsunetul vocii
ce te-ntreabă
unde sunt cămăşile,
fereşte-te de el ca de râie,
ca de urzica ce
cotropitoare
îţi fărâmă  zidurile.



(la maga)

Proprio non ti merita,
quello
lascialo stare, che già
liscia altri capelli,
imbocca altri seni,
è un serpente senza squame.
Scorda la sua ombra
chiara
sul cuscino,
l’eco della voce
che domanda
dove sono le camicie,
evitalo come la rogna,
l’ortica che
rapinosa
sviscera i tuoi muri



(Paharul de Martini)

Iată testamentul meu.

Am ales cel mai frumos costum
pentru ziua asta.
M-am hotărât şi în privinţa odăii
- odaia unde dorm –
şi o oră. ora în care
o lumină neobrăzată
străpunge perdelele şi se-ndârjeşte
să fie lumină.
Am ales acest stilou:
îmi aduce aminte de Franţa,
fiindcă de-acolo l-am cumpărat
sau parcă mi-a fost dăruit
sau parcă…
…………………………….

În timp ce scriu, beau
dintr-un pahar de Martini cu gheaţă,
doar două degete,
căci ţin la făgăduinţa
să fiu în „deplinătatea
facultăţilor mele mentale”,
dar nu cumva n-am nimerit
costumul,
şi nici odaia nu merge,
e prea mult soare ce
stăruie-n pupile,
iar stiloul ăsta
mă zăpăceşte cu amintirile
(prima dată,
greşelile mele de pronunţare,
clopotele alsaciene clătinate
de vântul ameţitor),
şi-apoi
Martini
nu mi-a plăcut nicicând
şi-n fond
nu mai sunt
atât de sigur
că vreau să mor.



(Il Martini di Mario)

Questo è il mio testamento.

Ho scelto l’abito migliore
per questo giorno.
Ho deciso anche la stanza
- la mia camera da letto -
e un’ora: l’ora in cui
una luce spavalda
trapassa le tende e si ostina
ad essere luce.
Ho scelto questa penna:
mi ricorda la Francia,
perché lì l’ho comprata
o forse regalata
 o forse
………………………

Mentre scrivo, sorseggio
un Martini con ghiaccio,
solo due dita,
perché mi riprometto
di mantenere “il pieno possesso
delle mie facoltà mentali”,
ma forse ho sbagliato
abito,
la stanza non va bene,
c’è troppo sole che
persevera nelle pupille,
e la penna
mi intontisce di ricordi
(la prima volta,
i miei errori di pronuncia,
le campagne alsaziane in moto
con il vento che stordiva),  
e poi
il Martini
non mi è mai piaciuto
e in fondo
non sono più
tanto sicuro
di voler morire.

Traducere de Geo Vasile
(nr. 3, martie 2014, anul IV)