Pasolini răzvrătitul: „Religia epocii mele” În acest număr propun cititorilor revistei noastre o poezie din volumul La religione del mio tempo (Religia epocii mele), volum publicat în 1961, ce cuprinde poezii scrise între anii 1955-1960. Această culegere de versuri, apărută la patru ani de la precedenta, Cenușa lui Gransci, face parte din creația de maturitate a poetului și a fost oferită publicului italian într-o perioadă intens creativă și plină de succese a lui Pasolini, mai precis odată cu debutul său cinematografic (cu filmul Accattone – Cerșetorul) și curând după apariția eseurilor din volumul Passione e ideologia (Pasiune și ideologie). Volumul, uimitor de variat, își capătă titlul (ca și în cazul precedentului) de la poemul omonim, alcătuit din lungi secvențe, plasat în centrul său. Aici prezint una dintre aceste secvențe, fără titlu, în care recunoaștem contopirea – atât de specifică lui Pasolini – a unei trăiri prezente cu senzații-gânduri din trecut pe care ea le suscită, marcată grav de sentimentul pierderii ireparabile a ingenuității, a purității și a unor credințe autentice. Dar acest sentiment cotește, și aici, spre judecarea societății și ideologiei responsabile de această pierdere. În speță, aici răzvrătirea este iscată de înșelarea creștinismului ingenuu al adolescenței lui și al țăranilor din Casarsa – tărâmul copilăriei dar și al autenticității trăirii în curățenie sufletească – de către Biserica instituționalizată și asimilată societății burgheze, ambele caracterizate de setea de bunuri materiale și de conformism în gândire și atitudine. Semnificativă, în a doua parte a poemului, este folosirea repetată a formulei cristice din evanghelii „Vai celui/celor...”, care, la Pasolini, ca și la Cristos, capătă nuanță de blestem. acea mireasmă-n lume, jilavă, și minunat, de-ai dezlega intactul în misterioasa exaltare, sălbatică, când îi privesc, în soarele văratic, în mahalaua colorată, sub terase aurite de-un soare de acum seral... mai oarbă cu cât mai uimitor de plină mereu. Atunci în necuprinsa-i printr-o nesăbuită bunătate... Astfel, de-ajung doar două zile întreagă iarăși (și doar regretul murind, doar un adio îi rostesc cu greu... Și totuși eu venisem, Biserică, la tine. taina țăranului, domol și surd râului pe nume Tagliamento, și pântecelui desfăcute, acolo, a tinereții mele zi, pentru iubiri și iarbă, iarba neîntinată printre Păsări cântau în praful de polen sărmane patimi pierdute în frunzișul doar celor candizi hărăzite, celor pierduți, mut al focului și al voioasei sărăcii, în cel de-odinioară mistuit. A fost o-nflăcărare scurtă. Slugi ei își trăiau religia: severele biserica iubirii mele-adolescente al câmpurilor. Cu noile ei vise Rezistența privighetoare... Și nicio patimă Bisericii. Ba încă vai de-acela neînstare asemeni mării prea tumultoaselor o lege ce nu e altceva decât durere! să apere doar palida credință cel al rațiunii trebui să răspundă! stratul de egoism, nesăbuințele început – și nu atâta din credință ce-n om învinge și-ntuneric și lumină! privilegiului și al capitulării curentă, o crimă detestată din frică Prezentare şi traducere de Smaranda Bratu Elian |