Florilegiu Paolo Valesio. Un poet plurivalent în căutarea poeticului revelatoriu

Paolo Valesio s-a născut în 1939 la Bologna în a cărei universitate s-a și format spre a se dedica apoi cercetării. A predat la Harvard University, New York University și la Yale University, iar din 2004 a ocupat catedra „Giuseppe Ungaretti” de la Columbia University din New York.
A fondat şi coordonat „Yale Poetry Group” timp de zece ani (1993-2003). În 1997 a fondat revista „Yale Italian Poetry” (YIP), care din 2006 şi-a schimbat numele în „Italian Poetry Review” (IPR), având mai multe sedii internaţionale, la New York, Bologna și Florența. În 2013 se reîntoarce în orașul natal, unde întemeiază și conduce Centro Studi Sara Valesio, în cadrul Fundației Genus Bononiae – Musei nella città, cu un bogat program, consacrat capitalei emiliano-romagnole, ce merge de la artă la arhitectură, de la arheologie la istorie.
Valesio desfășoară  o intensă activitate literară, colaborând la diverse publicații, mai ales la săptămânalul „Il Sussiduario”, cu articole despre lumea contemporană. Continuă să lucreze la cel de-al patrulea roman dintr-o tetralogie începută în tinerețe cu L’ospedale di Manhattan din 1978.
A publicat 21 de cărți de poezie (de la Prose in poesia, din 1979, La rosa verde, 1987, Dialogo del falco e dell’avvoltoio, 1987, Le isole del lago, 1990, Analogia del mondo, 1992, Nichtchant: Selected Poems, Piazza delle preghiere massacrate, 1999, Dardi, 2000, un volum de sonete apărute la New York, până la Il volto dell’umano, 2009, Il servo rosso / The Red Servant, poeme alese publicate între 1979 și 2002, și ampla antologie cu titlul Esploratrici solitarie: poesie 1990-2017, căreia i-a fost decernat Premio Nazionale Rhegium Julii.
Dintre romane sunt de amintit: L’ospedale di Manhattan, 1978, Il regno doloroso, 1983, Tradimenti, 1994 etc.
O mențiune specială merită volumele ce adună studiile și eseurile sale: Strutture dell’allitterazione: Grammatica, retorica e folklore verbale, 1968, Ascoltare il silenzio: La retorica come teoria, 1992, Gabriele D’Annunzio: The Dark Flame, New Have London, Yale University Press, 1992.

În creația lirică a lui Paolo Valesio, ceea ce surprinde la prima vedere – fapt de altfel emblematic ce desemnează autentica sa ars poetica – e pluralitatea asumată cu putere la mai multe nivele: cel stilistic, în primul rând, dar și „tematic” cu invaziuni în faliile realului (în care nu lipsește percepția, uneori directă, pe viu, a ceea ce se întâmplă în cotidianul cult în procesul accidentat al survenirii sale diurne), consacrat contemplării existenței cu deschideri spre meditație, uneori de tip sapiențial susținute și de baze de natură erudită.
Ceea ce s-ar putea numi „gramatică” poetică subîntinde și o pluralitate stilistică pe cât de variată pe atât de exaltantă prin formele sale de transgresivitate, din care unele se întâlnesc rar în poezia universală.
În același timp, e de evidențiat o altă caracteristică a lirismului său, mai precis amploarea „topografică” a originii unor poezii ori de-a dreptul a unor întregi volume: interferează frecvent cu localități italiene, nu doar bologneze, ci și cu cele americane, în care New York-ul ocupă un loc privilegiat, explicabil biografic, dar există și ambianțe cu gust exotic (antica geografie mitico-arheologică mexicană!) și chiar de tip ezoteric.

Autorul însuși e cel ce definește geneza și natura subgenului poetic „poezie-dardă”, ce trimite prin conținutul semantic al celui de-al doilea cuvânt la o armă din alte vremuri. Nu întâmplător unul din volumele sale, tipărit în forma originală și acompaniat de ilustrații suculente și conotative, se intitulează Darde.
Dintr-o anumită perspectivă merită subliniat ceea ce mărturisește autorul în cazul volumului publicat în 2009 la Lombar Key din Bologna: „În majoritatea poeziilor (...) orice element textual (titlu, epigraf ori motto, dedicație, indicație cronotopică finală, eventuala notă explicativă la subsol) concură la a constitui textul poeziei în chestiune, fără o fundamentală distincție între un centru și o margine”. De fapt, continuă autorul, elementele indicate mai sus „formează particulara structură metrică (într-un sens evident larg, și totuși pertinent, al acestui termen) ce conține și încadrează aceste poezii.
Paolo Valesio pare a nutri un oarecare dubiu privitor la termenul, de-acum conceptual și supraîncărcat, de poetică, pe care îl găsește „un pic dezamăgitor”, dar reține că actul său poetic pleacă de la constatarea că nimic nu poate fi în mod adecvat exprimat de limbajul uman în uzul său „normal”: „Lucrurile lumii sunt acolo, dure și spinoase, iar limbajul are o capacitate foarte limitată de a le (de)construi; în compensație, are capacitatea cât de cât nelimitată de a produce rele-înțelegeri”.
În sfârșit, pentru a înţelege mai exact poziția lui Paolo Valesio privitoare la unele percepții critice inadecvate propriei sale opere poetice, el avertizează că „aceasta nu e de fapt o declarație de poetică neo-ermetică pe urma lui Mallarmé...”. Fiindcă limbajul său „nu e un limbaj poetic radical separat, ci o formă apropiată de limbajul comun”. Să ne oprim o clipă asupra conceptului de limbaj comun, cel puțin din două motive; primul, aparent insignifiant în context poetic, e că autorul a dedicat o parte consistentă a activității sale, mai ales în tinerețe, ca profesor de italiană în Statele Unite, lingvisticii; al doilea priveşte orientarea sa ideologică în sensul primar și etimologic al termenului. Paolo Valesio – cum l-am cunoscut eu de aproape – e un intelectual cu un interes și un simț acut față de condiția umană și a lumii, a vremii în care trăim, cu o distribuție difuză pentru o întâmplare, fie și comună, un eveniment mai mult ori mai puțin „epocal” (Războiul din Golf, actul terorist din New York din 11 septembrie 2001), migrația, dizabilitățile, inechitățile, forfota traficului din marile metropole, dezechilibrele ecologice etc. Însă nici una dintre aceste fațete nu predomină, nu prevalează vreun complicat limbaj „livresc”, fiindcă la întrebarea adresată lui într-un interviu de acum câțiva ani despre cum și-ar defini ori descrie propria sa practică lexicală, mai ales în contextul unei posibile tentații a poeților italieni de a inventa neologisme plecând de la exemplul „lecției lui Dante”, el răspunde că se simte străin unui atare model care, subliniază, nu s-ar găsi nici măcar la alți importanți poeți italieni. Și, de fapt, n-ar fi o tentație (o „trebuință”, cum o numește el), ci o „liberă oportunitate”. Însă acest mecanism, îndeosebi în poezia ultimelor decenii (fără a ignora schimbările, deseori radicale, precum futurismul, apoi ermetismul și mai ales neoavangarda cu ai săi Novissimi ori poezia vizuală sosită după ce au traversat poezia italiană a secolului trecut), ar trebui perceput și judecat pentru cazuri singulare și, ici-colo, în cheie subiectivă.
Afirmă că anumite neologisme în poeziile sale – de altfel, nu foarte numeroase, cum susține – în  mod paradoxal au fost primite cu o anumită perplexitate nu atât din partea cititorilor „comuni”, cât printre colegii săi profesioniști în poezie. Și, în fond, fenomenul trebuie atribuit criticilor, nu atât poeților înșiși. O explicație a posibilei suspiciuni nutrite față de neologisme e legată de istoria literară din Peninsulă, adică de cazuistica celor două linii germinale și fundamentale ale evoluției poeziei italiene. Întrucât, de fapt, și e deja un loc comun, poezia italiană nu a fost niciodată „dantescă”, ci „petrarchescă”, iar explicația lui Paolo Valesio e că „poate limba lui Dante continuă să aibă un efect paralizant asupra noastră”, de aici bănuiala sa, când simte nevoia de a se întoarce la exemplul dantesc: „pentru relativa mea libertate de neologisme, simt în jurul meu suspiciunea de impertinență”. În acest sens, nu surprinde faptul că Valesio, ca mulți alți predecesori, poeți, precum Leopardi, sau critici precum Croce, Mengaldo, spre a nu mai vorbi de Pasolini ori de Ungaretti și Montale, ar considera poezia italiană drept „inexorabil clasicistă”, evitând să se întrebe dacă aceasta ar fi un defect ori o calitate. Pentru el scriitura lirică nu e doar poetică ci și narativă și consideră că fenomenul, azi mai profund decât oricând, al rezistenței la poezie, nu ar proceda într-o atare formă – și el, de altfel, scrie mult și cu continuitate – ci ar fi „o continuă tentație a cuvântului”, iar la un vers dintr-o poezie a sa – „eu vorbesc mult fiindcă vorbesc puțin” – ar replica azi astfel: „Eu scriu mult, fiindcă vorbesc puțin”. Poetica lui Valesio este, cvasi-programatic, de tip narativ, foarte indirect: „e o arcadă ce-ar trebui într-un fel să păstreze laolaltă diversele texte”; și nu e vorba de un pur formal, fiindcă niciun aspect poetic nu e doar formal. Cât despre poeții care l-ar fi influențat, citează pe D`Annunzio și pe Filipppo Tommaso Marinetti, nu atât și nu numai pentru propria sa formare (totuși, crede că niciunul dintre cei doi nu ar fi avut o influență directă asupra scriiturii sale poetice), ci pentru poezia lor de profundă originalitate, fiind doi poeți, după opinia sa, „fundamentali pentru dezvoltarea poeziei italiene și europene din secolul al XIX-lea”.
Invocând conceptul „ansia dell`influenza” („neliniștea influenței”) al lui Harold Bloom, el apreciază, totuși, de a fi resimțit, mai ales în prima perioadă, impactul natural al unor poeți pe care îi consideră „responsabili” (ghilimelele îi aparțin) pentru întârzierea debutului său:  Eugenio Montale, Arthur Rimbaud, Ezra Pound. De altfel, ar trebui să aducă omagiu altora care au apărut după orizontul scriiturii sale. Aceștia ar fi, deși foarte diferiți în limbaj și în stil,  Philippe Jaccottet și Pier Paolo Pasolini. Scriitura lor poetică, nu şi „orientările ideologice” ale celui din urmă, îl inspiră încă și azi. Ca orice poet și, în genere, creator matur și vizionar, Valesio își refuză întrebarea față de viitorul poeziei sale.
Ceea ce îi pare esențial în propria creație poetică e orientarea spre transcendent fără să fie programatic religios: „… o poezie (…) ce contemplă cu imparțialitate dialogul/duelul dintre sacru și profan”, potrivit propriei sale evaluări.



Senzațiile vizionare (Le sensazioni visionarie)

Aplecând capul

Pentru Alfredo De Palchi

Acum, primul impuls e a-și închipui
mângâierea unui înger și al doilea
impuls e a se retrage
din această împărtășită grețoasă
idee ce ar putea atrage
pedeapsa unui pumn
de fier și de cer.

Nimic

Ah,
a fi așa de puternici și de nobili
încât să ne simțim nimicuri
(cum drept e
și trebuincios
și previzibil)
doar în fața lui Dumnezeu!
Nimicnicie precum coroana
de fier, cu care omul
hrănit de succes
aduce omagiu orgolios Celui
ce prin definiție e Superior,
coroană pe care el o așază în vârful
unei grămezi de perne
și de covoare și scrinuri cu podoabe:
pilastrul cuceririlor
ce-l deosebesc și-l hrănesc.
Însă – și cei ce-ar fi nimicuri
chiar dacă Dumnezeu n-ar exista?
Cei fără-copilărie,
cei ce și-au târât
tinerețea lor în praf
și nici nu și-au văzut -
oricând ar fi căscat ochii -
forma zilelor lor?

            Unul din acești
sălbatici cenușii
ai tribului acelor Nimicuri
șade în mijlocul tufișurilor,
o nemișcată plantă între plante,
și nu vrea să ridice ochii la cer;
fiindcă e aici, e în zilele pământoase,
când el își joacă
nulitatea sa orizontală.
El înșfacă disperarea cu ambele mâini
strângându-și pielea burții
și se gândește la ultima speranță
ce i-a rămas:
`Să-mi culeg propriul gol
frământându-l într-un nod, făcând
din el un singur pumn strâns
și aruncându-mă-n lume
fie făr-a vedea -
cum cârtița surprinsă
de întâiul soare
ce-o văd adesea fugind,
linie cenușie
ce se mută de-a lungul liniilor
pe pagina verde a pajiștii,
spre magazia de lemne -
făr-a vedea limpede
conturile crunte ale lucrurilor;
și deschizând acest pumn,
desfăcând degetele
(fie și încet, șovăitor)
folosindu-mă cu totul pe mine însumi
ca pe o singură mână
în numele vreunei obligații față de ceva
al cărei nume îmi scapă
și poate mereu îmi va scăpa
dar care va înceta
să-mi răscolească mintea
în clipa în care accept
că sunt dedesubtul
înțelegerii
al justificării
când nimic nu-mi rămâne
dacă nu servesc`.

Poștă aeriană

            Rugăciunea mea are ritmul răsuflării.
Și multe sunt, zilnic, răsuflările
(mai ușoare, mai subtile, ale suspinelor)
pe care ți le întorc
un om străvechi cu străvechi dorințe
(dorințe ale altora, nu pentru alții)
și cu noi devotamente. Îți urez
numai bine și bucurie în acel sejur al tău.
Iar tu, le simți aceste cuvinte ale mele,
cuprinse doar de răsuflări?
Nu știu; tu locuiești un tărâm,
nevrăjit, de gâfâieli și suspinări.
Însă cine poate măsura
forța răsuflării.
cine poate prevedea călătoria sa?
Privirea mea nu reușește să-mi urmeze
răsuflarea:
ce e a aerului, pe față, domnule,
EU, tot ce pot, oftez;
el, unde vrea, ajunge.

Marta și Maria

(Luca, 10, 38-42)

            Marta e mereu vizibilă
fiindcă are atâtea de făcut
marta e mereu ocupată
marta e catapultată
de aici și de-acolo
agilă și zveltă cu pielea lucindă
se zbate ca un jder
dar apoi înalță o jelanie
însă nu, doar murmur e șoapta
unei martire a vetrei.

Și maria?
Aceea, nicicând nu se vede
(așa, aproape nimeni
nu crede că ar exista)
ca un fir subțire de vânt
ca un curent de aer
din frigul de-afară
parcurge casa o dată ori de două ori
ca o fâlfâire, a treia oară
o trenă, a patra
un văl, a cincea
la urmă nu mai revine
dar e îndeajuns:
maria a adus seninul. 

Zori

            Suntem ispitiți
(la micul gând eu mă luminam
când mă trezeam),
suntem ispitiți de a ne inventa un zeu -
în gâtlej ori în creier ori în vintre
ori chiar în inimă -
spre a ne convinge că viața omenească
n-ar fi chiar atât de zadarnică.

            Însă toate sunt moduri spre a ispiti
să nu auzim vocea unei guri
ce nici n-apucă să se deschidă
și e invadată de pământ
(astfel că sunetul ei
e morbid și cenușiu și coșcovit):
e vocea lui Dumnezeu inevitabilul
a cărui amintire pentru noi

e că viața omenească
e dureros de ciudată.

Zbor

Cei care în sfârșit se trezesc
în același loc nicicând nu se mai odihnesc.
Precum lebedele se-nalță
în zbor și-n spate lasă lacul
(zice Buddha)

Inima-lac

A sosit din Orient spre Occident
ori mereu a fost
înrădăcinată în apă
ideea că un lac e o inimă?
Însă ceea ce contează e a pricepe:
Inimă a cui? Din ce?
Se vaită călătorul și se văicărește.

Sigur orice lac e inimă sie însuși.
Însă privitorul simte
că nu e de ajuns; că el trebuie să decidă
și-ar bucura (o vreme, apoi) bătaia ce-o are
și înăuntrul legii sale - deși.
Că orice inimă s-ar regăsi pe sine însăși într-un lac
(ca într-o legendă dolomită):
inimă și lac sunt tot un bazin
ce se răstoarnă în înalt.

Ispita

Poate-am trăit viața respirând,
zi după zi,
aromele unor zori nu ai mei.
Mă asuprește ispita
disperării:
eu și viața mea,
nicicând nu ne-am întâlnit. Însă pe urmă gândesc:
acești zori cineva i-a trimis;
acești zori cineva
trebuie să-i primească.

Mărețul posibil

            M-am lăcătuit
(poate, încuiat)
în mâna lui Dumnezeu.
Mâna lui Dumnezeu m-a cules.
Dacă cel mai mic ori mai puțin sublim
din îngerii săi
(cel mai dulce dintre Îngerașii săi)
deasupra mea m-ar proteja
o singură
(cea stângă)
din aripile sale,
acea umbră ar acoperi
întreaga-mi viață.

(Brooklin)

Paradis de buzunar

            Pe când
răsună de puține clipe dangătul
tăcut clopotul ce vestește
trecerea zorilor
și el îngenunchează pe covorul
subțiat până spre stricăciune
spre a controla hârtiile
mai înainte de a închide geanta
și a deschide ușa -
îl chinuie îl frământă
cu un murmur scârțâitor
precum cel al șoarecelui ce fuge
noaptea printre dulapurile
de lemn zbârcit de cedru
în bucătăria murdară și îngustă ori ca
o veveriță alunecată
jos de pe mantia neagră -
un gând îl cuprinde
pe genunchii supuși:
și dacă înăuntrul buzunarului de piele
(poștaș al ideilor)
i s-ar ascunde fără s-o știe
căldura unui lucru
dincolo de ideea
ceva ce arde ce sapă
până a-l duce la pala surâsului,
la auriul spațiu?

Un straniu triumf

După Înviere,
lumea e invadată de confuzie
și omeneștile vieți sunt curse
ce se încrucișează
frenetice și contradictorii:
mai există încă cineva murind după ce trăise
dar acum există încă
cineva ce stăruind să trăiască moare
și cineva ce moare stăruind în multe vieți.
Sărind și tot sărind dincolo de hotar,
lacomi ai vieții active,
încercăm să depășim moartea;
și sublimul creează comedie.
Însă din humusul câmpurilor dezordinii
virtuoasa plantă înmugurește:
compasiunea.

Paolo Valesio
Prezentare şi traducere de George Popescu
(nr. 5, mai 2021, anul XI)