„Dragostea cu parfum de migdale amare”. Versuri de Mihai Firică

Poet consacrat astăzi, Mihai Firică a debutat în septembrie 1989, în revista Ramuri, cu două poeme, „Mesaj” și „Stampă”, mici, delicate, dar care s-au dovedit a fi niște pași foarte hotărâți, căci, în anul următor, a revenit de mai multe ori în paginile revistei, cu diafane haiku-uri („Alb”, „Pastel de toamnă”), dar și cu versuri mai ample, mai tensionate, ancorate în real („Început de salt mortal”, „Linia 1”), care îi anunțau dubla valență de mai târziu, de poet și de publicist angajat.
Au urmat colaborări la mai multe reviste literare și, în 1996, debutul editorial, cu placheta Biografie sumară (Aius), în prezentarea reputatului și regretatului critic Radu G. Țeposu. Pentru aceasta primit Premiul pentru debut al Academiei Internaționale „Mihai Eminescu”. Un an mai târziu, al doilea volum al său, Limba șarpelui călător, a fost distins cu Premiul „Marin Sorescu” și Premiul pentru Poezie al USR – filiala Craiova. Mai apoi, acesta avea să apară și într-o ediție bilingvă (2006). A continuat cu o trilogie publicistică (Insectarul cu molii, 2004; Dinastia ticăloșilor – 2010; România puzzle, 2015), pentru ca, în 2017, să revină la poezie cu volumul Ultimele zile și viața de după, apărut la Editura TracusArte.
Despre creația sa au vorbit personalități avizate, precum Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici, Ioan Moldovan, Robert Șerban ș.a., dar cred că merită amintit ceea ce aprecia pretențioasa doamnă Constanța Buzea la tânărul poet Mihai Firică: „discursul articulat, metafora delicată, hipersensibilitatea ca o boală care ține de vehicolul ei – sufletul dvs.” (România literară, 30 martie 1994).
În paralel cu parcursul său poetic și publicistic, Mihai Firică s-a implicat activ în viața literară contemporană, consolidându-și rolul de animator cultural. În calitate de președinte al filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, a inițiat și susținut numeroase proiecte menite să revigoreze spiritul literar regional și să aducă în dialog tradiția cu noile forme de expresie artistică. Cu o viziune coerentă și un atașament autentic față de valoarea culturală, a demonstrat că, dincolo de poem, există o responsabilitate asumată față de cuvântul viu, comunitar.
În prezent, el continuă această linie de angajament cultural din postura de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Stockholm, unde, cu aceeași discreție elegantă și rigoare profesională, contribuie la consolidarea prezenței literaturii române în spațiul nordic, păstrând o punte vie între identitatea națională și dialogul internațional.
Selecția de față este extrasă din volumul Dragostea cu parfum de migdale amare (Vinea, 2023). Versiunea integrală în limba italiană va fi publicată în curând la o editură din peninsulă.


Tu zâmbești doar seara

Tu zâmbești doar seara.
Pereți de ceară absorb rugăciunea,
pe coji de nucă stau de vorbă cu Dumnezeu,
silabisesc în șoaptă, mângâi cuvintele.
Sfinții îmi erau prieteni înainte de a fi sus-puși,
lângă El să-i fie de folos la o adică
- îmi deveniseră inutili oricum.
Poate că unii vor reveni prin decădere,
se vor ascunde printre rădăcini
tânjind după lumină.

Din orașul răsturnat cad sori.
Inima ta e un animal cald ghemuit în brațele mele,
noaptea e rece, are stele rotunde și palide,
se desface în zeci de petale dimineața
când nu ne mai știm numele
și de ce, de când și ale cui sunt toate aceste fotografii
din care ne privesc străini.
Înot într-o puzderie de cioburi strălucitoare
- o pasăre care ne acoperă cu aripile întinse
ne lovește cu clonțul de aur –
nu-ți vei aminti numele meu
când vei privi fotografia decolorată și îngălbenită.
Asta se întâmplă când femeile tinere își taie părul
și-l poartă vântul de colo până colo.



Bascheții tăi colorați

De toamnă nu mă tem,
ci de frunzele nenumărate care colorează aerul,
se prind în păr,
una după alta ca anii din urmă.
Ceva ne-a purtat în această dimineață rece,
pe alei rătăcite doar copacii tac singuri,
pe sub crengile abia străpunse de câteva raze
port cu mine o imagine în palma cu care
ți-am mângâiat chipul.
Tu ești atât de diferită de toate întâmplările din jurul meu,
de toate detaliile lumii,
de la început la sfârșit.

Iată că a venit toamna și nu mă mai tem,
prin frunze palide trec precum umbra mirată prin sticlă –
știi, bascheții tăi colorați ne vor face să râdem de iarnă.
Dedesuptul tabloului împroșcat cu cerneală
a uitat Van Gogh să semneze,
să treacă împreună cu noi
dintr-o toamnă în altă toamnă.



Februarie doar cu tine

Marea este calmă și tu îmi șoptești,
valurile aduc la țărm cadavre vineții,
e singurul schimb cinstit din această ultimă iarnă,
în februarie doar cu tine.
Morții se ridică deasupra apei apoi cad,
vălul de ceață se închide în urma lor.

Respir aerul presărat între noi,
două pietre mângâiate de vântul străin.
Adânc, până în inima inimii mele,
crește dragostea pentru tine, tainic,
în lunga tăcere purtată ca o mască.
Dacă se va rătăci după un nor,
am să-i cer soarelui
să caute pe chipul tău zâmbetul,
regăsindu-te într-o bună zi,
netulburată de vuietul mării.
Dumnezeu nu dă rest,
ne așează sub talpa umedă și rece.

Februarie fără tine – cal alb hoinar peste dealuri.

Am știut numele tău dar l-am uitat

O fantă deschisă peste o cicatrice.
Mă lovește partea cea întunecată a fricii,
îmi simt brațele smulse din umeri.

Dacă n-am să plec din limba aceasta e că aici ești și tu.
Urmăresc o coloană rătăcită de sentimente,
năucit de bucuria unei morți rapide și fără glorie,
Să râdem și să ne rostogolim prin cuvinte.

Călărind inorogul care știe ultimul drum
chiar și fără să-l lovești până la sânge.
Sfărâmarea dogmei, ștergerea tiparului,
apoi mi-am pregătit marea trecere
așa cum pui talpa pe o bucată de cretă
și speri că lumea va spune că ai fost pe undeva.
Totul este vopsit în alb,
nu înțeleg semnele scrijelite pe carne.
Îngeri uitați pe pervaz,
statuete pe care rugăciunile le vor readuce la viață.

Glonțul de argint nu m-a nimerit nici de această dată.



Dragostea cu parfum de migdale amare

Ai fost aici,
te aștept chiar dacă nu te vei întoarce.

Culeg migdale amare,
recitesc tot,
netezesc paginile scrisorilor,
las la urmă jurnalul.
Chipuri de copii,
grupuri de tineri cu aripi
care au dragostea la purtător,
în zeci de fotografii neștiute.
Ai fost aici,
rochii viu colorate,
inele cu pietre mărunte și strălucitoare,
șiraguri de perle,
foșnetul hainelor tale pretutindeni.

Cobor în vis și acolo ești tu,
surâzătoare, cea care pleacă și vine,
așa cum diminețile lovesc întunericul.
Am văzut ce mi-au spus vocile,
câteva zile păstrez numele tău în minte.

Mihai Firică
Prezentare de Carmen Teodora Făgețeanu
(nr. 10, octombrie 2025, anul XV)