Michael Astner pe muchia de „cuţit identitar cu două tăişuri”

Mick

E sasul care a preferat să rămână în România după revoluţie, deşi mama şi surorile lui au plecat în Germania imediat ce s-a putut (tatăl, morarul Astner, doarme liniştit sub doi metri de pământ românesc). Stabilit în Iaşi, mai întâi ca asistent de germană la Facultatea de litere a Universităţii Cuza, apoi ca jurnalist iar acum ca traducător liber profesionist, Mick face des drumuri la casa părintească din satul natal de lângă Sibiu. Adică dă piept cu realitatea, iar realitatea / începe acolo / unde începe durerea / sfârşeşte jocul („realitate şi joc”). La Amnaş, primăvara mai seamănă te miri ce, vara coseşte iarba crescând în devălmăşie prin curte şi adună bob cu bob zmeura pentru gem, toamna culege strugurii, merele şi prunele (atât de gentile, încât îşi poartă singure de grijă!), făcând vin şi ţuică din ele. Fotografiază codraşii care s-au cuibărit în contoarul de electricitate, mai repară pe ici pe colo, mai răscoleşte printre lucrurile bătrâne şi trainice de prin lăzi şi, câteodată, prinde la sigur şi câte un moment de graţie când notează ceva prin carnete. Poate versurile: peste paşii bunicilor mei / a crescut iarba.// e mult muşeţel între firele de iarbă / ne aşezăm în curte/ şi culegem ceai.// paşii părinţilor / se pierd încet, încet şi ei.// poate mâine deja / n-o să-mi mai recunosc / nici propria urmă (iarbă [graaas/gras]”); sau versurile: în grădina strămoşească / am gustat / măcrişul .// peste câmp umblam / şi auzeam / strigătul cucului .// nu departe / în pădure / o gaiţă.// şi deasupra-mi simţeam / strălucitoare / o sabie (elegie amnăşană); sau iarna, în odăile îngheţate şi pustii, versurile: cafeaua neagră / are-n jumătatea de-ntuneric / a bunei odăi / aproape-un gust abstract.// iar ţigara fără filtru / între degetele de sticlă / mocneşte-n ralenti.// în ferestrele bunei odăi / atârnă / păianjenii patriei / mari şi mici păianjeni de ţară / deasupra plaselor / pline ochi de praf / exersându-se / pilduitori / în aşteptare (în ferestrele casei, păianjenii patriei).
Mă rog, e posibil să nu fi notat acolo poeziile citate; poate le-a scris în minte, în timp ce făcea pe jos cei 6 km din Amnaş la Sibiu, cu raniţa plină de mere, borcane de gem şi alte cele în spate. Sau poate le-a scris acasă, la Iaşi: uneori, distanţa ajută la o mai bună înţelegere a unei realităţi, invadatoare când eşti în epicentrul ei. Oricum ar fi, acasă pentru Astner e Amnaşul, patria pare să fie România. Dacă mă iau şi după faptul că a optat liber să rămână aici (unul din motive fiind, „în fond”, şi prietenii), e sigur că aşa e. Ce nu poţi şti sigur, nici prieten fiindu-i, e cum se simte cu adevărat când rămâne cu el însuşi, dar poţi bănui citind: zilele nu sunt / păsări / iară nopţile / cu ochi mari / ţi se aşază pe piept / şi-ţi devoră visele / până-şi fac plinul (cu ochi mari, nopţile) sau înfricoşătoarea periferie a prezentului mă ţine / cu mintea legată ca un câine de gard (periferice I); ce nu poţi şti sigur şi nici nu poţi bănui e cum se simte el în patria asta, despre care, de altfel, spune multe lucruri măsurate şi de bun simţ, sau cum trăieşte el pe… muchia de „cuţit identitar cu două tăişuri”. Identitatea – abisal teren!

Uneori, când Mick se întoarce de la Amnaş la Iaşi, ne adună pe toţi – Lia, Costică, Radu, eu şi, când e prin zonă, şi Ovidiu – în apartamentul lui din Mircea, unde ne înfruptăm din vinul şi ţuica aduse, alături de o feliuţă-două (sasul nostru urăşte risipa!) din slana de Sibiu, în timp ce el ne arată capturile din lăzile părinteşti: vreo vestă, o pălărie ori o pereche de cizme din piele, toate ale tatei, prosoape cusute şi frumos inscripţionate cu albastru de străbunica, bunica ori mama, vreo sticluţă sau vreo cutie veche, minunat încrustate, care încă păstrează mirosul de lăcrimioare sau de săpun sau de zahăr de pe vremuri. Şi ne povesteşte: cum se prepara, săseşte, „pomana porcului”; cum afumau ai lui slănina, groasă de o palmă, care ţinea până la tăierea celuilalt porc; cum mergea cu mama la cules de măceşe, din care făceau gem; ce a mai zis vreun vecin din sat etc. 

Îmi pot imagina sfâşierea pe care o trăieşte poetul Michael Astner când revede casa părintească, atât de bătrână, încât abia mai respiră, fiindcă acum câtva timp, povestindu-mi despre ea şi despre copilăria lui, el a încheiat, dând din mână a lehamite: „s-a dus totul dracului!”. M-au tulburat peste măsură vorbele astea – pentru prima şi, deocamdată, ultima oară în cei aproape 20 de ani de când suntem prieteni, am simţit că avea lacrimi în gât rostindu-le. Păi da, teutonul român (titlul rubricii lui din Ziarul de Iaşi) e un personaj foarte discret, rar îşi permite efuziuni sentimentale, exaltări sau afirmaţii ritoase. Asta nu înseamnă că nu are părerile lui ferme, ba chiar încăpăţânate uneori, despre cele ce se întâmplă în jur… Nu-şi permite nici comentarii în lipsă despre unul sau altul dintre prieteni. Se păstrează neutru! Ca să înţelegeţi cum vine asta, o să povestesc o mică întâmplare din anii ’90, când a locuit vreo 5 ani cu soţia în Germania, venind numai vara în Iaşi. La fiecare venire, mai întâi trecea pe la toţi din grup; aflându-se la mine în birou, m-am plâns de nu mai ştiu care păţanie cu un prieten, la final rugându-l conspirativ: „băi, da’ să nu-i spui!” Mick, răsucindu-şi tacticos o ţigară, a zâmbit şi-a răspuns: „of, nici nu mai ştiu ce şi cui să nu-i spun ce-aţi zis unul despre altul!” Am izbucnit în râs, fiindcă am înţeles atunci că fiecare dintre noi i se plânsese de ceva, dar că teutonul român păstra pentru sine toate plângerile. Doar e Elveţia, ce naiba! Ei, sigur, poate că unele situaţii belicoase dintre membrii grupului nostru s-ar stinge mai repede dacă el ar media atunci când ar putea sau ar fi în drept s-o facă, aşa cum încercăm noi, românaşii, care ne mai bârfim, ne mai înjurăm, dar, când ne împăcăm, ne dăm cămaşa de pe noi pentru celălalt – gintă latină, mă-nţelegi?! Dar, dacă Mick nu vrea, nu vrea şi basta! Trebuie să-l accepţi aşa cum e, fiindcă aşa e între prieteni. Şi apoi, şi el ne acceptă aşa cum suntem, fiindcă, evident, aşa e între prieteni!

Din când în când, ne aminteşte că va fi nevoit să se mute din Iaşi, probabil la Sibiu, ca să fie mai aproape de casa părintească. Fiindcă acum ne adunăm, mai în fiecare sâmbătă, după partidele de tenis cu Costică sau Ovidiu, am toate motivele să cred că, dacă sasul pleacă de aici, vor dispărea şi partidele de tenis, şi întâlnirile cvasisăptămânale ale grupului ieşean. Ca să vezi, alteritatea sa ne ţine legaţi! Deh, aşa se pare: totul e fugă!*


* Citatele sunt din volumul ţara transformată-n vînt, ed. Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2011.

Mariana Codruţ


Michael Astner: „democraţia solitudinii

autoportret

eu
născut tîrziu
sub pădurile mărginimii
în apoldul de sus
cel cu saşi şi cu landleri
cel pe care nu-l găseam şi nu-l găsesc
pe hărţile uzuale ale patriei
născut tîrziu
într-o zi de vineri
în anul construirii zidului de la berlin
în ziua în care
nemţii au invadat polonia
în care a izbucnit al doilea război mondial

eu şi cu mine
noi doi
această echipă minimală
în căutarea spiritului de echipă pierdut -

deşi, cum scria pe-un tricou german?
„Lieber schizophren
als ganz allein!“
da, da: mai bine schizofren
decît singur cuc –

deci eu
cel întîrziat
campionul amînărilor
un soi de anguis fragilis
o grămăjoară de fum
şi-un pumn de-mpotrivire.

(scris iniţial în germană)


despre Veneţia

ţin morţiş să scriu şi eu
despre Veneţia:
toţi marii poeţi
scriu doară
mai devreme ori mai tîrziu
ceva
despre Veneţia!

dar cum n-am fost niciodată
la Veneţia
şi nici nu cred s-ajung vreodată
la Veneţia
asta e cam tot
ce pot să scriu
despre Veneţia.


Ontos

Ontos este un om ca mulţi alţii asemenea.
El trăieşte pentru că, neştiind că Derrida a
ajuns între timp mai departe, trăieşte în
indecidibilitate.

E-ntotdeauna un lucru bun să ştii că există
oameni ca tine şi ca mine, care trăiesc.

Ontos, deci, un om care nu are altă pretenţie
decît să trăiască cum trăieşte un om normal,
trăieşte, pentru că nu se poate decide.
Nu ştie dacă-i mai bine să se sinucidă ori să
aleagă moartea liberă. Prima variantă ar
corespunde mai degrabă nevoii sale de
schimbare radicală, ultima mai mult dorului
uman de libertate.

Cum însă poate cineva să se decidă într-o
astfel de situaţie? Ontos nu poate. Şi mulţi
alţii asemenea lui nu pot nici ei.

Uite aşa ei trăiesc apoi, normali şi
izometrici, bucurîndu-se de furtuni adevărate
şi trişti, cînd soarele arde găuri în
după-amiezile estivale.

(scris iniţial în germană)


iarbă

peste paşii bunicilor mei
a crescut iarba.

e mult muşeţel între firele de iarbă –
ne aşezăm în curte
şi culegem ceai.

paşii părinţilor mei
se pierd încet încet şi ei –.

poate mîine deja
n-o să-mi mai recunosc
nici propria urmă –.

(scris iniţial în dialect - săseşte)


In a Material World

greşeală se adaugă
la greşeală
o ezitare-o îmbogăţeşte
pe alta.

păduri de coperţi foşnesc
în lumina de neon
pălesc silabe.

geamuri-oglindă -
uşi de sticlă
fără clanţe.

încet, încet
se pipernicesc
rădăcinile.


drum de ţară

mergeam pe-un drum de ţară
nu ştiu unde mergeam
ştiu doar că
mergeam pe un drum de ţară
urmîndu-mi imaginea imaginii
surîsul trupului senin.

şi mai ştiu că
n-am ajuns nicăieri
cum aş fi putut s-ajung
de vreme ce
mergeam pe-un drum de ţară
urmîndu-mi imaginea imaginii
surîsul trupului senin.


D-day, Tübingen

pe asfalt
urme de ploaie.

oameni trec, cu feţe
fără cifru, nici cadran.

învaţă, munceşte, mori“.

în băltoace
balansul în oglindă.

pentru o clipă sentimente, secunde
în poziţie de drepţi –

învaţă, munceşte, mori“.

apoi cad în repaus
precum abulice fire vegetale.

apără-te! tandru
ticăie ziua de ieri.

învaţă, munceşte, mori“.

în peşterile frunţii
cenuşa se răceşte.

încet se prelinge sîngele
şi cald spre unghiurile moarte.

pe răboj
înmuguresc încrestăturile.

(scris iniţial în germană)


numai piele şi cuvînt

respir şi inspir prin toţi porii eului
ce se zbate ca o vrabie după geamuri fumurii.
ziua-i începută, apele mă trec, orele mi se par
metereze, oamenii trunchiuri într-o pădure devastată
de furtună şi casele cutii lipsite de credinţă.
gîndurile-mi hoinăresc cu ochi inteligenţi de maidanez
prin cotloanele cotidianului compus din secunde lungi cu
gîturi de girafă şi picioare de lut. sînt eu, străluminat
de mii de fire de lumină înmănuncheate într-un singur punct –
punctul în care stă să cadă ultima umbră. dar umbra este, şi
mă cuibăresc între vălurile ei şi
mă hrănesc cu hapuri de umbrişoare şi
uşor-uşor propria-mi umbră
creşte la loc.


există un rest

gîndurile vin şi pleacă
rebuturi, precum nişte
viermi fără „cap“ şi „coadă“.

fum de ţigară. Es ist
ein Stoppelfeld. există un rest
mereu în prag de pîrg.


ars amandi

tăcerea mea
înlăuntrul
tăcerilor tale

dorinţele mele
înlăuntrul
dorinţei tale


democraţia solitudinii

într-un colţ al minţii fiecăruia
e cîte-un capăt de lume.
începutul e în celălalt.
între:
junglă şi deşert
dealuri şi văi
mări şi ţări
rîuri şi munţi
hărţi şi cărţi
sticlă şi betoane
cuvinte spuse şi nespuse –
la alegere toate.


ultimul lucru

în septembrie
distanţa faţă de oraş
creşte brusc –.

faţă de sat
scade
fără o vorbă.

oră de oră
se mistuie –.

ultimul lucru
rămîne
întins străveziu
din păianjen
în păianjen.

(scris iniţial în germană)


Note la ţara transformată-n vînt (2 din 4)

1. De scris poezii m-am apucat, ca să zic aşa, tîrziu – abia pe cînd am decis pentru prima dată să nu mă duc în tradiţionala tabără de schi organizată de Liceul de Matematică-Fizică Nr.1 din Sibiu (Brukenthalul) în fiecare vacanţă de iarnă la Cabana Prejba. Asta în ideea de-a învăţa care-i treaba cu cromozomii&co. pentru admiterea la Facultatea de Silvicultură din Braşov. Dar gîndul nu prea mi-a stat la manualul de biologie din clasa a XII-a, iar gîndurile-mi fugeau care-ncotro – unele spre scris. Ajuns student la Iaşi (via Braşov, unde am studiat doar trei semestre, şi Sibiu, unde am lucrat ca muncitor necalificat la B.A.T.M.A. 32 şi am cunoscut-o pe scriitoarea Ricarda Terschak!), m-am apucat la un moment dat să-mi traduc poeziile – ca să le poată citi şi colegii de la Filologie (printre care s-a aflat, evident, şi Ovidiu Nimigean) şi să putem discuta „cu textele pe masă”.
Volumul conţine, deci, poezii scrise mai întîi în germană, pe care le-am tradus apoi în limba română, cît şi poeme scrise direct în română. Unele dintr-acestea chiar în anii studenţiei. Ca fapt foarte divers, dar cu tîlc, în 1988, aflîndu-mă în tabăra de presă de la Buşteni, m-am trezit înghiontit de amicii mei de la Dialog să mă duc şi eu să citesc la cenaclul organizat de Laurenţiu Ulici în cadrul taberei de creaţie ce se desfăşura în paralel. „Băi, cum să mă duc eu să citesc acolo?!?” „De ce nu, hai, că, uite, de la Iaşi nu-i nimeni!” Pînă la urmă m-au convins. Şi uite aşa am ajuns eu, sas din Sibiu, să reprezint la acel cenaclu tot Iaşul universitar! Şi-am citit vreo cinci texte, printre care drum de ţară şi despre Veneţia. Şi mi le-a făcut unul negricios şi cu mustaţă bogată zob. Şi m-am trezit apărat de o studentă din Bucureşti (din păcate, nu i-am reţinut numele) şi de Andrei Bodiu. drum de ţară chiar a şi apărut apoi în Amfiteatru, într-o selecţie făcută de Constanţa Buzea. despre Veneţia, desigur, n-avea cum să apară.

2. „O să vezi sugestiile mele”, mi-a scris poetul, prozatorul, eseistul şi prietenul Ovidiu Nimigean în deschiderea primei variante a acestui volum, întocmit la insistenţele sale. „Cred că ai o carte puternică – pentru cine e sensibil la ultrasunete. Va trebui alcătuită cu mare atenţie la accente.”
Cît de „puternică” va fi fiind, rămîne să stabilească cititorii – şi criticii, desigur. De „accente”, apoi, m-am ocupat mai degrabă instinctiv, în încercarea-mi disperată de-a face faţă unui cuţit identitar cu două tăişuri.
„Păcat că te-ai lăsat de poezie!... Nu trebuia să te dezamăgeşti... Să te iei după diverse cobe...”, mi-a mai scris O. Of, dar cine se lăsase? Nu, nu mă lăsasem – decît pe tînjala ezitărilor... lingvistico-identitare.
Şi: „De-aici ar continua ceva înspăimîntător de profund. Poate te-ntorci. o.”
Nu ştiu ce-a vrut să spună Ovidiu cu ăst „înspăimîntător” – şi n-am îndrăznit să-l întreb. De-ntors, m-am întors de-acum – cumva. Dar nu ştiu încotro.

 

(nr. 4, aprilie 2012, anul II)