„Mireasma serilor”. Versuri de Lucrezia Lombardo

Semnalăm, în colecţia de poezie italiană contemporană coordonată de Eliza Macadan la editurile Cosmoli din Bacău şi Eikon din Bucureşti, un nou volum de versuri în ediţie bilingvă, cel al poetei Lucrezia Lombardo, intitulat Mireasma serilor / L'odore delle sere (traducere în limba română de Eliza Macadan).
Din introducerea semnată de poeta Silvia Comoglio aflăm că „în poezia Lucreziei Lombardo există două versuri care, într-un registru sapiențial, concentrează miracolul poeziei și al actului de a o crea. Sunt versuri dense, aproape materiale, care par să plutească liber și să devină izvor nesecat de sens: „Se traversează marea / cu o atingere de pâine.” Marea și pâinea. Marea – vastă, fără hotar, capabilă să atingă până și marginile eternității. O mare ce poate fi traversată, dar și locuită lăuntric, cu condiția de a te încredința unui gest simplu și umil: o atingere de pâine. Adică, de fapt, cuvântului – hranei sale esențiale. A te lăsa purtat, așadar, de această atingere. Și a lăsa să se nască, între cuvânt și eul poetului – eul Lucreziei Lombardo – un proces aproape osmotic, prin care
marea însăși capătă ființă. O mare care devine țesătura ce cuprinde timpul, spațiul, universul, lumina și neantul – adică Totul. Da, marea ca țesătură ontologică. Dar numai dacă este întemeiată – sau mai degrabă hrănită – de cuvântul devenit pâine, de acea atingere vie pe care poeta o primește în propria existență și esență. Conștientă că doar prin acest gest interior, prin această hrănire, poate aduna în pântecele său visceral și originar întreaga complexitate a trăirii și a simțirii. Marea, țesătura ei și pâinea”.


Zelkova

O nisip al ochilor mei,
care dansezi în focul stins al viitorului,
în vara ascuțită
ca dinții de lapte și
scufundată în mireasma pădurilor –

compactețea pământului exală
o respirație de emoție
și se abandonează îmbrățișării noastre
fără apărare,
însetat de violete sălbatice și Zelkove
cu sângele cald.

N-am mai regăsit,
în barca amintirilor,
revărsarea de glicină care tulbura
privirea și trupul,
purtându-le într-un loc
al frumuseții nesfârșite.

Apoi, țesătura fină a verii destrămate
s-a așezat pe ochi,
și pretutindeni au sunat cimbalele
pescărușilor, țipau corbii în stol,
tremura după-amiaza,
iar afară
o simțire palidă pe străzile
ce continuau să apună
într-un joc fără reguli,
în timp ce încercam să ne agățăm
de trunchiul vag al trecutului:

plouă cu ruine de timp,
asfaltul lucios de prune strivite
e carnagiul primăverii
și aduce cu el noaptea.

Intra te ipsum,
răsună funinginea întunecată a cerului,
îngerii poartă coroane de cireș
care-și pierd petalele în strâmtorile
greșelilor,
ca spinii răstignirii,
și din nou
cineva repetă
că fericirea e îngropată și trebuie găsită,
scoasă la lumină ca un tubercul,
curățată ca o ceapă,
înghițită
ca durerea.



Mezzadria
(Clacă sau jumătate de pâine)

Spinări,
animale de hrănit,
dimineața adunată la un loc,
pădure și capre:
nu cuvinte ci sunete de animale,
urechi iuți să recunoască
foșnetele nopții.

Se supune instinctul
și se urmează pe sine
natura.

Fără să le lipsească nimic,
acei oameni
întunecați de coasă
se culcă
și se trezesc în zori
pentru o nouă zi
fără să se întrebe
ce înseamnă viața lor
mereu la fel
și cui
în cele din urmă
folosește
atâta trudă.

Stelele uită
numele celor ce-au jurat
promisiuni
în fața lor
și noaptea înghite
crucile din cimitire.
Dincolo de această încercare
licurici rătăcitori.



Mireasma serilor

Seren trunchiul
nemișcat.
Gest împlinit
în care moartea
se îndepărtează.

Orbesc
deșerturile
orice idee de iubire;
tocesc plânsul
și ne lasă
în așteptare.

Încă o mare
în desișul cerului
unde oamenii dispar
și vara pornește
spre necunoscut.

Cuiburile de violete
pe care pasc albinele
și lagunari
ochii privesc
vestirile serilor
în dulce chemare
ce readuce pe toți la viață
fără ispășiri.

Traducere de Eliza Macadan
(nr. 9, septembrie 2025, anul XV)