„Comentariul unui vis”. Versuri de Grigore Arbore

Publicăm un grupaj de versuri semnate de Grigore Arbore (n. 1943) din volumul Comentariul unui vis, apărut în 2011 la Editura Vinea, o carte cu un destin aparte care „nu a văzut lumina tiparului la timpul cuvenit şi în forma dorită de autor”. Stabilit din 1987 în Italia, Grigore Arbore este unul dintre istoricii de marcă ai artei occidentale. În România a publicat următoarele volume de versuri: Exodul (1967); Cenuşa (1969); Auguralia (1972); Poeme (1974); Averse (1976); Stolul de argint (1979); Retrageri (1982, antologie, cu bibliografie critică), Din toate părţile (1984).
Poemele sunt însoţite de desenele maestrului Mihu Vulcănescu (n. 1937), stins în împrejurări tragice în 1994, în cetatea Florenţei, care l-a adoptat ca om şi artist după 1968.

Coperta: Desen (1986), de Mihu Vulcănescu

Incursiune

Sub trestii înfloresc nuferi miraţi
Strânşi în centurii albe sub picioarele
putrezite ale podului. Massaciucoli
este o apă stearpă care se retrage
inertă sub asaltul
huruitor al cărăbuşilor atraşi
de lanurile gliei.

E necesar ca revenind aici
să nu crezi inutil în reuşita
incursiunii pescăruşilor peste canalul
secat de mult şi devenit
arteră searbădă.
Ei urlă-n ceruri de atâta soare,
deplâng lumina şi se năpustesc
deasupra prozii învelind-o
în cuvântări solemne despre
sensul autodevorării.

Suntem oricum în vremea
exagerărilor retorice şi-ţi poţi
dori ceva mai mult decât poate înfăptui
privirea până la orizontul prăbuşit
între staminele de maci care astupă
priveliştea către oraşul unde
la baza turnurilor înclinate
cetele melcilor alterează
pacea covorului de umbră.

Poţi aspira de pildă la mărirea
spre infinit a zilei până când
ultimul strop de aer cald dispare
în bronhiile deschise; poţi
îndrăzni să-ncerci cu dinţii duritatea
culorilor de alge; poţi să saluţi un gând al tău mai vechi
rămas din verile trecute lângă firul
elastic şi înşelător al
vorbitoarei trestii.

Oricum e inutil căci viaţa
este-n amurg, aici, o pană
de ciocârlie ce continuă
sa cânte singură umbra pe ape.

Tu s-o culegi încet, cu teamă,
să nu frângi melodia revărsată
în corpul tău odată cu această
înstrăinată mângâiere.

Sună trâmbiţele violetelor

Sună trâmbiţele violetelor uşor răguşite
peste satul meu ameninţat de ploaie
şi eu umblu desculţ pe coline, frâng
cu tremurânde mâini armonia
instrumentelor vegetale concentrând
în mâini ultimele note repercutate de
gâtlejul fugar al privighetorilor.

Sună trâmbiţele violetelor uşor răguşite
deasupra cimitirului unde
stă răstignit pe-o mulţime de cruci,
hulit sau cinstit numele meu
îngropat în lumină şi mângâiat
de oraşele plutitoare ale florilor
înverşunate de primăvară.

Sună trâmbiţele violetelor uşor răguşite
şi eu îngenuncheat lângă ele ascult
un glas mai vechi al meu descins
sub pietrele lustruite de picăturile ploii.
Îl zăresc revenind spre lumină-nfrunzit,
tras de un cal alb fără zăbale
intrat cu coama-n asfinţit.

Coborâre

Fiecare descindere aici pentru tine
este o coborâre în abis.
Uiţi totul, reveriile
devin mute, drumurile
îşi pierd direcţia şi veşnic
ajungi pe aceleaşi meleaguri.

Vântul de mai în schimb îl auzi foarte clar
smulgând iarba dintre dinţii rozătoarelor,
răvăşind desişurile în căutarea
trunchiului rămas zăvorât
în carcasa alunei în creştere.

Piere goana sa în final pe platoul
cailor murgi ce se împerechează
excitaţi de alergarea pe
cărările unui vânat împuşcat
pe pâlpâirile amurgului.

Bezna înghite acum atotcuprinzătoare
livezi şi turme, pe cărări nebătute
recunoşti cu greu chipul siluetei cărând
trunchiuri de brad în spinare.
Abia mai auzi lacrima stelei intrând
în inima colinei sub care
trei grauri risipesc rugină
pe cuiul pregătit pentru crucificare.

O noapte nedecisă de albastru

Apropierea nopţii îţi aruncă-n vine
o mare nedecisă de albastru.
Poţi naviga acum prin ea la întâmplare
fără să ştii de unde bate vântul.

S-ar mai putea să regăseşti cândva
golful de unde ai plecat şi orologiul
plin de nisip şi alge peste care
calcă nepăsători drumeţii.

De limba lui atârnă spânzurate
imagini amorţite, floarea
întunecată dăruită la placare
aceluia oprit acum în sine.

Moartea pândeşte poate în liniera
de chiparoşi cu braţele umflate
de presimţirea brumei. O stânjeneală
aproape nefirească a-ndepărtat fortuna.

Opreşte-te de vrei! Un scârţâit
de roţi dinţate taie plaja
în mici bucăţi şi golful se scufundă
precum o navă ruptă-n naufragiu.

Doar un delfin rănit şi fără somn
mai strigă rar din vena astupată
unde n-ai navigat nicicând pe întuneric,
unde nici marea n-a intrat vreodată.

Comentariul unui vis

Faptul că se făcea că urcai pe o scenă
faptul că se făcea că o colorai
era mai real decât roua de-afară
prin care desculţ alergai.

Faptul că cerul te înghiţise
în dreptul cojii unei nebuloase
a fost o întâmplare pentru stranii vise
pătrunse până aproape de oase.

Faptul că un ciocan pneumatic
te proiecta într-un puţ absorbant
arăta un dezechilibru programatic
într-un amurg cu trenuri aberant.

Faptul că te lăsai sfârtecată
de o plantă, un obuz sau o rândunea
însemna o plecare apropiată
în constelaţii fără nici o stea,

însemna interogatoriul unui înger
într-o pupilă largă cât o poartă
pe unde insistent să intre vor în cer
centuriile de moarte-adevărată.

Inundaţie

Conductele s-au spart şi poezia
curge pe străzi împiedicând
trecerea pietonilor. Vacarmul
unor versuri avântate a ajuns
în pieţele centrale unde
se vând culorile îngălbenite ale toamnei.

Suntem în plină inundaţie; e necesară
zăgăzuirea hemoragiei de imagini
cu mari baraje înţelept dispuse
în sensurile curgerii.
Vom avea astfel în oraş mici lacuri
de poezie pentru răcorirea
roţilor automobilelor.

Dar nu se văd deloc pe străzi zidarii,
cu toţii par plecaţi în alt oraş
şi până vor veni se vor usca la soare
metafore şi verbe care au scăpat
din chinga ţevilor ce le duceau
direct către reţeaua de canalizare.

Rotiri contrarii

Oricât de uscată ar fi albia râului
pietrele morii nu se odihnesc;
magnetizat intră văzduhul între ele
târând un palid astru-al dimineţii.

Există în cremene un dor de mişcare
o nostalgie de a zdrobi imagini
tot astfel cum creierul meu malaxează
cuvitele umede ale unor pluguri,
farurile automobilelor plutind printre norii
întunecaţi de deasupra cetăţilor.

Ar fi de-ajuns să plouă şi apa ar căra
conturul geologic al pădurii,
mirosul oaselor din rape,
păstori inconştienţi şi plasele
braconierilor rupte de lătratul
câinilor. Prin roţi
deja se-nvârte aşteptarea.

Dar suntem la sfârşitul verii şi apele
au nostalgia formelor fixe
precum cântăreţii, cu degete
moi de cleştar pipăie digurile
neîndrăznind să treacă.
Doar corpul invizibil îmi alunecă
prin scocuri, tot mai jos
tinzând după rotirile contrarii.

Nesigur

Amurg nesigur, lupii
reintră în bârlog behăind. Este clipa
când toate devin reversibile, mări
de granit se lichefiază protectoare
sub corăbiile fugare, furtuna
intră-n robia liniştii.

Pe fiecare cuvânt călătoresc spre sud
păsări ieşite din steme metalice,
sfera cuprinde cercul, lungeşte
gâtul palatelor spre infinit.

Numai copacii detestă spectacolul
pierderii sensului, numai ei
continuă a se chirci încrezători
în cenuşa propriilor seve.

Grigore Arbore
(nr. 3, martie 2012, anul II)