„Fiecare din noi are cîţiva îngeri de povară”. Gilda Vălcan, versuri inedite

Sub titlul Fiecare dintre noi are cîţiva îngeri de povară, publicăm un grupaj de versuri inedite ale poetei Gilda Vălcan. Cartea sa de poeme Pe linia spatelui tău (Editura Universităţii de Vest din Timişoara, 2002), a fost distinsă cu premiul pentru debut al filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor. A publicat, de asemenea, volumul de versuri intitulat Cu uşile întredeschise (Editura Marineasa, Timişoara, 2011). Poemele prezentate vor face parte dintr-o nouă carte, Femeia de sticlă, care va apărea în curând la Editura Marineasa din Timişoara.  








la vîrsta mea mama se pregătea de moarte
păşea desculţă printr-o carte şi o citea
pînă ajungea la o altă poveste pe care o transcria,
cu degetele înmuiate în propriul sînge,
pe ţesătura rochiilor pe care le croia.
la vîrsta mea mama era atît de aproape de moarte
încît respiraţia ei nu se mai auzea.



ninge,
a nins de atîtea ori de cînd nu ne-am văzut
încît cerul, în alb îmbrăcat, aşteaptă o nuntă
în pragul fiecărui templu care l-a lăudat.
ninge
şi rochia mea se îngălbeneşte de frig
palidă visînd o primăvară pe care o va uita
la prima ninsoare din anul viitor
ninge şi în mijlocul verii cu fulgii păpădiilor roz
ninge, e toamnă şi frunzele nu mai au miros



încet oraşul se apleacă spre noapte
îmi şopteşte din colţul străzilor
„lasă-mă să-mi petrec o singură viaţă cu tine”
apoi uită.
trist oraşul îşi aşteaptă dimineaţa
lăsînd vîntul să-i măture puţinele frunze.
învăluită încă în întuneric singurătatea se plimbă
pe sub felinarele ce luminează chipurile viselor,
nu se trezeşte nimeni şi nimeni nu urcă scara
coborîtă din cer
mă trezesc şi văd că soarele e deja sus
iar felinarele ard,
oamenii au dispărut odată cu noaptea
înghiţiţi de propriile vise.
sînt unicul om, sînt unicul om
şi singurul gînd care îmi trece prin minte
e acela că nu ştiu de unde, cum se sting felinarele.
rămîn cu soarele şi cu luminile aprinse



cînd trec pe lîngă moarte ne ignorăm reciproc,
ne ocolim, întoarcem spatele, zîmbim.
eu nu vreau să o văd căci mi-a răpit iubiri curate
ea aşteaptă să o rog, să o implor ca o amantă
gata să-şi taie venele, sau însărcinată doar pentru
a păstra un bărbat care nu o mai vrea.
Moartea mă face uitată
şi voi îmbătrîni fără ea,
mi se vor topi şi oasele
şi tot voi respira…



în timp…
şi, uite aşa, în timp ce nopţile întorceau paginile pentru noile zile,
ai devenit unul dintre mulţi alţii.
n-am mai aşteptat nerăbdătoare o nouă scrisoare,
n-am mai început ziua privindu-mă în oglindă cu ochii tăi
şi cînd m-ai chemat, n-am mai tresărit ca altădată
şi am ştiut că te-am uitat



totul e mort, tot ce am fost.
încercăm să readucem la viaţă
dar înviem pe bucăţi:
o aripă, o coastă, colţul buzelor,
însă inimile tac, ar trebui
să se trezească amîndouă odată,
nici măcar nu au murit în acelaşi timp
aşa cum le era sortit.
dacă s-ar trezi şi-ar aminti şi
ar muri
de aceeaşi moarte în fiecare zi



fiecare dintre noi are cîţiva îngeri de povară
nu ca să ne apere, nu ca să ne dea apă la moară,
aşa cum avem mîini şi picioare, aşa avem şi îngerii
gîndurile noastre sînt vocile lor şoptite aruncate peste umeri
prindem cîte o idee şi credem că noi am gîndit-o
dar nu, noi nu avem decît vocea cu care rostim cuvintele abia auzite
cînd e linişte, cînd îngerii tac, aripile lor trec ca o adiere peste frunte
atunci ne împăcăm cu gîndul morţii, vom fi luaţi de îngeri
şi ne vom aşeza împreună pe umerii altcuiva
abia atunci vom începe să rostim cu adevărat…


Versuri de Gilda Vălcan

(nr. 11, noiembrie 2012, anul II)