„Doar cine iubește cunoaște”. Din poezia Elsei Morante

Elsa Morante (1912-1985), prozatoare de primă mărime a Italiei secolului XX, a fost și o interesantă și foarte originală poetă. Lirica ei, diseminată și prin romane, s-a coagulat însă în două volume de versuri, Alibì (Alibi, 1958) și Il mondo salvato dai ragazzini (Lumea salvată de copii, 1968), rămase necunoscute publicului românesc. Recenta și valoroasa monografie dedicată poeziei morantiene de criticul Marco Carmello (La poesia di Elsa Morante, Carocci editore, Roma 2018) înseamnă o binevenită readucere în prim plan a unei creații cu totul singulare în peisajul liricii italiene a secolului de curând încheiat, dar și un fericit prilej de a i-o prezenta cititorului român. Dacă cititorii italieni ai revistei noastre sunt, probabil, mai interesați de abordarea criticului amintit, românii cred că ar fi bine mai întâi să ia contact direct cu verbul poetic al Elsei Morante. Le ofer, de aceea, spre lectură, în traducere românească câteva poeme din cele două volume de versuri care au consacrat-o ca poetă. Dezvăluind atât chipul grav și pasional al Elsei cât și pe cel grațios și aparent lejer, ele oferă un eșantion semnificativ al stilului și poeticii acestei lirici caracterizate, ca puține în vremea ei, de o tulburătoare aderență a cuvântului la realitatea obiectuală, la adevăr


Minna, siameza
(Din volumul Alibi)

Am un animăluț, o pisică: o cheamă Minna.

Ce-i pun în farfurioară, mănâncă,
ce-i pun în castronel, bea.

Mi se-așează în poală, mă privește, apoi doarme,
așa că uit că e acolo. Dar apoi, de-mi amintesc,
o chem pe nume, iar ea în somn mișcă
o ureche: somnul ei stă la umbra numelui.

Ca să-și spună bucuria, mulțumirea, are o chitară mică:
dacă o scarpin pe cap, pe gât, cântă ușor din ea.

Când mă gândesc câte secole și lucruri ne despart,
mă ia cu frig. Pe mine: căci ea n-are habar de asta.
Dar dacă o văd jucându-se cu o ață, dacă-i privesc
irisul albastru, mă înveselesc la loc.

În zilele de sărbătoare, când oamenii petrec cu toții,
mi-e milă de ea care nu deosebește zilele.
Ca să petreacă și ea, îi dau la prânz un peștișor;
Ea nu înțelege de ce: dar fericită îl mănâncă.

Ca s-o înarmeze, cerul i-a dat unghii și dinți:
dar ea-i așa de blândă, le folosește doar în joacă.
O milă mă cuprinde căci, chiar de aș ucide-o,
n-aș îndura proces, nici iad, nici închisoare.

Atâta mă sărută că, uneori, mă amăgesc că îi sunt dragă,
știu însă că altă stăpână sau eu pentru ea este totuna.  
Se ține după mine, de îmi închipui că oi fi totul pentru ea.
Știu însă bine că moartea mea
n-ar atinge-o.

Alibi
(Din volumul omonim)

Doar cine iubește cunoaște. Vai de cel ce nu iubește!
Ca sfânta anafură în ochii celor neatinși de har
indiferente și goale sunt pentru el miile de vieți.
Numai celui ce iubește Diferitul își arată strălucirea
numai casa lui se deschide celor două taine: 
taina durerii și taina bucuriei.
Eu te iubesc. Fericită clipa
când m-am îndrăgostit de tine*.
Ce nume porți? Ca firmamentul
el se schimbă oră de oră. Julieta ești? ești Teodora?
Ți-e numele Artur? Sau poate Nisos? Numele
doar în joacă îl folosești, ca pe o mască.
Fidel aș vrea să te numesc; dar nu e pentru tine.
Grația ta preschimbă
în fală scandalul care te-nconjoară.
Tu ești albina și ești trandafirul.
Ești soarta care colorează aripile
și cârlionțează părul.
Reverența ta gingașă e precum e curcubeul.
Zilele tale sunt o pajiște luminoasă
unde te-ntâlnești cu îngerii înfrățiți cu tine:
sfântul, adultul Chiron,
Silen cel inocent, copilandrii cu picioare de capră
și copilele – tu, delfin cu platoșe reci.
Seara te întorci în cămăruța-ți amărâtă
și îți contempli destinul brodat din chipuri,
tovarășul obscur cu trup tatuat
care doarme.
Tu erai pajul favorit de la curțile Orientului,
tu erai astrul geamăn fiu al Ledei,
erai cel mai frumos marinar de pe corabia feniciană,
erai gloriosul Alexandru în cortul său regal.
Tu erai întemnițatul la care îngenunchează temnicerii.
Erai viteazul, norocul câmpului de bătălie,
pe care, ca o mamă, dușmanul
îl plânge închizându-i ochii.
Erai și soața dogelui ce își răsfiră-n soare
cosița purpurie sus, pe terasă, printre cupole și stindarde.
Erai prima balerină pe lacul lebedelor,
erai Briseis, sclava cu chip de roze.
Erai sfânta ce cânta, ascunsă-n cor, cu
dulce voce de contralto.
Erai principesa chineză cu picioare de copil:
Fiul Cerului când a văzut-o, s-a și îndrăgostit.
Ca un diamant e palatul tău,
în fiece odaie se află o comoară
și toate ferestrele îi sunt aprinse.
Lăcașul tău e stup vrăjit:
îndepărtate narcisele îi hrănesc mierea.
De sărbătoarea ta, din vremi îndepărtate vin
lumini, ca din adâncul cerului.
Dar tu pleci în surghiun, singur și nemulțumit.
Iubitul meu nu are casă
nici țară.
Frumoasa țesătură, de inima mea adorată,
e pentru tine amară colivie.
Iar în salvarea ta nu va veni nicicând mireasa
regina labirintului.
Gura ta e prea îndărătnică
pentru a savura ciudatul gust al binelui și răului.
Tu ești basmul de pe urmă. Ah, floare de iacint,
sute de clopoței într-o singură solitară floare!
Mulțimea înveșmântată în aur din jocul tău de-oglinzi
e pentru tine pustiu și impostură.
Unde te duci? ce cauți oare? Zadarnic, tu, pisică și copil,
aștepți ca un Oedip să-ți taie calea.
Ah, fabuloasă întrebare, delirul tău
nu are omenesc răspuns.
Odihnește-te puțin lângă cine te iubește,
îngerul meu.
Când ești lângă mine, ca un copil îmi apari.
Brațele mele unite îți pot fi cuib
iar ca să dormi e de-ajuns acest culcuș.
Când însă ești departe, mi te arăți uriaș.
Trupul ți-e vast cât toată Asia, iar respirația
e ca mareele de-imensă.
Zilele mele negre futile le împrăștii
cum face uraganul cu nisipul negru.
Alerg strigând feluritele tale nume
de-a lungul golfului surd al morții.
Hai, odihnește-te puțin lângă cine te iubește.
Lasă-mă să văd de tine. Străbați fălos odaia mea
ca un cuceritor călcând
pe inimile sfâșiate.
În oglindă îți admiri genele lungi
și râzi ca un jocheu în zbor spre potou.
Ah, fiul meu de suflet, trandafir de noapte!
Sărac ca mâțele din mahalalele Neapolelui
ca un cerșetor și ca un hoț de buzunare,
tu-ntreci în eleganță ducii și suveranii
tu strălucești ca floarea de mină
îți schimbi diadema în fiece seară
te-mbraci în aur precum toamna.
Trece selenara vânătoriță cu albii ei ogari...
Dormi.
Noaptea care ne readuce în copilărie
și ca o fiară îi apără pe cei dragi ei
de-atacurile zilei, întinde deasupra noastră
vălul ei țesut din povești.
În locuința mea mortuară, te uit chiar și pe tine.
Inima ta care bate este însuși timpul.
Ești neagra noapte.
Trupul tău matern este odihna mea.

* Biografii poetei știu că poezia aceasta și cea următoare înfățișează iubirea absolută și inaccesibilă a Elsei pentru Lucchino Visconti, excepționalul regizor.

Scrisoare
(Din volumul Alibi)

Tot ce îți aparține, sau vine de la tine,
e-mbogățit de-o grație ireală:
chiar și iubiții tăi, chiar și lacrimile mele.
Invidia mea înveșmântă în neasemuită vrajă
rivalii mei: căci ei păşesc pe căi refuzate muritorilor,
au o inimă știutoare, o gentilețe îngerească.
Iar lacrimile plânse pentru tine splendida mea cunună sunt,
dacă iubește, anotimpul meu podoabă capătă surâsul tău.

Uimită sunt când mă gândesc câte dorinți aveam
și câte rugăminți la cer de nu știu să le-aleg.
Acum, dacă în miez de august cade o stea,
dacă în apus pe mare fulgeră o rază verde,
dacă în noul anotimp la cină mi se-oferă o trufanda,
sau de mă închin la sfânta cuminecătură,
ruga îmi e doar una: numele tău, numele tău,
cuvânt ce poarta raiului deschizi.

În inima-mi trufașă, de când domnești în ea,
vechile legi ale lumii toate s-au răsturnat:
orgoliul acceptă să se umilească dinaintea ta,
vanitatea se ascunde dinaintea slavei tale,
dorința se preface în timidă pudoare,
înfrângerea mea exultă dinaintea victoriei tale,
bogăția e fericită de-a cădea, pentru tine, în sărăcie,
și păcatul și iertarea, neliniștea și tihna,
înfloresc într-un mare, unic, trandafir bogat.

Însă fraza celestă, pe care mintea mea o ascultă,
nu știu să ți-o repet, ea nu cunoaște nici sunet nici cuvânt.
Atâta îți pot spune: tu ești întreg binele meu, în fiecare clipă
tovarăș dulce mi-este darul ceresc de-a te iubi.
O, de-ar putea dragostea mea să te aline ca pe mine, 
pe tine, singura mea chezășie.

Adio*
(Din volumul Il Mondo salvato dai ragazzini)

Din locul fără lună al liniștii tale
mă trezește în fiecare zi urletul dimineții.
Ah, noapte celestă fără de mântuire
iartă-mă de iar mă-ntorc la aste vorbe.
Urechea mi-o lipesc de pământ
să prind ecoul absurd al inimilor îngropate.
După fiara în fuga-i de neprins
mă avânt pe urmele de sânge.

Să te salvez vreau de măcelul ce te soarbe
vreau să te readuc în culcușul tău, să dormi.
Dar ție ți-e rușine de rănile tale
ascunzi potecile care conduc la vizuina ta.

Eu mă prefac, râd și dansez cu disperare,
să te distrag de la cumplita ta mâhnire
dar ochii tăi decolorați sub pleoape
nu mai clipesc la trucurile mele de iubire.

În căutarea culorilor tale, a surâsului tău
eu bat orașele dar calea mi-e confuză.
Și fiece băiat ce trece e o morgana.
O clipă îmi pare că te recunosc.

Precum o cerșetoare iau urma unui ciuf în vânt,
urmez un roș tricou până dispare după colț...
Dar cuibărit în ascunzișu-ți rece tu
disprețuiești preajalnica mea comedie.
Măscărici inutil delirez pe străzi
unde fiece respirație vie pe tine te reneagă.

Pe urmă, seara, răstorn pe pragul gol
tolba de pene însângerate.

Și-i cer o mângâiere întunericului din odaie,
sau pierderea memoriei,
senilitatea, amăgirea timpului vulgar
ce vindecă orice durere...

Dar moartea ta sporește cu fiecare zi.
În viitura care crește mă duc și mă reped
în fugă disperată, din pricina vreunui semn,
a vreunui punct spre tine.

Ah, cuib de neatins și drag,
nu e cărare pământească la tine să mă ducă.
Poate doar una dincolo de zile, dincolo de locuri?
Moartea ta e o chemare a sirenei.

Sau trecând poate prin pierzanie? prin raza harului?
printr-o otravă, care? Prin care drog?
sau poate prin rațiune? Sau poate în somn?
Moartea ta e o chemare a sirenei.

Dorul de-un somn ce pare mângâiere a ta
dar deja fost-a impostura în care te-am pierdut!
Moartea ta e o chemare a sirenei
care ar vrea să mă abată de la tine din groapa ta.

Poate că trebuie să-accept regulile toate:
întreaga degradare, întreaga răbdare.
Nu pot trece peste sârma aceasta ghimpată
câtă vreme strigătul tău inocent n-are răspuns.

Moartea ta e o lumină orbitoare în noapte
e un hohot obscen pe cerul dimineții.
Eu osândită sunt la timpul și locurile aceste
până ce inadmisibilul consuma-se-va asupră-mi.

Trebuie, de-acum, să uneltesc, să mă-nvoiesc cu fiara
pentru ca taina comorii mele să i-o pot fura.
Ah, pudoare a copilăriei ucise,
iartă-mi indecența de a mai fi în viață.

Tu ai plecat crezând că fuga e o joacă.
Strâmbătura de adio a fost că-așa se cuvenea. 
Ca de-obicei! Și ca apoi să te ascunzi în odăița ta
în dosul porții ferecate, amenințător
ca un mare căpitan în fortăreața sa înaltă.
Vai de-ndrăznețul ce ar risca asediul!
Eu însă te cunosc. Când nimeni nu îl riscă
atuncea suferi, și plângi în furia ta copilăroasă
că nu există dragoste pe lume și singur ești lăsat.

* Poezie scrisă după moartea tragică a iubitului ei, tânărul pictor american Bill Morrow.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 12, decembrie 2018, anul VIII)