O nouă traducere în limba română a „Cânturilor Orfice” de Dino Campana

A apărut la editura Humanitas, în colecţia Biblioteca italiană, coordonată de profesorii Smaranda Elian şi Nuccio Ordine, volumul de poezii şi proze Cânturi Orfice / Canti Orfici de Dino Campana, îngrijit de Fiorenza Ceragioli şi Aurora Firţa-Marin. Fiorenza Ceragioli este cercetătoare şi profesoară a Şcolii Normale din Pisa, reputat critic literar italian, membră marcantă a Centrului Naţional de Studii leopardiene, cu o îndelungată activitate ce are ca subiect principal opera lui Giacomo Leopardi şi a lui Dino Campana. Alături de numeroase volume, studii şi articole de specialitate, a publicat preţioasa versiune a Cânturilor Orfice, apărută în 1985 la cunoscuta editură Vallecchi, oferind fiecărui text comentarii şi note explicative menite să faciliteze cititorului italian accesul către această poezie, una dintre cele mai originale din literatura italiană a secolului trecut. Fiorenza Ceragioli semnează prefaţa prezentului volum de traduceri şi o parte din notele care îl însoţesc. Aurora Firţa-Marin, lector universitar de limba şi literatura italiană la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, şi coordonator de proiecte pentru Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, semnează traducerea, cronologia şi o parte din notele volumului. Pentru a completa imaginea cititorului român asupra acestui important poet italian, volumul conţine, alături de traducerea integrală a Cânturilor Orfice, sub titlul Varia, mai multe fragmente, în versuri sau în proză, păstrate în manuscrise, în caiete, carneţele, schiţe, scrisori, foi volante, texte publicate de poet în reviste sau care nu au apărut în timpul vieţii acestuia.
Poezia lui Dino Campana (1885-1932), aflată la graniţa dintre decadentism şi avangarde, inspirată adesea de pictura renascentistă şi, pe alocuri, de cea cubistă, este cea a unui autodidact şi a unui călător neobosit: fragmentară, dificilă, stilistic rafinată. Bogată în citate oculte – semn al unei vaste culturi literare de sorginte italiană, germană şi franceză, opera lui Campana îi impune cititorului un efort de decodificare, ce va fi pe deplin răsplătit de descoperirea acestui univers poetic, cu viziuni onirice în colorit bizantin, format din notaţii preţioase inspirate de locurile admirate în numeroasele peregrinări prin lume, care i-au purtat paşii prin Italia, Europa şi America de Sud. Remarcabile se dovedesc a fi instantaneele poetice ale oraşelor italiene: Genova, Bologna, Florenţa, Faenza, ale Alpilor, ale călătoriilor pe mare şi ale pampas-ului sud-american. Spaţiile, mai cu seamă cele urbane, sunt animate de personaje misterioase: matroane, prostituate, ţiganii de la bâlciuri, copile senzuale, prietenul Regolo, Manuelita Echegarray, de care se îndrăgosteşte, prezenţa lor prilejuind meditaţii asupra timpului, condiţiei umane, voluptăţii şi singurătăţii.
Oferind, de cele mai multe ori, două sau trei niveluri de lectură, textele campaniene dovedesc, la începutul secolului al XX-lea, o deschidere spre cultura europeană şi o mobilitate de la un spaţiu geografic la altul, specifice, mai degrabă, cititorilor din zilele noastre.



Din Noaptea

16. Şi atunci închipuiri despre o viaţă liberă străveche, despre gigantice mituri solare, despre masacre şi orgii se plăsmuiră dinaintea sufletului meu. Am revăzut o imagine de demult, o apariţie scheletică animată de tainica putere a unui mit barbar, ochii adânciţi jucau în ape vii întunecate, schimbătoare, în chinul visului descopeream trupul pârjolit, două pete, două găuri lăsate de gloanţele unei puşti pe sânii vlăguiţi. Mi s-a părut că aud freamătul chitarelor acolo în coliba de scânduri şi de tablă pe maidanele oraşului, în vreme ce o lumânare răspândea lumină pe pământul gol. În faţa mea o matroană sălbatică mă ţintuia fără să clipească. Lumina era slabă pe pământul gol, în freamătul chitarelor. Alături, pe comoara unei copile în floare visând, bătrâna stătea acum agăţată ca un păianjen, părând că şopteşte la ureche vorbe pe care nu le auzeam, dulci ca vântul din Pampas fără vorbe, copleşitor. Matroana sălbatică mă prinsese: sângele meu cald era, fără îndoială, băut de pământ: acum lumina era mai slabă pe pământul gol în suflul metalizat al chitarelor. Deodată copila eliberată a dat frâu liber tinereţii, vlăguită în graţia ei sălbatică, ochii blânzi şi tăioşi ca o prăpastie. Pe umerii frumoasei sălbatice graţia se moleşi în umbra părului în valuri şi coama împărătească a arborelui vieţii se ţesu în zăbovirea pe pământul gol, chitarele chemând somnul îndepărtat. (...)



Din Pampas

Unde eram? Eram în picioare: Eram în picioare: deasupra pampasului în goana vânturilor, în picioare peste pampasul care zbura spre mine: ca să mă soarbă în taina sa! Un soare nou avea să mă salute dimineaţa! Alergam printre triburile indiene? Sau era moartea? Sau viaţa? Şi niciodată, îmi păru că niciodată n-avea să se mai oprească acel tren: în vreme ce zgomotul lugubru al fiarelor îi comenta destinul cu o melodie de neînţeles. Apoi oboseala în gerul nopţii, pacea. Mă întind pe placa de fier, mă concentrez asupra straniilor constelaţii alergând printre uşoare văluri argintii: şi toată viaţa mea atât de asemănătoare cu goana aceea oarbă fantastică de neoprit ce-mi revenea în amintire în valuri amare şi tumultuoase.
Luna lumina acum întregul Pampas pustiu şi egal într-o tăcere adâncă. Doar la răstimpuri nori jucându-se un pic cu luna, umbre neaşteptate alergând pe pajişti şi iarăşi o limpezime nesfârşită şi stranie în tăcerea adâncă.
Lumina stelelor, acum impasibile, era încă şi mai tainică pe pământul de un pustiu nespus: o patrie mai vastă ne hărăzise destinul: o căldură naturală mai blândă se găsea în taina pământului sălbatic şi bun. Acum, aţipit, eu urmăream ecourile unei emoţii minunate, ecourile unor vibraţii tot mai îndepărtate: până când, odată cu ecourile emoţia cea minunată se stinse. Şi atunci, în amorţeala mea extremă am simţit cu încântare cum se naşte omul nou: omul născut împăcat cu natura nespus de blândă şi cumplită; cum se nasc din adâncul fiinţei cu mândrie şi desfătare seve vitale: curgând din adâncurile pământului: cerul ca pământul în înalt, tainic, pur, părăsit de umbră, infinit.
Mă ridicasem. Sub stelele impasibile, pe pământul nesfârşit de pustiu şi misterios, din cortul lui omul liber întindea braţele spre cerul infinit nestricat de umbra Nici unui Zeu.



Fantezie despre un tablou de Ardengo Soffici

Chip, zig zag anatomic ce înnegurează
Perfida pasiune a unei luni bătrâne
Ce agăţată de tavan priveşte
Într-o tavernă un café chantant
De prin Americi: roşie viteza
Luminilor dansează ca pe sârmă
Spaniola cenuşie
Isterică în tango de lumini se descompune:
Luna privind într-un café chantant
De prin Americi:
Pe masă ritmul un doi trei a prins
Singure flăcări roşii s-au aprins.



Din Florenţa

Pe străduţa din centru cârciumi rău famate, prăvălii cu vechituri, tot felul de alămuri caraghioase. O cârciumă mereu pustie ziua, seara dezvăluie în spatele ferestrelor colorate un du-te vino de chipuri dubioase. Strigăte şi chemări batjocoritoare şi brutale ajung pe străduţă când intră câte-un muşteriu. Spre strada scurtă şi îngustă dă o fereastră, singura, cu zăbrele, în peretele roşu scorojit al unei clădiri vechi, prin care după gratii se arată chipuri tâmpe de prostituate descompuse cărora fardul le dă înfăţişări tragice de paiaţe. Acel pasaj pustiu, împuţit ca o vespasiană, cu mucegai pe zidurile scorojite, are drept cap de perspectivă doar taverna. Paiaţele vopsite urmăresc curioase, parcă, ce se petrece dincolo de fereastra colorată, prin aburul pastelor acre, râsetele proxeneţilor şi tăcerile bruşte la trecerea poliţiştilor ce fac rondul: Trei minore îşi leagănă monoton frumuseţea necoaptă. Trei nemţi neciopliţi sfrijiţi şi scâlciaţi stau aşezaţi cuminţi în jurul unei glaje. Unul dintre ei, cu chip de Christ poartă o  tunică popească  pe care o ţine adunată pe genunchi. Abur acru de paste: zgomot de farfurii şi pahare: râsetele bărbaţilor cu degetele pline de inele care, acum că au mâncat, se lasă mângâiaţi de femei. Trec slujnicele prin aerul acru de fum strigând melodios: Pastee. Într-un tablou alb-negru o fată brunetă cu o chitară îşi arată dinţii şi albul ochilor, agăţată sus. – Serenadă pe cheiurile Arno-ului. Mă ajunge o adiere sleită dinspre dealurile Florenţei: aduce un parfum de corole ofilite, amestecat cu miros de lacuri şi vopseluri de picturi străvechi, ca o părere (Merejkovski).



Fiicele spânzuratului. Manfreda

Am văzut două umbre dând târcoale
Sub ştreangul spânzuratului
Şi una geme, plânge
Cealaltă urlă şi blestemă.
Şi noaptea acolo dorm
Cu şerpii pe sub tufe negre
Şi ziua cântă uneori
Şi câteodată apar de după mărăcini.
Ieri seară urmărind un stol de corbi
Mi-a fost privirea-atrasă într-acolo
Era spre seară. Pâlpâia un foc
Şi două umbre prinse-n dans nebun
Dădeau din mâini lângă spânzurătoare.
Eu am ţipat dar ţipătu-mi s-a stins



Versurile mele sunt minunate: cuiva

Versurile mele sunt minunate: cuiva
I s-ar putea părea că-s de doi bani, de bâlci
Se înşeală amarnic; sunt făcute
Din tot ce v-o plăcea
La urma urmei, un biet om nu-i dator
Să-şi facă haine-n fiecare zi
El are un model, v-arată trupul său
Voi aranjaţi-l după bunul plac
Nu ştiţi să faceţi asta? Vă doriţi
Posmagii, oare, gata înmuiaţi?
De vă gândiţi o să vă ruşinaţi
Pentru onoarea voastră şi a noastră
Ef Te Marinetti la un moment dat
Zicea: croitoreasa mi-a făcut un rând de haine
Special pentru război, acea croitoreasă
Care specializează specializările,
Îl port mereu şi poate că s-a rupt,
Dar asta nu îl face mai puţin frumos
Şi unde-i rupt sosesc în ajutor
Fumatul şi dragostea de libertate.

Dino Campana
Traducere de Aurora Firţa-Marin
(nr. 10, octombrie 2017, anul VII)