Poezii despre pisici în literatura italiană

În acest număr vă propunem un grupaj de poezii despre pisici în literatura italiană, traduse în limba română de Anca Domnica Ilea.
În deschidere, Cântec pentru cotoiul Alvaro de Elsa Morante (Roma, 1912-1985), după poemul Canto per il gatto Alvaro, din romanul Menzogna e sortilegio, 1948. Apoi Minna, siameza, scrisă tot de Elsa Morante, după Minna la siamese, din  volumul de versuri Alibi, 1952.
Urmează Mâţa de Umberto Saba (Trieste 1883 - Goriţia, 1957), după La gatta, din volumul Canzoniere, secțiunea Trieste è una donna, 1910-1912.
În încheiere, Mâțelor de la spitalul Sant’Anna de Torquato Tasso (Sorrento 1544 - Roma, 1595), după sonetul Alle gatte dello spedale di Sant’Anna, scris la azilul de nebuni din Ferrara între 1579-1586.




Elsa MORANTE
                        
Cântec pentru cotoiul Alvaro

În brațele mele îți afli cuibul,
o, trândav, o, focos spiriduș, o, lucitor,
o, zănaticul meu! Amieze și tenebre
îți sunt conacele, și te preschimbi
din porumbiță-n buhă, și dintre morminte-ți
iei zborul spre tărâmul trâmbelor de fum.

Când luminile-s stinse toate, ți-aprinzi
în noapte pupilele, o, sfeșnicul meu
între somn și veghe, și se știrbește
răgazul cel solemn, ard efemere
torțe mii, tigri copilăroși
se perindă prin dulcile deliruri.

Apoi ți-odihnești feericele lămpașe
ce dis-de-dimineață fi-vor mândria
pervazului meu, geamăna floare
ochi de cicoare. Și ți-eram egală!

Egală! ‘Ți mai aduci tu oare-aminte,
trufașă melancolie? De frunze-
ntunecoasă și sclipitoare-o grădină
ne găzduia laolaltă, în sânul poporului
barbar din Rai. Eu mă pomenii surghiunită,
însă odaia ta acolo dăinuiește,
și-n viața-mi pământeană treci ca o nălucă,
jucăuș pelerin. De ce mă-nvrednicești
cu bunăvoia-ți, o, sălbăticiune?

Pe când ai tăi semeni, jivinele cerești,
se desfată nebunatic, fără griji, până-n zori,
cu-nfruntări și vânători fără inimi, de ce
tu aicea cu mine? Tu, veșnic, liber, candid,
iar mie trei lucruri datu-mi-a soartea:
temnița, păcatul și moartea.

Printre luni și sori, ghimpi lucitori, ierburi și himere
saltă nemuritoare tinere fiare,
chipeșii frați frumos botezați: Cârlionțatul,
Striga, Vioreaua, Floarea-Patimilor, Hulubul,
prin uraganul somptuos al zilei dintâi...
Iar tu? De dragul meu?

Nu-mi răspunzi? Destăinuirile pizmuite
captive ții, ca spada de Damasc legendele-aurite,
în catifea vărgată. Secretele fiarelor
nu-s de spus la femei. Închide-ți ochii și cântă-mi
osanale cu suspinele-ți zumzăitoare,
albina mea, toarce-ți mierile.
Retragă-se-amintirea prepuielnică
de toate-ntrebările eu voi să m-odihnesc.
Bucuria de-a te-avea ca prieten
e-ndestul inimii. Și la băsnuirile, la grozăviile mele,
tu cu săruturile, cu gemetele-ți duioase,
mi-aduci alinare,
o, cotoiul meu!

Minna, siameza

Am o vietate, o mâță: pe numele ei Minna.
Ce-i pun eu în strachină, aia mănâncă,
și ce-i pun eu în castronaș, aia bea.
Îmi vine pe genunchi, mă privește, apoi adoarme,
încât și uit de ea. Dar dacă, mai apoi,
amintindu-mi, o chem pe nume, prin somn o ureche
i se-nfioară: umbrit de-al său nume i-i somnul.
Ca să dea glas bucuriei, mulțumirilor, o ghitară micuță are:
când îi scarpin căpșorul, ori ceafa, dulce cântare răsună.
Când cuget la câte veacuri și lucruri ne despart pe-amândouă,
mă-nspăimânt. Pentru mine: ea de toate-acestea habar n-are.

Dar când o văd distrându-se cu-un fir de lână, când cat
în irișii ei de azur, voioșia din nou mă cuprinde.
De sărbători, pe când toți oamenii sărbătoresc,
milă de ea mi se face, că zilele nu le știe deosebi.
Ca să petreacă și ea, la prânz îi dau câte-un peștișor:
deși nu pricepe motivul, cu-aceeași încântare-l mănâncă.
Cerul, ca arme, gheare i-a dat, și colți pe deasupra;
dar ei, în marea-i blândețe, doar la joacă îi sunt de folos.

Milă mi se face la gândul că, și dac-aș ucide-o,
niciun proces nu m-ar paște, nici iadul, nici închisoarea.
Atâta mă sărută, uneori, că-mi închipui că mă-ndrăgește,
dar știu c-o altă stăpână, ori eu, pentru ea-s deopotrivă.
Mă urmează, de să-mi închipui că totul aș fi pentru ea,
dar știu că moartea mea n-ar putea-o atinge.   

Umberto SABA

Mâța

Mâța ta mică a ajuns piele și oase.
De dragoste, nu de-altă boală tânjitoare:
îi trebuie-ngrijirile-ți duioase.
Nu te mișcă-adânc patima sa?
N-o simți asemeni unei inimi zvâcnitoare
sub dezmierdarea ta?
Eu unul o socot desăvârșită
ca tine, mâța ta cea neîmblânzită,
dar ca tine copilă
îndrăgostită, căutând fără odihnă,
de colo-colo, fără s-afli tihnă,
că toți: „A-nnebunit” ziceau cu milă.
E ca tine copilă.

Torquato TASSO

Mâțelor de la spitalul Sant’Anna

Cum pe Ocean, de neagră și nefastă
vântoasă-l umflă-n noapte mugitor,
spre stele, către pol scăpărător,
luntrașul istovit-nalță-a sa țeastă;
așa și eu mă-ntorn, o, preafrumoasă mâță,-n astă
restriște către sfintele-ți lumini cu dor,
ca prin furtună farul călăuzitor,
doi aștri-mi par lucindu-mi în fereastră.
Mai văd și-o mâțișoară, că-mi par înde mine
Ursa Mare cu cea Mică: o, mâțe,-ndoite
opaițe la truda-mi, mâțe preaiubite,
de vă păzește Domnul de-a fi ciomăgite,
de Cerul carne, lapte prinos vă trimite,
lumină faceți-mi să scriu aieste rime.

N.t.: Kierkegaard spunea că „melancolicul are mai mult ca oricare altul simțul umorului”. O strălucită adeverire a acestui aparent paradox e sonetul în care poetul Torquato Tasso – luptând cu proprii-i demoni și cu precaritatea celulei unde zăcea de ani de zile la azilul Sant’Anna, din ordinul stăpânitorului Ferrarei – găsește mijlocul de-a face deopotrivă „haz de necaz” pentru uleiul lipsă din lampă (zădărnicindu-i noaptea munca la masa de scris) și un elogiu celor două pisici a căror tovărășie îi era neprețuită!

Traducere de Anca-Domnica ILEA
(nr. 4, aprilie 2024, anul XIV)