Dante și Petrarca: Ars amandi în sonete celebre

Există deja, în prezenta publicație, două numere care au găzduit o suită de sonete traduse de autorul acestor rînduri din opera lui Francesco Petrarca. În 2021, dat fiind că acesta e anul în care se împlinesc 700 de ani de la moartea lui Dante Alighieri, tot aici am socotit cu cale să vadă lumina tiparului și variantele românești ale unor sonete celebre aparținând autorului Divinei Comedii. Dante și Petrarca, două nume de prim rang ale culturii italiene, apar astfel – pentru a câta oară? – într-o anume asociere. Una câtuși de puțin întâmplătoare, în ceea ce mă privește, și care s-a motivat cu ușurință, mai ales că a prilejuit și seria de reflexii care urmează, referitoare la spiritul și litera operelor celor doi mari scriitori. Asta în calitatea lor de autori de sonete și cu referire la piesele pe care le-am tradus și de care am încercat să mă apropiu, așa cum am mai spus, călcând pe urmele unui ilustru înaintaș, poetul Al. Philippide.
E ceea ce voi repeta și acum, din dorința de a mă exprima clar și de a fi înțeles cât mai limpede. Folosind termenul atât de bine găsit de  Al. Philippide, eu n-am încercat să traduc, ci să tălmăcesc în românește un anume flux expresiv, adică să răsădesc, în limba mea, ca pe o plantă vie, expresia artistică a unor sentimente adevărate, dar trăite odinioară, de o altă conștiință. Punct în care se luminează și riscul inerent care apare astfel, cel de a confunda propriile trăiri cu acelea ale autorului și de a completa meandrele vieții sale sufletești cu propriile zbateri interioare, de care cel dintâi nu poate fi acuzat. Cât de fidelă poate fi o tălmăcire? Este cu putință ca ea, ca document uman, să aparțină, într-un fel, și tălmăcitorului? Asta atâta vreme cât în acel text acesta învestește, atunci când îl tălmăcește, tot ce are mai de preț, adică propria sensibilitate, propria sa putere de a iubi? Din toate aceste motive, ceea ce voi spune mai departe seamănă cu un fel de act justificativ, pentru că se referă la natura adâncă a sentimentelor și speră să explice, pe această cale, moduri diferite de a vedea viața. Care să fie, așadar, deosebirea dintre Petrarca și Dante, așa cum am înțeles-o eu, apropiindu-mă, atât cât am fost în stare, de sonetele rămase de la ei? Întrebarea mi se pare cât se poate de legitimă și, punându-mi-o, încerc să mă înțeleg mai bine și pe mine.
Petrarca pare să fi fost învins de frumusețea femeii iubite, în jurul căreia Dante încearcă să ridice un fel de castel transparent de sentimente nobile, nepieritoare, ca pavăză a efemerității unei feminități de care nu se poate apăra. Petrarca vede femeia cu adevărat, o vrea așa cum e, seducătoare, trecătoare, fragilă, cum e și viața.
Dante se sperie când își dă seama că totul trece. Motiv pentru care creează un fel de crisalidă, o capsulă a timpului, pe care ar vrea-o intangibilă, inexpugnabilă, în stare să salveze in aeternum o stare de fapt care n-are cum fi decât trecătoare. Precum coconul unui vierme de mătase ar deșira firul subtil din rochia ce încă se învârte, în dans, în vreme ce alt fir argintiu se toarce de pe caierul textului în silabe bine gândite, printr-un fel de miracol pus la cale de un zeu atoateștiutor.
Amândoi iubesc cu frenezie și cu ferocitate, cum s-ar spune azi, ascunzându-se cu viclenie în spatele unor cuvinte aparent inocente, cu o grație când juvenilă, când matură, ori chiar obosită, cu o lentoare incapabilă să ofere soluții, cu atât mai puțin formulări mărețe, ci doar delicate, înțelegătoare, încercând să rămână fiecare stăpân pe situație.
Cum iubea Dante? Cu o devoțiune respectuoasă, monahală, subtilă, în stare totuși să blufeze, în spatele căreia pulsează însă o arteră fierbinte de lavă incandescentă, capabilă să ardă totul. Petrarca stă, ca un neputincios, pe malul opus al apei timpului, incapabil să ajungă pe celălalt tărâm, carbonizat pe dinăuntru, cu mintea otrăvită de pasiune, incapabil de reacții firești, în afara celei pasionale. Dante apelează la gesturi solemne, retorice, în stare să reinventeze, ca într-un fel de pantomimă ideală, asistată de talent, parcă sculptată în marmură, eternitatea clipei. Asta în vreme ce Petrarca tremură ca o frunză tomnatică pe suprafața apei unui acvariu înecat în lumină.
Ce îmi spune mie Petrarca? Îmi arată felul de a iubi al unui om excepțional și de bun simț, înspăimântat de enormitățile care-i trec prin minte. Subtil și rarefiat ca o dimineață de vară. Tandru, afectuos, incredibil de vulnerabil. Și cum iubea Dante? Ca un căpitan de fortăreață, pe care invazia pasiunilor îl deconcertează, îl mortifică, nelăsându-i nici măcar acel minim spațiu pe care-l are la dispoziție cel ce iubește cu adevărat pentru a-și înțelege și mărturisi sentimentele.
Dante vrea efemeritatea clipei eternizată într-un fel de lacrimă de chihlimbar, îngrozit că o va pierde pentru totdeauna. Petrarca iubește pătimaș, disperat și fără teamă, așa cum se cuvine să facă un bărbat care vrea să facă fericită măcar o clipă femeia pe care o iubește. Ca aventură lexicală, ca subțirime a ideației, Dante nu seamănă deloc cu Petrarca. Ca atare, incandescența speranțelor și idealurilor sale îmbracă forme diferite, somptuoase, ca și cum ar fi vorba de magnificența unei falnice bazilici romanice în construcție, fiecare piatră pusă în zid silind pasiunea să vibreze în cadrele precise ale unei monumentalități inegalabile, dar și pe măsura unei pasiuni care își reglează singură, ca o orgă, intensitatea. Ceea ce o face cu atât mai impresionantă.
Amândoi acești autori și oameni ne pot învăța cum să iubim. Cum să înlocuim materialitatea satisfacțiilor imediate, fizice, ori goana după bunuri materiale, ca și dorința nesfârșită de a dobândi, care adesea ne întunecă mințile, cu valori adevărate. Asta sub soarele care strălucește pentru toți, fără să ne treacă prin minte că i-am putea fura lumii chiar și lumina, pentru a o avea numai pentru noi. Ceea ce înseamnă și a ne mărturisi cu sinceritate sentimentele. Adică pricepând că tot ce avem e numai ceea ce am primit în dar. Și că acum, cu atât mai mult pentru că, prin lume, ca în vremurile de restriște de odinioară, colindă iarăși moartea cu coasa, ar trebui să înțelegem că numai dăruind vom dobândi.


Vita Nuova

Capitolul III (A ciascun'alma presa e gentil core)

Salutul meu, la toți cei chinuiți,
îl dau acum, încă simțind prezența
durerii fără de leac, care-i esența
a tot ce despre-Amor voiesc să scriți.

Din noapte o treime doar trecuse
în nepătrunsa taină dintre sfere
când zeul invocat, sosind din ele,
pe negândite-n față îmi apăruse.

Ce vesel se-arăta, din hău venind,
cu inima-mi pe braț și-acoperită
iubirea mea, adusă-n văl, dormind.

Pe care a și trezit-o, îndemnând
din inima-mi să rupă ca din pită:
dar ea de noi se-ndepărtă, plângând.



Capitolul IX (Cavalcando l'altr'ier per un cammino)

Abia urcat anțărț în șa, pe stradă,
nemulțumit de traiul ce-l pot duce,
zării mirat pe Amor, la răscruce,
în straie de drumeț și fără spadă.

Și de-l văzui, îmi și păru străină
purtarea sa, chiar fără măreție,
căci suspina și se-ntrecea-n trufie,
cu pasu-îngreunat și plin de tină.

Cum mă zări, mă și chemă pe nume
și-mi zise: «Vin aici din locu-n care
iubirea ți-am trimis-o rău să doară:

dar n-a pierit și multe o să-ți ceară» .
Atunci mă întorsei, într-o străfulgerare,
să-l văd întreg, dar nu mai era-n lume.



Capitolul XIII (Tutti li miei pensier parlan d'Amore)

Atâtea gânduri îmi vorbesc de-Amor;
și sunt de o-atât de grea diversitate,
că unul m-ar vrea prins pentru păcate,
iar altul mi-ar da brânci, că-i mai ușor,

unul mă-îmbie ca dulceața să-i măsor
cel’lalt și-înșiră plânsul ca pe ață;
dar toți și toate țipă tare, ca la piață,
că numai frica e-un dușman cotropitor.

De nu mai știu ce este drept să sper;
ori ce să spun, că nu pricep nimic:
și-s călător precum samarul pe măgar.

Iar de ar fi să și vorbesc de toate clar,
ce-mi mai rămâne, judecând un pic,
ar fi ca Milei, de mă cată, spor să-i cer.



Capitolul XV (Ciò che m'incontra ne la mente  more)

Ce am în minte fără voie moare,
dacă vă văd, profundă bucurie;
iar lângă voi de stau, fără trufie,
Amor șoptește:«fugi, că locul doare».

Obrajii-mi știu a inimii culoare
când, de leșin, pereții mă ajută;
iar amețelile de tremurat ascultă,
când pietrele îngână: «moare, moare».

Păcat își face atunci acel ce vede
și-n inimă speranța nu-și aține
de suferințe dovedind că-i pasă,

că-s urmele unei simțiri care purcede
din suflet, nu din învoiri meschine,
ce-n ochii umezi sapă morții casă.



Capitolul XVI (Spesse fiate vègnonmi a la mente)

De multe ori mi se adună-n minte
ciudatele virtuți ce-Amor îmi dete
și mila mi se întoarce în cuvinte,
de iarăși zic: „Ce va mai fi, băiete?”;

căci Amor fără preget m-asaltează
de viața parcă brusc mă părăsește,
și viu rămâne un jar ce luminează,
ce doar de voi cu mine povestește.

Îmi fac curaj atunci și zic că-s tare
și palid, vlăguit, stors de putere,
revin să vă slujesc măcar un pic:

dar ochii de-i ridic, să vă măsoare,
văd doar cum ard vitralii de durere
în viața mea, ce nu rimează cu nimic.



Capitolul XX (Amore e 'l cor gentil sono una cosa)

Amor și sufletul gingaș sunt tot atâta,
cum înțeleptul nostru ne-o și spune,
căci unul fără altul nu au nume,
cum nu e cap, când nu-i înțelepciune.

Așa natura, care e înrobitoare,
își ia iubirea de stăpân, inima casă
și-n sânul său cu dragoste adastă
de nu un ceas, atunci amiezi cu soare.

Frumosul, dat oricui, în felul lui,
îi place-atât de mult privirii, că în suflet,
se-aprinde un eres ce n-are stare:

care durează, de în ochi îl pui,
cât ține doar jăraticul ce-n cuget
ți-l poate aprinde o iubire mare.



Capitolul XXI  (Ne li occhi porta la mia donna Amore)

Stăpâna mea are în ochi iubirea
și tot ce vede ea înnobilează;
pe unde trece toți se-ntorc s-o vază
și de-o saluți îți tulbură simțirea,

toți ochii-și pleacă, intuind prihana,
pentru că-n ea își văd neîmplinirea:
se-ascunde îngâmfarea, neiubirea,
de chiar femeile îi pot cânta osana.

Așa-i cuvântul ei, care ascunde
un farmec dulce, plin de umilință,
și-i fericit cine i-a prins sosirea.

Iar de e să-i admire și privirea,
nu este grai uitat, ori vreo știință,
care noblețea i-ar putea pătrunde.



Capitolul XXII (Se' tu colui, c'hai trattato sovente)

Tu ești acela ce-a vorbit atât de des
de draga noastră, lăudându-i graiul?
Că după voce ne-amintirăm straiul
chiar dacă fața nu recită același vers.

Dar ce-i cu bocetul acesta vechi, coral,
de mila o stârnești, plângând pe altul?
Să fi luat model de lacrimi din palatul
ce-i stă în suflet ei, pe al morții mal?

Noi o să-i plângem tatăl, nu sta-n drum
(mare păcat e mângâierea necerută),
că jalea arde încă-n suflete, sub scrum.

Iar dorul greu, dacă blândețea-i multă,
cine-l trăia anțărț, nu doar acum,
și-n moarte l-ar simți la cel ce-ascultă.



Capitolul XXVI (Tanto gentile e tanto onesta pare)

Atât de nobilă când o aștept să treacă
pare stăpâna mea, ce vă salută,
că limba, tremurând, rămâne mută
iar ochii, la vederea ei, se pleacă.

Ea vine dar, simţindu-se-admirată,
în straie atât de demne și modeste,
că pare că din cer aici sosește
de noi minuni spre-a fi înconjurată.

Se-arată atât de blândă, fără pată,
că ochii minții-n suflete deșteaptă
o bucurie fără chip, nemaitrăită,

Cu care gura-i dulce e-adumbrită
ca de un duh de dragoste-nțeleaptă,
care îi spune înseși inimii – „să bată!”



Capitolul XXVII (Vede perfettamente ogne salute)

Cunoaște limpede întreaga fericire
cine pe ea printre femei o vede;
iar cele ce cu ea vin la-întâlnire
pot mulțumi chiar Lui că o concede.

Frumusețea sa e-atât de virtuoasă
că nici invidia nu-și face locuință
printre femeile cu care vrea să iasă,
numai iubire, bunătate și credință.

Vederea ei inspiră pace, modestie,
ce nu numai c-o fac la toți plăcută,
dar fiecăruia în parte-i dă putere.

Iar gingășia sa, cea fragedă și vie,
de care, bucuroase, inimile ascultă,
se pârguie ca-n faguri dulcea miere.



CAPITOLUL  XXXV (Videro li occhi miei quanta pietate)

Văzui deplin ce umbre însemnate
v-au tulburat și v-au umbrit figura
când observarăți faptele, statura
atâtor suferinți greu îndurate.

Când chiar înțelesei că ați putea
să îmi scrutați adânc trista viață,
ca adevărul să-l priviți în față
fie și dacă plânsu-mi l-ați vedea.

Așa că am plecat, să nu ofer
loc suferințelor spre-a deveni solie
dacă în ochi mi le-ați putea citi.

De-n taină azi abia mai pot șopti:
„tot hohotul ce-l tac e-o rană vie,
ars în cuibarul neiubirii-n care pier".



CAP. XXXVIII (Gentil pensero, che parla di vui)

Gândul gingaș, ce vine de la voi,
așa de des în casă îmi poposește
și-atât de dulce de iubire glăsuiește
că inima îmi bate iarăși mai vioi.

Când sufletul întreabă: „Cine e acel
ce poate să mângâie așa fierbinte,
de parcă nimeni ieri ori mai-nainte
nu a știut a ne vrăji așa ca el?”

Tot inima-i răspunde: „Aer gânditor,
e-un spiriduș abia ivit, fiu al iubirii,
cel ce-ți arată apriat care ți-e firea:

prin viața sa ori prin arcanele trăirii,
ce s-au clădit din faguri fără zbor
și-au stins, în ochii plânși, nefericirea”.



Capitolul XLI (Oltre la spera che più larga gira)

Mai sus de cerul ce învârte sfera
cea mai înaltă-n ordine divină:
mă duce gândul nou, care aspiră,
spre altă lume, care-înalță era.

Și când ajunge-n zarea ei deplină,
vede-o ființă atât de onorată
de curgerea luminii care-o cată,
că sufletul, pierdut, i se închină.

Dar cum e ea și ce ar vrea să zică,
nu pot să spun, atât e de subțire
veștmântul de iubire ce-o îmbracă.

Cel ce, mai știu, vorbește de-o simțire
ce numele-i îngână dulce, fără frică,
și Beatrice zic cei ce nu pot să tacă.

RIME, LII (Guido, i’vorrei che tu e Lapo ed io)       

Guido, ce-ar fi, cu Lapo împreună,
să fim răpiți așa, printr-un descânt,
și-apoi lăsați pe un barcaz, în vânt,
să rătăcim pe marea cea nebună;

desigur că nici ploaia, nici curenții
nu ne-ar putea împiedica să fim
tot mai legați, uniți de-acel destin
ce l-au decis talentele juneții.

Așa că fie Vanna, ori Lagia, apoi,
sau cea de care zic că-i a treizecea,
de-o-îngădui și magul să vie înapoi:

acolo, pe bărcuță, despre-al iubirii soi
pălăvrăgind ferice și-ar râde tinerețea
și-alăturea de ele poate-am zâmbi și noi.



RIME, LXXV (Ben ti faranno il nodo Salamone)

Bine-ți mai strânse nodul solomonic,
amice Bicci, fripturica de fazan,
chiar mai vârtos ca antricotul de cârlan,
dar gustul va vorbi, cu glas sardonic;

de vei ajunge în brățări, la San Simone,
la sănătoasa de n-o iei chiar repejor:
căci ești îmbucătura agățată-n omușor,
și faci, cum văd, doar datorii nedemne.

Și chiar de-ar fi să mai posezi o artă
cu care, de-i adevărat, ajungi bogat,
e una ce-i privește, simt, pe alții;

care rămân neconsolați, cu punga spartă,
fără să poată spune ce li s-a-întâmplat;
în timp ce tu, fără-a clipi, numeri talanții.

Prezentare şi traducere de Ion Istrate
(nr. 1, ianuarie 2021, anul XI)