„Mi s-a întors în inimă solia”. Dante, ars amandi în sonete celebre

În acest 2021 în care se împlinesc 700 de ani de la moartea lui Dante Alighieri, continuăm publicarea variantelor românești ale unor sonete celebre aparținând autorului Divinei Comedii.
Cum iubea Dante? Cu o devoțiune respectuoasă, monahală, subtilă, în stare totuși să blufeze, în spatele căreia pulsează însă o arteră fierbinte de lavă incandescentă, capabilă să ardă totul. Poetul apelează la gesturi solemne, retorice, în stare să reinventeze, ca într-un fel de pantomimă ideală, asistată de talent, parcă sculptată în marmură, eternitatea clipei. Dar se sperie când își dă seama că totul trece. Motiv pentru care creează un fel de crisalidă, o capsulă a timpului, pe care ar vrea-o intangibilă, inexpugnabilă, în stare să salveze in aeternum o stare de fapt care n-are cum fi decât trecătoare. Precum coconul unui vierme de mătase ar deșira firul subtil din rochia ce încă se învârte, în dans, în vreme ce alt fir argintiu se toarce de pe caierul textului în silabe bine gândite, printr-un fel de miracol pus la cale de un zeu atoateștiutor.


Vita Nuova

Capitolul VIII (Piangete, amanti, poi che piange Amore)

Plângeți, amanți, dacă și Amor plânge,
ca s-auziți ce-l mână-n tulburare,
femeile invocă Mila spre iertare
și varsă împreună lacrime de sânge,

mârșava Moarte-n suflete precare
cată culcuș parșiv de stricăciune,
pierzând ce era dat spre-închinăciune
și s-a ivit dintr-un abis de îndurare.

Deci ascultați ce Amor chiar îmi spuse
când s-a întrupat, așa, printre ceilalți,
și lacrimi grele a vărsat iubirii moarte;

el, ce și ochii-și ridica spre acea parte
unde e ea, printre acei ce-s înălțați,
un suflet blând, ce dintre noi se rupse.



Capitolul XIV (Con l'altre donne mia vista gabbate)

Cu celelalte, toate, m-ați luat la vale,
dar nu știți bine ce a fost cu mine,
ce-i cu paloarea, care râsul îl aține,
și ce voiam, când mi-ați ieșit în cale.

Iar de ați ști, nici Mila n-ar putea
să-mi facă, zău, atâta strâmbătate,
știind că Amor, de-l ajungi din spate,
gelos și rău cum e, se va îmbățoșa

și va vâna chiar visele din salbă,
pe care ori le omoară, ori le-alungă,
ca fără grijă, singur, să poată să vă aibă:

motiv din care nu voi să-i fiu nadă
ca nici în suflet rău-i să v-ajungă,
și ard de dor, că v-am iubit în taină.



Capitolul XXIV (Io mi sentí’ svegliar dentro a lo core)

În clipa-n care am simțit în cuget
trezindu-se iubirea dormitoare
îl și zării pe Amor, trup și suflet,
sosind cu chef, cât era el de mare,

care țipă: „Îți cer să-mi dai onoare”;
dar fiecare cuvințel părea să râdă.
Și-ar fi bârfit precum o servitoare,
de nu se arătau, pe-o vale blândă,

madonna Vanna și madonna Bice,
ce n-aveau cum să știe întâmplarea,
minunății ieșite-n lume s-o domine,

și-așa cum amintirea încă-mi zice,
Amor decise: „Se-întoarce Primăvara
și-Amor cu ea, că seamănă cu mine”.



Capitolul XXXII (Venite a intender li sospiri miei)

Veniți aproape, lângă gândul meu,
voi inimi, dacă mila vă îneacă:
neconsolat e dorul ce mă-ncearcă
și doar plângând pot rezista la greu;

iar ochii, ce mi s-a părut că-s răi,
când s-au silit durerea să-mi aline,
m-au chinuit, e drept, dorind cu bine
să pot salva, în amintire, chipul ei.

Și-așa vor auzi și alții cât de des
am numele-i pe buze, că-i plecată
în alt răstimp, mai bun și cu temei;

adesea cu dispreț de lumea toată,
că am ajuns și-n ceasul ce-a ales
să mă usuc pieziş și sterp, de dorul ei.



Capitolul XXXIV (Era venuta ne la mente mia)

Mi s-a întors în inimă solia
spre sufletul gingaș, pe care somnul
l-a ridicat de lângă noi, la domnul,
unde stăpână blândă e Maria.

Iubirea, care i-a jelit plecarea,
s-a retrezit în inima mea rece;
dar a cerut durerilor să plece
la toate cunoscându-le purtarea.

Cu plânsete și jale m-ascultară,
dar și cu vaiete, așa cum fac mereu,
când dorul pe pământ e fără țel.

Iar cele ce plecară mai cu greu
se tânguiau: „Câtă Noblețe rară
a luat-o clipa ce-a suit-o-n cer".



Capitolul XXXVII (L'amaro lagrimar che voi faceste)

„Amarul plâns pe care-l dovedirăți,
voi, ochi ai mei, atât de multă vreme,
treziră lacrimi fără număr în mulțime,
de milă, evident, cum chiar simțirăți.

Acum îmi pare rău că, zău, uitarăți,
ori eu, din partea mea, fui neatentă,
sau nici n-am fost destul de exigentă,
să v-amintesc de chipul ce-l cinstirăți.

Dar vanitatea voastră-i fără pată
și mă-înspăimântă-atât, că rău mă tem
de chipul altei doamne ce v-admiră.

Că n-aveți drept și nici nu vă îndemn
pe cea ce e în cer să o lăsați uitată”.
Așa grăi inima mea, și ochii o auziră.



Capitolul XXXIX (Lasso! per forza di molti sospiri)

Amar și vai! fântâna de suspine
cată răspuns la ce-i ascuns în inimi,
când ochii și-au învins rostul privirii
și nu-l mai pot zări pe cel ce vine.

Ei, cei creați și destinați iubirii
când plâng, ca să-și arate fericirea,
sau prăznuiesc, cu Amor, pustiirea
încoronați cu spini, precum martirii.

Cuvintele ce doru-l duc în lume
se dovedesc mereu ciudate, dureroase,
astfel că Amor, ce le știe, stă și tace:

dar dacă printre cele mai duioase,
cel al iubirii duse-i pregătit să sune,
va fi și-un nod pe firul tors de Parce.



Capitolul XL (Deh! peregrini che pensosi andate)

O! peregrini, ce gânditori purcedeți,
născuți adânc, în lumea de departe,
de ați ajuns aici, prin țări ciudate,
învederând o soartă-n care credeți,

voi, ce indiferenți puteți să treceți
prin vii cetăți, cuprinse de durere,
într-un convoi de suflete austere,
care ignoră tot, când tot pricepeți.

Azi, chiar și voi veți desluși, vecine,
suspinele pe care ziua le strunește,
și-n văz veți găzdui un lac de patimi.

Căci am pierdut pe cea ce te sfințește,
Florența mea, iar vorbele-s puține;
și-întreg e numai plânsul, ros de lacrimi.




RIME

LXIII (Sonetto, se Meuccio t’è mostrato)

Sonete, de la Meuccio ai ajuns,
salută-l cu căldură cum îl vezi
și cazi-i la picioare, de te-așezi,
să-i pari binecrescut îndeajuns.

Și după ce un pic cu el ai stat,
flatează-l iar și nu-ți schimba purtarea;
adică până nu-i avea încredințarea
că poți să ai cu el un „chat” privat;

și zi-i: „Meuccio, cine te iubește
îți și trimite aste trei bijuterii
și vrea să știi că ai un suflet brav”.

Ca astfel să fii sigur că-i primește
și pe ăști doi frați de-i ai și-i va iubi,
că înapoi, v-am spus, nu aveți vad.



CXVII (Per quella via che la bellezza corre)

Pe drumul unde frumusețea se arată
când a-l trezi pe Amor are-n minte,
vine Lisetta, hotărâtă să înfrunte
și să învingă, dacă lupta-i dreaptă.

Dar lângă turn când fu, ca să o vază
cel ce-l deschide, dacă inima comandă,
se auzi o voce care spuse-n grabă:
„Pleacă de-aci, frumoaso, c-avem pază;

iar în donjon este stăpânitoare
o altă doamnă, care o vargă cere
drept bun însemn, iar Amor îi dă zece”.

Atunci Lisetta, rușinată foarte tare
de aste locuri, unde-i Amor la putere,
piruetă cumva pe loc și hotărî să plece.

Prezentare şi traducere de Ion Istrate
(nr. 2, februarie 2021, anul XI)