Dante Maffìa, nominalizat la Nobel în 2012. Poeme alese

Dante Maffìa, născut la Roseto Capo Spùlico (Cosenza, Calabria) în 1946, a fost fascinat de cărţi şi de „pommedìje” (poveşti folclorice) ascultate cu nesaţ la gura sobei. Relatează el însuşi într-o poezie scrisă la 13 ani: „Seara colind/ din casă-n casă/să ascult basme/povestite de bătrâni/ în preajma vetrei/ca un cerşetor/ce are nevoie de-o bucată de pâine”. Pentru a ne face o idee despre pluralitatea preocupărilor lui Dante Maffìa, despre multitudinea itinerariilor sale literare, e de-ajuns să aruncăm o privire asupra textelor publicate, aproape douăzeci de poezie, şapte de proză, cincisprezece de eseistică (fără să includem îngrijirea unor opere de Tasso, Goldoni, Campanella), asupra activităţii de critic militant, de fondator a trei reviste de poezie care au căutat şi caută să străpungă cercul de complicitate ce anihila meritata vizibilitate a unor poeţi autentici. Reţinem în privinţa bibliografiei sale critice nume ca Leonardo Sciascia, Luigi Reina, Natalino Sapegno, Enzo Siciliano, Pasolini, Giacinto Spagnoletti, Aldo Palazzeschi (care i-a prefaţat debutul editorial din 1974 cu Il leone non mangia l’erba), Maurizio Cucchi, Giovanni Raboni, Leonida Repaci, Mario Luzi, Dacia Maraini, Giuliano Manacorda etc.
Poetul şi criticul Dario Bellezza considera că Dante Maffìa ar fi „unul dintre cei mai fericiţi poeţi ai Italiei moderne”, iar Claudio Magris a scris: „Maffìa este un poeta doctus: opera lui cuprinde poezii dar şi roman, eseistică şi critică. Scriitor ce se situează la răscrucea multor fruntarii, Maffìa s-a confruntat cu o mulţime de voci ale literaturii contemporane şi cu nucleele modernităţii; una din cele mai fericite trăsături ale lui este prezenţa simultană a unei subtile şi călite conştiinţe critice, atentă la criteriile istorice şi la spaima devenirii, la fantezia mitică pătrunsă de sentimentul unităţii imuabile a fiinţei”.
O ştire proaspătă despre Dante Maffìa se cuvine a fi împărtăşită cititorilor noştri: candidatura sa a fost supusă de mai multe personalităţi ale literaturii italiene şi universale, precum şi de o seamă de instituţii culturale de importanţă naţională, juriului premiului Nobel pentru literatură 2012. În afara zecilor de romane, cărţi de poezie, eseuri şi articole, autorul se află în linia întâi a celor mai fierbinţi probleme sociale precum imigrarea, şomajul şi exodul pe mare al unor disperaţi din Africa şi Asia debarcaţi în Italia, ospiciile, fabricile pline de riscuri etc.
Tradus aproape în toată lumea, a primit numeroase premii pentru scrierile sale, precum şi medalia de Aur a Preşedintelui Republicii Italiene, Carlo Azeglio Ciampi. Textele poetice ce urmează au fost selectate din elegantul volum Lo specchio della mente, Milano, Crocetti Editore, 1999, un jurnal de figuri şi destine din ospiciile Sudului, un fel de coborâre în infernul oglinzilor minţii sparte ale unor bărbaţi şi femei, existenţe osândite şi totodată pline de o viaţă a lor interioară deviantă.



Rocco

Dacă mi s-ar da putinţa şi libertatea
să ordon măcar o singură zi
aş pune să fie dărâmată din temelii
această clădire care are mai bine de trei sute de ani.
E străveche, putredă, are pereţii odăilor
răniţi de mucegai, are un puţ negru
ce n-a fost nicicând curăţat.
Aş pune o roabă de trotil
în magaziile unde în haite şobolanii
s-au adunat să decidă
dacă dezlănţuie un război în contra oamenilor.
Aici ne dau să mâncăm carne de şobolani
şi fac dulceţuri din excrementele lor.
Da, vi se pare ceva nebunesc, dar eu am văzut
cu ochii mei cum li se îmbălsămează cozile,
ar putea fi de folos într-o zi, nu se ştie niciodată,
cum ţine adesea să accentueze directorul.




Anna

Nu sunt în stare să mă desprind, să ies
din tunelul de beznă  ce-ngăduia uneori să-ntrevăd
urzeala deasă a viselor şi să le simt cum sug
frenetic: sânge ce ţâşnea din cine ştie
ce nesecătuit izvor din care-nmugureau
flori veştede. De - atunci nu mai pot
să am cumpănire, simt cum mă afund,
tot mai adânc într-o mlaştină lipicioasă,
dulceag filigran, obicei plin de spume.
Aş vrea să ştiu doar cine m-a adus
- fără să-mi dea vreun semn – în starea asta. Şi e-n zadar
s-aţâţe-n contra mea balena, e-n zadar
să-mi vâre sunete născocite şi nărăvaşe-n
urechi. E o virginitate în acel sânge
în acel gust şi miros ce mă-mbată,
ce mă face să simt viaţa şi mâinile nu mi se usucă
a putrezire. Poate că nu vreau să mă desprind,
ce crezi? Sunt în întregime posedată
de claritatea adevărului de care nu îmi pasă
de-am să rămân ţintuită în ambuscadele
de invitaţii, în ploile torenţiale secetoase.



Vincenzo

Nimeni n-a vrut să mă creadă de la început,
nimeni n-o să mă mai creadă, şi-apoi, acum
chiar dacă mi-ar fi semnat hârtia ştampilată
ca să îmi spună că vor să mă creadă, mie
nu-mi mai pasă de nimic. În prima zi
m-a durut capul, drept în adâncul frunţii,
atât de tare că-mi vedeam partea aia – nu ştiu
în ce loc răsfrântă – vânătă, înnegrită, înjunghiată
de mii de ace ruginite. A doua zi durerea
s-a făcut şi mai mare şi s-a mutat în ceafă.
După care nu s-a mai potolit. În fiecare zi a ales
fie piciorul, fie pulpa, pomeţii obrajilor, şalele,
ficatul, nasul, cotul; când şi când şi-a făcut
de cap ca un nelegiuit trădător
şi, încetând să se cuibărească-n profunzime,
a început să ţopăie, ca un drăcuşor
pus pe şotii sau răutăţi. Ştii, obişnuindu-mă,
am învăţat cum s-o întâmpin, să o curtez,
s-o sprijin, şi chiar s-o-ncurajez, dar atunci
când cineva nu-şi ţine cuvântul... Aşa c-a fost
nevoie să mă împotrivesc, s-o bruschez, s-o fac de
râsul lumii şi să-i dau în vileag slăbiciunile,
să spun cum profitam de insomnia ei
ca să trăiesc mai mult decât ceilalţi
din jurul meu, ca să nu mă încăpăţânez.
Acum e rândul meu s-o ţin ostatecă,
profitând de ea după pofta inimii.


    
Agnese

Îmi plăcea să mănânc fără să ţin seama
de felul mâncării, să mănânc şi basta, să deschid gura
s-o umplu, aşa, chiar şi ierburi putrede,
violete veştede, codri de pâine uscată
şi fără doar şi poate dulceţuri de gutui,
de cireşi, de piersici. Muştar
cu frunze de roşcov, hamburgher,
nuci. Dar voiam să mănânc
şi scările catedralei,
cerceii Cinţiei, macaralele-alea
înalte din şantiere: numai să fi avut
dinţi atât de puternici ca să terciuiesc
oţelul şi cimentul. De ce mă aflu-aici?
Din propria-mi dorinţă
ce nu s-a-mplinit vreodată. Dar nu mai
am poftă de mâncare,
acum îmi place s-ascult ploaia
bufnind şi să-mi închipui pământul
ca pe-un imens vagin ce înşfacă
înşfacă fără să se cresteze
fără să sângereze.



Teresa

Mi se aduce aminte adesea
că trebuie să plec de-aici, ca şi cum eu aş vrea
să rămân cu forţa atârnată sau ţintuită
de acest pat unde nici urmă
de zbor de rândunele, unde ecoul
vulcanilor îmi bubuie-n urechi.
Cândva tot o să plec, dar după cum bine ştii,
puţin din mine a intrat
în pământ prin ţevile
de la closet şi prin norii
cărora le-am împrumutat
sfârcurile ţâţelor ca să se-adape
înainte de a se mistui în ploaie.
Nu mai au putinţa să mă elimine,
să mă omită, ceva din mine
a intrat în circuit pe vecinicie,
sunt isteaţă, ce mai....



Giovanni

Există un plan al Domnului
anume pentru mintea omului?
A mea e plină de zig-zag-uri
se mişcă
în cutremure ce se adună
la încheieturi. Uneori
îmi scutură îmi strânge mâna
şi vrea să-mi afle părerea
despre cum e făcut universul,
dacă totul funcţionează în perfectă armonie.
I-am spus că nu întotdeauna
stelele rămân la locul lor
să încălzească pământul şi uneori
poştaşul atunci când aduce plicurile mai greşeşte
luându-mă drept un profesor
de matematică pe care într-o zi
l-am cunoscut, eventual o sosie, desigur
având aceiaşi ochi ai mei, mâini
identice, vocea la fel că eu însumi
mă înşelam şi-n oglindă
îl confundam cu mine, ce hohote de râs
şi el îngrijorat îşi arăta dinţii,
se ghemuia pe un fotoliu
plângea şi tot eu trebuia să vin
să-l consolez.



Roberta

Sunt mustrată mereu fiindcă
atunci când rămân singură mă ating,
îmi împreunez mâinile cu noaptea
cu sexul meu cu zorii
nu deosebesc o pernă
de-o fantasmă de un tort
o seringă un pat
cu cătuşele ce-mi strâng gleznele
şi-ncheietura mâinilor. Cui fac rău
dacă îmi recunosc orgasmul
şi i-l dăruiesc lui Dumnezeu, dacă de
douăzeci treizeci de ori pe zi m-aplec
şi-nvoc tandreţea pătrunderii şi nu o vreau
de la zbiri, ci de la flori, umbre, şoapte
ce mă ajung în chip de himere
făcându-mă să tresar mă dezmiardă
muguri călduţi damnate zig-zag-uri
ce par germinaţii de miere.
Mă mustră şi mă iau la palme:
furtuna mă bântuie, talazuri, mă sapă
şi-mi iese prin nări duioşia-şi ia
zborul: Doamne, ce mult aş vrea să v-arăt
cât sunt de frumoasă eu şi mâinile mele
şi strigătele dulci în vreme ce m-afund
în râul orgasmului şi cuceresc
a pietrelor desfătare, al fluturilor
gâfâit culminant.


Prezentare şi traducere de Geo Vasile

(nr. 9, septembrie 2012, anul II)