„Pe drumul către veșnicie”. Versuri de Corrado Govoni

Sub titlul Pe drumul către veșnicie, publicăm un grupaj de versuri de Corrado Govoni, tălmăcite în limba română de Maria Boghiu, studentă a Universităţii din Bucureşti. Cu această traducere a obţinut premiul I la ediţia 2016 a Concursului național de traduceri literare Festlettura. Poeziile sunt precedate de motivarea alegerii acestui poet mai puţin cunoscut la noi.

Nu de puține ori se spune că proza ar fi mai ușor de tradus decât poezia; pentru că traducătorul nu e nevoit nici să se confrunte cu limitările de ordin prozodic, precum ritmul, metrica, rima, lungimea versurilor, nici să facă alegeri arbitrare, renunțând, de pildă, la o imagine sau înlocuind-o cu o alta pentru a obține efecte pe care le consideră mai importante. Mai mult, unul dintre locurile comune cu care ne confruntăm atunci când e vorba de traduceri este acela că, spun unii, poetul nu se poate exprima decât în limba în care a scris; așadar, ar fi o inițiativă sortită eșecului să încerci să redai într-o altă limbă sensibilitatea unui text poetic, deoarece nivelul lingvistic face parte integrantă din universul operei și, de aceea, o traducere ar fi, în cel mai fericit caz, o simplă reconstrucție, o simplă reelaborare a textului, cu un material artificial, străin de sensibilitatea poetului. Si licet, e ca și când, într-o călătorie în străinătate, am întâlni un fel de mâncare delicios, produs cu ingredientele tradiționale ale acelei culturi, iar odată întorși acasă și, povestindu-le celorlalți experiența noastră, am încerca, poate, să gătim și noi ceva asemănător, dar înlocuind ingredientele cu produse autohtone; în loc de pecorino folosim brânză tradițională românească, în loc de prosciutto folosim slănină și așa mai departe. Ceea ce va rezulta nu va fi cu siguranță felul de mâncare italienesc – și, desigur, nimeni nu crede, sau n-ar trebui să creadă că traducerea poate înlocui complet originalul – dar va fi, cred eu, un produs cel puțin interesant care reușește, dacă e făcut cum trebuie, să „redea ideea”, să transmită, chiar și în mod imperfect, ceva din savoarea autentică.
Tocmai acesta este motivul care-i determină pe traducători să abordeze și texte poetice. Chiar dacă acceptăm că se pierde ceva din sensibilitatea autorului – dar asta se petrece și în proză – nu putem să nu recunoaștem că, dintotdeauna, o mulțime de capodopere ale poeziei reușesc, datorită traducerilor, să depășească barierele culturale. Latinii spuneau că scrierea nu înseamnă altceva decât să biruiești spațiul și timpul, deoarece textul scris, spre deosebire de cel oral, manet, rămâne, se păstrează vreme îndelungată, izbutind să ajungă în posteritate și în locurile cele mai îndepărtate. Dar toate acestea n-ar fi de prea mare folos dacă opera pe care îți dorești s-o lași în urmă n-ar fi înțeleasă de publicul în mâinile căruia ajunge. Aici intervine misiunea traducătorului: el nu biruiește doar spațiul și timpul, ci și barierele ce înconjoară fiecare cultură în parte. Și cred că nimeni nu va putea afirma vreodată că textul Iliadei îl lasă indiferent pentru că e doar o traducere, în care cu siguranță s-a pierdut mult din ceea ce spusese Homer. Cel mult, textul îl poate lăsa indiferent din alte motive – culturale sau nu – dar cert este că traducerile de poezie, dacă sunt realizate cum trebuie, reușesc, unele mai mult, altele mai puțin, să transmită în bună măsură ceea ce dorea să transmită autorul.
Acestea fiind spuse, s-ar cuveni să amintesc un alt motiv care m-a determinat să mă opresc tocmai asupra textelor poetice, dintre diferitele opere propuse la concursul din 2016. Am privit întotdeauna traducerea de poezie drept o provocare lingvistică și literară, deoarece, spre deosebire de un text în proză, în cazul poeziei este necesar să fim atenți la construcția versului, la ritm, la rimă sau muzicalitate. Așadar, ca-ntr-un fel de puzzle, trebuie să căutăm mereu locul potrivit pentru cuvântul pe care-l avem în minte, sau, dimpotrivă, trebuie adeseori să renunțăm la un cuvânt care e, poate, extrem de nimerit din punct de vedere semantic, doar pentru că e prea lung și nu se potrivește în vers, sau pentru că are accentul pe antepenultima silabă atunci când ai nevoie de unul cu accentul pe silaba penultimă. Dar la sfârșitul jocului – dacă ni se permite să-l privim ca pe un joc – rămâne mereu acea satisfacție de a fi izbutit să depășești un obstacol important sau o provocare ce te frământa. Și în plus – însă vorbesc în nume propriu, nefiind în măsură să știu ce sentimente îi încearcă pe alții atunci când traduc versuri – e mult mai plăcut și-n același timp mai solicitant să te joci cu rimele și să scandezi textul încetișor ca să vezi dacă versul „funcționează”, decât să urmărești aventurile protagonistului dintr-un roman și să schimbi stilul în funcție de cine intră în scenă.
Nu mai auzisem până acum de Corrado Govoni*, așa că, pentru a alege ce poezii să traduc, nu m-am putut sluji de vreo afinitate literară. Totuși, deja după trei sau patru poezii din volumul său reușești să descoperi constante și elemente recurente; apoi, pe măsură ce înaintezi cu lectura, identifici și unele teme predilecte. Printre acestea se cuvine menționată lumea satului, ca univers complex ce închide în sine o întreagă serie de elemente, cu o funcție bivalentă: pe de-o parte, elemente concrete din lumea înconjurătoare, realități cotidiene de care ne lovim zilnic, pe de altă parte însă, elemente care trimit la ceva mai mult sau care oglindesc anumite stări sufletești.
Avem, de pildă, cimitirul sau, cum îl numește Govoni, il camposanto; nimic mai concret, am spune, căci în orice sătuc cimitirul e un punct spațial important, ca și biserica sau, în trecut, locul de spălat rufele sau cuptorul de pâine al satului, locuri în care oamenii se adunau în diferite împrejurări din viețile lor. Și cimitirul, deci, are o funcție concretă, dar are, desigur, și una simbolică, aceea pe care Govoni o sintetizează la sfârșitul uneia dintre poeziile amintite: Căci frați cu toții doar aicea sunt. Într-adevăr, ideea de frățietate apare adeseori în versurile lui Govoni; o regăsim în cele două poezii legate de tema morții, dar o regăsim și în Sf. Francisc și păsările, unde ideea de fraternitate se extinde dincolo de simpla legătură dintre muritori, atingând o dimensiune universală: suntem frați chiar și cu păsările, cu pădurea sau cu pajiștile, căci întreaga creație trebuie să se simtă unită, nedezbinată de nimic prihănitor; căci în poezia lui Govoni crinii și ciulinii pot conviețui liniștiți, ca și omul și păsările.
Tot de ideea de frățietate se leagă și poezia dedicată figurii materne, pe care Govoni o apropie de natură: căci migdalul – pe care și-l amintește poetul – este cel care trezește în el imaginea mamei și tot el îi prezice bucuria reîntoarcerii acasă și a regăsirii sinelui. Dar în lirica lui Govoni nu e importantă numai figura mamei propriu-zise; căci mai există o mamă, a tuturor italienilor și a tuturor elementelor din peisajul italian: această mamă e însăși Italia, Italia care nu exista de prea mult timp ca Stat unitar, dar care pentru poet rămânea pământu-acela sfânt, dumnezeiesc, în care munții sunt întru totul numai ai Italiei mele/ căci nicăieri la fel nu întâlnești. Însă și aici, ca de altfel în toate textele lui Govoni, identificăm un fel de melancolie, de tristețe, potolită, dar prezentă totuși.
Bineînțeles, sunt conștientă de faptul că n-am reușit să-i ofer cititorului român decât o mică parte din savoarea operei lui Govoni și că uneori muzicalitatea originalului s-a pierdut, mai ales din pricina lungimii versurilor și a ritmului, pe care nu le-am păstrat întotdeauna, dar pe care am încercat să le înlocuiesc cu un alt fel de muzicalitate atunci când am socotit că e cazul. Pentru că la urma urmei ceea ce contează cel mai mult, din punctul meu de vedere, e să încerci să obții același efect ca în textul original, chiar și cu elemente diferite, dacă așa cere situația de fapt.


Drumul către schit


Pustiu e drumeagul, doar câte-o grădină
Plină de flori și de melancolie;
Drumeag care duce la sălaș de odihnă
Și-unde mă poartă a mea nostalgie.

Tăcut e drumeagul; sălbatice ierburi
Ca pe-un schit tainic l-au năpădit;
Drum singuratic ce parcă într-însul
Miros de mister și de cear-a primit.

Câte coșciuge pe-aici nu trecură,
Pe-această cale de-unde nicicând nu te-ntorci!
Câte coșciuge ochi triști petrecură
În plânsa cântare a slujbei de morți.

Păreau chiar altare, cu scumpe podoabe,
Cu-albe cunune, ca la prăznuiri.
Altele însă – o-ntreagă durere
Făr´ de lumină și de prohodiri.

Coșciuge mărunte; copii, prunci firavi
De ftizie răpuși, printre flori odihnesc,
Trupușoare-nvelite în giulgi diafan
Ce lacrimi amare și slujbe-nsoțesc.

Coșciuge întinse: vreun biet cerșetor,
O moarte înceată lui viața i-a fost.
Bătrâni părăsiți, vreun pribeag călător
Ce nu lasă-n urmă vreun plânset, vreun rost.

Fără a fi însoțiți de vreo floare,
Mai trist e drumul spre-al morții locaș.
Mai trist e încă, mai tare doare
De plânsul n-alină defel ăst sălaș.

Drumeagu-i micuț; doar câte-o grădină
Plină-i de roze și melancolie.
Gândiți, voi, gândiți la ce odihnă
Cătat-au pe drumul cătré veșnicie.



În tren

Un migdal înflorit într-o grădină—
între două negre statui mutilate
ce priveau în jos către marea-n furtună—
cu mine tot drumul a călătorit;
cu-a sa veselie albă, parfumată,
câmpii, munți, orașe-n lung a străbătut,
de parcă la fereastra din tren era lipit.
Până la halta cea mică de la țară,
care se-agită-n zvon de clopoței:
și-unde crengile-i au devenit
pe dată capu-acela drag, încărunțit;
repede s-a scuturat,
s-a adunat, s-a preschimbat
în chipul palid, trist surâzător
al mamei ce atât m-a așteptat
și inima mi-a sărutat cu-așa ardoare
că am simțit gust de cenuși și jale.



Italia

„Italia” când rostesc, aceasta-nseamnă
pământu-acela sfânt, dumnezeiesc,
ce trupul meu cel ostenit de umblet
îl odihnește dup-un drum istovitor—
dar și-un pământ de lacrimi dătător;
înseamnă și albastrul care se-oglindește
în ochii mari ai pruncilor gingași
și aerul ce pieptul lor îl umple
și câmpuri, și grădini
pline de flori
atât de mândre și desăvârșite
că făurite parcă-s de-un meșter iscusit.
„Italia” când rostesc, aceasta-nseamnă
câmpia ce-o zăresc și munții care
sunt întru totul numai ai Italiei mele,
căci nicăieri la fel nu întâlnești;
și marea aceasta, întreagă a mea este
căci valurile sale cu palma am netezit;
și-orașele ce-s pline de soare și senin.



Un cimitir

În cimitirul care-i ca o casă
uriașă, străjuită de un zid
ce dé jur împrejur o înconjoară
(și unde-acoperiș nu se zărește
ca bieții adormiți să nu tânjească
după un strop de aer și senin
în tristă viața lor de singuratici),
așa-i de verde iarba și de deasă
c-atuncea când pășești, potecă faci
ca pe o pajiște.
Și-atâtea flori aici, încât ți se năzare
c-ai fi într-o grădină minunată
însă pustie.
O, mișcătoare neorânduială!
aici vezi maci, dincόlo trandafiri,
și crini printre ciulini, iar prin urzică
vezi buruieni, dar vezi și păpădii,
din cele ce-o suflare le destramă...
Și mândre-s toate, deși-osebite mult.
Căci frați cu toții doar aicea sunt.



Sf. Francisc și păsările

Tu, da, știai cu-adevărat
de ce sunt fericite păsările,
zburând întruna, gureș ciripind:
căci ele doar atunci ating pământul,
când gata sunt de-odihnă ori de moarte.
Erai fratele lor – cu bucurie sfântă
trăiați din cele ce vi se dădeau;
și păsările, doar, trăiesc din fărâmițe
pe care-n curți sau uliți le găseau.
Și la un semn al mâinii tale blânde
pe toate-n jurul tău le adunai:
pe cele de prin preajmă, din tufișuri,
ca și pe acelea care-s prin codrii depărtați.
Și-atunci pe umeri ți se-urcau, pe cap
și iată că sutana mai c-o făceau bucăți,
cu ciocul, căci așa știau a-ți spune
că te cinstesc, fără a ști ce vrei.
Apoi se linișteau, iar ochii cu mirare
Îi aținteau spre tine, pe când tu le vorbeai:
„Pe Domnul nostru lăudați-L pururi,
Cuvine-se deci Dânsul în veci a fi slăvit.
Străin vă este fusul, străin vă e și acul
și totuși vouă Domnul veșmânt v-a dăruit.
Nu semănați, la seceriș nu mergeți
și tot mâncați și-n ape mereu vă adăpați
și vă clădiți și cuibul în pomii înfloriți.
De-aceea voi pe Domnul mereu să-L preaslăviți.”
Iar păsările-n larmă pe dată-ți răspundeau,
c-o binecuvântare tu drumul le dădeai,
și-o cruce peste ele tu veșnic însemnai.
De câte ori tu, oare, nu le-ai privit furiș
prin pinii vechi de zile și prin mărăciniș,
când ele leagăn dulce cu grijă își zideau
din așchii, cocoloașe, din paie și din păr
și-n tainică tăcere cloceau apoi de zor.
Și dacă turtureaua vreodată obosea
să stea veșnic pe ouă – pe care le-atingeai
și tu, c-un deget numai, atâta de ușor,
simțind cum mișcă puii chiar înlăuntrul lor –
atuncea turtureaua pe soț îl ciugulea
cu țipetele-i scurte la sine îl chema
și-a fi și el măicuță îndată îl silea.
De câte ori vorbit-ai cu rândunele oare,
cu puii lor cei gingași, golași privind la soare
și numai murdărie făcând din cuib afară!


Corrado Govoni este un poet italian născut la Tamara, Ferrara, 1884 şi decedat la Lido dei Pini, Roma, 1965. Lirica sa este caracterizată de tonuri fervente și de o ostentație a limbajului, dar, în același timp, și de o vagă tristețe, desprinsă de materialitate. Poetul parcurge plin de originalitate universul complex al „noii poezii” care se cristaliza în acea perioadă, mai precis în primii cincisprezece ani ai secolului al XX-lea, trecând prin lirica lui Giovanni Pascoli și a lui Gabriele D'Annunzio, dar, mai ales, participând în mod direct la mișcarea futuristă (a colaborat la Quaderni di poesia, ”Caiete de poezie”, sub egida lui Filippo Tommaso Marinetti), valorificând în cheie impresionistă și crepuscularistă experiența simbolismului timpuriu și târziu. O amplă antologie a Poeziilor sale (1903-1959) este cea îngrijită de G. Ravegnani (apărută în 1961).
În tinerețe, se ocupă de agricultură și de comerț; fiind constrâns, din pricina vicisitudinilor vieții, să-și ia o slujbă modestă la Roma, trăiește departe de lumea literară, chiar dacă își revendică din plin apartenența la aceasta prin uriașa creație literară care, deși rămâne în mod constant fidelă propriilor surse de inspirație, reușește totuși să se afle în consonanță cu cele mai vii curente ale epocii.
Opera. Influența lui Giovanni Pascoli și cea a lui Gabriele D'Annunzio coexistă în egală măsură în perioada crepuscularistă, de la începutul creației sale, marcată de opere precum Le fiale, „Fiolele” (1903), sau Armonia in grigio et in silenzio, „Armonie de tăceri și cenușiu” (1903) etc. De Pascoli îl apropie mai ales dragostea pentru natură, pentru lumea rurală și pentru impresionismul nomenclaturilor; de D'Annunzio, senzualitatea vizuală care-l determină să se bucure de fiecare imagine în parte, pentru a le aprinde și a le face să strălucească aidoma unor focuri de artificii. De aici și o anume afinitate a lui Govoni pentru futurism (Poesie elettriche, „Poezii electrice”, 1911; L'inaugurazione della primavera, „Inaugurarea primăverii”, 1915 etc.), precum și asemănarea cu poeziile pentru copii sau caracterul de „litanii lirice” al versurilor sale (Il quaderno dei sogni e delle stelle, „Caietul visurilor și-al stelelor”, 1924; Brindisi alla notte, „Să bem în cinstea nopții”, 1924 etc.). Totuși, se dovedesc mai valoroase momentele în care reușește să îngemăneze caracterul prolix și exuberant cu forma lirică a canțonetei populare sau asemănătoare întrucâtva epigramei (Il flauto magico, „Flautul vrăjit”, 1932; Canzoni a bocca chiusa, „Cântări cu gura închisă”, 1938; Pellegrino d'amore, „Pelerin al iubirii”, 1941; Preghiera al trifoglio, „Rugă trifoiului”, 1953; Patria d'alto volo, „Patrie în zbor înalt”, 1953; Manoscritto nella bottiglia, „Manuscris în sticlă”, 1954; Stradario della primavera, „Ghidul primăverii”, 1958). În schimb, în Aladino, „Aladin” (1946), primează o tonalitate elegiacă, solemnă, fiind vorba de durerea provocată de moartea unuia dintre fiii poetului, ucis de ocupanții germani în masacrul de la „Fosse Ardeatine” din Roma, în martie 1944. Govoni a scris și proză lirică (La santa verde, „Sfânta cea verde”, 1919), nuvele și romane, și acestea cu caracter autobiografic exprimat în imagini și culori. La ronda di notte,””Rondul de noapte”, o nouă antologie de versuri, apare postum, în 1966.
(Sursa: Enciclopedia Treccani)



Traducere de Maria Boghiu
(nr. 1, ianuarie 2017, anul VII)