Portret «Cesare Pavese» cu versuri în ediţie bilingvă

Volumul de poezii Lavorare stanca (1936) a însemnat o adevărată revoluţie, inclusiv din punct de vedere tehnic şi prozodic, punând în paranteză însăşi tipologia modelelor poetice contemporane. Poezia lui Cesare Pavese a intenţionat să fie o poezie-povestire, lipsită de imagini retorice, livreşti, bazată pe fapte esenţiale şi cât era cu putinţă de clare, simple şi obiective, în opoziţie cu poezia abstractă a ermeticilor tip Piero Bigongiari sau Mario Luzi. Exemplul unui limbaj amprentat de naturaleţe i-a fost oferit de torinezul Guido Gozzano (1883-1916), cu felul său firesc de a numi lucrurile şi evenimentele pe fundalul cenuşiu al cotidianităţii.
Cu totul diferite vor fi însă poeziile din ultimele două culegeri ale poetului şi romancierului piemontez, La terra e la morte şi Verrà la morte e avrà i tuoi occhi, publicate postum de Editura Einaudi (Torino, 1951). Dicţiunea poetică devine mai fluidă, discursul liric se bazează pe imagini care nu mai au o relaţie directă cu un fapt anume sau un obiect specific. Conexiunile cu realitatea sunt cvasi abolite, respectivele versuri părând să fie o revizitare a repertoriului petrarchesc şi leopardian, inclusiv din punctul de vedere al motivelor poetice, ca de pildă binomul iubire-moarte, puse într-o nouă perspectivă, şi anume cea a mitului. Este trecerea de la o poezie concepută ca povestire la poezia-cântec ce adoptă versul scurt, forme şi ritmuri melodice, biografismul.
La începutul anului 1950 Cesare Pavese se află la Roma. Cetatea Eternă îl dezamăgeşte prin climat şi reaşezarea agresivă a categoriilor sociale. În această stare sufletească o cunoaşte pe Constance Dowling, venită în Italia cu sora ei Doris, care jucase în filmul neorealist Riso amaro, alături de Silvana Mangano, Vittorio Gassman şi Raf Vallone. Fapt e că la 42 de ani se îndrăgosteşte de mai tânăra Constance. Reîntors la Torino, are ocazia s-o revadă: venise într-un fel de scurtă vacanţă, o ocazie în plus de a flirta cu un celebru literat italian, traducătorul, printre altele, al lui Melville in italiană (Moby Dick). Merg împreună în staţiunea turistică montană Breuil - Cervinia (Val d’Aosta), dar spre repetata deziluzie a lui Pavese, Constance trebuie să plece rapid în America pentru a-şi încerca norocul la Hollywood. Contractul ei era mult mai important decât investiţia sentimentală profundă a unui individ complicat şi aproape plictisitor în felul de a-i face avansuri. Scriitorul „se răzbună”, dedicându-i romanul La luna e i falò. Nici măcar primirea premiului Strega pentru romanul La bella estate, în iunie 1950, nu-l poate scoate din starea de deprimare în care se afundase. Dezamăgirea amoroasă pricinuită de indiferenţa actriţei americane, adăugându-se depresiei de tip existenţial, l-au determinat să se sinucidă pe 27 august 1950 într-o cameră de hotel din Torino, înghiţind conţinutul a 16 pliculeţe de somnifer. Faimosul său jurnal, Il mestiere di vivere, 1935-1950, ce nu ocolise, ba dimpotrivă, o promovase arătându-i cu degetul pe cei subjugaţi de ideea sinuciderii fără să o pună în aplicare (tip Cioran) se termină cu fraza: „Toate astea îmi fac greaţă. Cuvintele, inutile. Un gest. Nu voi mai scrie”.
Cesare Pavese şi-a încheiat viaţa ca practicant şi victimă totodată a „viciului absurd”, un fel de obsesie şi zbucium al autodistrugerii spre a-şi descoperi, penaliza şi răscumpăra propriile laşităţi, şi totodată spre a marca puncte în contra destinului. 

Volume reprezentative:

Lavorare  stanca, Florenţa, 1936, ediţia a doua Torino, 1943
Verrà la morte e avrà i tuoi occhi, 1951
Poesie edite e inedite, Torino, 1962 (a cura di Italo Calvino)

Din Lavorare stanca

Femei pătimaşe

Fetele la apusul soarelui se bagă în apă,
Pe când marea se evaporă, cât vezi cu ochiul.
În pădure frunzele tremură, iar când ies afară
Precaute călcând pe nisip, se  aşează la ţărm. Spuma
Îşi vede de jocurile ei zbuciumate cât e ţărmul de
lung.

Fetelor le e teamă de algele scufundate
Sub valuri, căci te-apucă de picioare şi de umeri:
De tot ce-i goliciune a trupului. Se-ntorc repede la
mal,
Zicându-şi pe nume, şi uitându-se una la alta.
Chiar şi umbrele pe fundul mării, în beznă
Sunt enorme şi se văd mişcându-se şovăitoare,
Parcă atrase de trupuri ce trec. Pădurea
E un refugiu tihnit pe când soarele asfinţeşte,
Mai sigur ca prundişul , dar fetelor negricioase
Le place să se arate stând încolăcite-n cearşaf.

Stau între ele pe vine, trăgându-şi cearşaful
Pe picioare, scrutând întinderea mării
Ca pe o pajişte sub soarele muribund. Ar cuteza
vreuna
Din ele să se-ntindă goală pe-o pajişte? Din mare
Vor să tresalte algele, ce se ating de picioare,
Gata să-nşface şi să-mpresoare trupul tremurător.
Există ochi în mare, care se întrevăd uneori.

Străina aceea necunoscută care înota nopţile
Singură şi goală, în întuneric atunci când luna se-
ascunde,
A dispărut într-o noapte şi de-atunci nu se mai arată.
Era corpolentă şi trebuia să fi fost alb-orbitoare
Ca ochii de pe fundul mării să fi ajuns pân’ la ea.

Donne appassionate

Le ragazze al crepuscolo scendono in acqua,
Quando il mare svanisce, disteso. Nel bosco
Ogni foglia trasale, mentre emergono caute
Sulla sabbia e si siedono a riva. La schiuma
Fa i suoi giochi inquieti, lungo l’acqua remota.

Le ragazze han paura delle alghe sepolte
Sotto le onde, che afferrano le gambe e le spalle:
Quant’è nudo del corpo. Rimontano rapide a riva
E si chiamano a nome, guardandosi intorno.
Anche le ombre sul fondo del mare, nel buio,
Sono enormi e si vedono muovere incerte,

Come attratte dai corpi che passano. Il bosco
È un rifugio tranquillo, nel sole calante,
Più che il greto, ma piace alle scure ragazze
Star sedute all’aperto, nel lenzuolo raccolto.

Stanno tutte accosciate, serrando il lenzuolo
Alle gambe, e contemplano il mare disteso
Come un prato al crepuscolo. Oserebbe qualcuna
Ora stendersi nuda in un prato? Dal mare
Balzerebbero le alghe, che sfiorano i piedi,
A ghermire e ravvolgere il corpo tremante.
Ci son occhi nel mare, che  traspaiono a volte.

Quell’ignota straniera, che nuotava di notte
Sola e nuda, nel buio quando muta la luna,
È scomparsa una notte e non torna mai più.
Era grande e doveva esser bianca abbagliante
Perché gli occhi, dal fondo del mare, giungessero a lei.

Simplitate

Omul singur – care-a stat la puşcărie – se-ntoarce-
în puşcărie
Ori de câte ori muşcă dintr-un codru de pâine.
În puşcărie visa iepuri gonind
Peste ţarina iernii. În negura iernatică
Omul trăieşte între ziduri de străzi, bând
Apă rece şi muşcând dintr-un codru de pâine.
Unii cred că după asta viaţa renaşte,
Că răsuflarea se domoleşte, că iarna se-ntoarce
Cu mireasmă de vin în cârciuma cea caldă,
Şi focul cel bun, grajdul, şi masa de seară. Unii cred, 
Cât timp sunt înăuntru cred. Într-o seara, iată, e
liber să iasă,
Dar iepurii alţii i-au prins şi-i mănâncă la căldură
Voioşi. De nevoie se uită la ei de la geam.

Omul singur cutează să intre să bea un pahar
Atunci când dă-ngheţul, şi se tot uită la vinu-i din
faţă:
Culoare fumegoasă, damful greu la stomac.
Muşcă din codrul de pâine ce mirosea a iepure
În puşcărie, dar acum nu mai miroase nici a pâine
Nici a nimic. Şi până şi vinul miroase a negură şi-
atât.

Bărbatul singur se duce cu gândul la câmpiile-alea,
mulţumit
Să le ştie arate de-acum. În încăperea pustie
Încearcă să cânte în şoaptă. Revede
De-a lungul şanţului smocul murilor despuiaţi
Care-n august a fost verde. Îşi fluieră căţeaua.
Şi-apare iepurele şi nu le mai e frig.

Semplicità

L’uomo solo – che è stato in prigione – ritorna in
prigione
Ogni volta che morde in un pezzo di pane
In prigione sognava le lepri che fuggono
Sul terriccio invernale. Nella nebbia d’inverno
L’uomo vive tra muri di strade, bevendo
Acqua fredda e mordendo in un pezzo di pane.

Uno crede che dopo rinasca la vita,
Che il respiro si calmi, che ritorni l’inverno
Con l’odire del vino nella calda osteria,
E il buon fuoco, la stalla, e la cene. Uno crede,
Fin che è dentro uno crede. Si esce fuori una sera,
E le lepri le han prese e le mangiano al caldo
Gli altri, allegri. Bisogna guardarli dai vetri.

L’uomo solo osa entrare per bere un bicchiere
Quando proprio si gela, e contempla il suo vino:
Il colore fumoso, il sapore pesante.
Morde il pezzo di pane, che sapeva di lepre
In prigione, ma adesso non sa più di pane
Né di nulla. E anche il vino non sa che di nebbia.

L’uomo solo ripensa a quei campi, contento
Di saperli già arati. Nella sala deserta
Sottovoce si prova a cantare. Rivede
Lungo l’argine il ciuffo di rovi spogliati
Che in agosto fu verde. Dà un fischio alla cagna.
E compare la lepre e non hanno più freddo.

Lo steddazzu*

Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă
Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă
Vine de pe ţărm unde e matca mării
Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se
Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi
Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,
În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile
În care nimic nu se poate petrece. Nu-i  lucru mai amar
Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc
La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului
E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.

Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare
Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine
Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate
petrece.
Omul cel  singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.

* în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.

Lo steddazzu*

L’uomo solo si leva che il mare è ancor buio
E le stelle vacillano. Un tepore di fiato
Sale su dalla riva, dov’è il letto del mare,
E addolcisce il respiro.Quest’è l’ora in cui nulla
Può accadere. Perfino la pipa tra i denti
Pende spenta. Notturno e il sommesso sciacquìo.
L’uomo solo ha già acceso un gran fuoco di rami
E lo guarda arrossare il terreno. Anche il mare
Tra non molto sarà come il fuoco, avvampante.

Non c’è cosa più amara che l’alba di un giorno
In cui nulla accadrà. Non c’è cosa più amara
Che l’inutilità. Pende stanca nel cielo
Una stella verdognola, sorpresa dall’alba.
Vede il mare ancor buio e la macchia di fuoco
A cui l’uomo, per fare qualcosa, si scalda;
Vede, e cade dal sonno tra le fosche montagne
Dov’è un letto di neve. La lentezza dell’ora
È spietata, per chi non aspetta più nulla.
Val la pena che il sole si levi dal mare
E la lunga giornata cominci? Domani
Tornerà l’alba tiepida con la diafana luce
E sarà come ieri e mai nulla accadrà.
L’uomo solo vorrebbe soltanto dormire.
Quando l’ultima stella si spegne nel cielo,
L’uomo adagio prepara la pipa e l’accende.

Prezentare şi traducere de Geo Vasile
(nr. 1, decembrie 2011, anul I)