„Aur, purpură și fildeș. Din poezia barocului Italian”, o carte-eveniment

Ne bucurăm să semnalăm recenta apariţie a unei cărţi-eveniment, o antologie bilingvă de poezie a Italiei baroce care reprezintă o premieră în România: Oro, porpora, avorio / Aur, purpură și fildeș. Poesie del barocco italiano / Din poezia barocului italian, antologie, traducere din limba italiană şi note de Oana Sălișteanu. Volumul a apărut, în excelente condiţii grafice, în prestigioasa colecţie Biblioteca Italiana a editurii Humanitas.
Prefaţa semnată de Smaranda Bratu Elian, coordonatoarea colecţiei, evidenţiază meritele acestei ediţii, care privesc atât „frumusețea poeziilor în original și în traducere”, cât și „semnificația actului de cultură de a le readuce în atenția publicului nostru, completând așadar zestrea necesară a bibliotecii reale și a celei ideale a culturii românești”.
Este, de asemenea, important de menţionat faptul că această antologie vine „să completeze și să încununeze imaginea unei epoci, poate cea mai complexă, contradictorie și tulburătoare, a Europei și, în mod specific, a Italiei, din al doilea mileniu al erei noastre: imagine caleidoscopică pe care colecția bilingvă Biblioteca Italiana a răsfirat-o în nu mai puțin de șapte volume, șapte texte clasice, care, în felul lor, l-au pregătit și îl explică pe cel prezent”. Este vorba despre câte un volum de Tommaso Campanella (apărut în 2006) şi Giovanni Botero (în 2013), câte două volume din Torquato Tasso (apărute în 2010 şi 2015) şi Galileo Galilei (în 2010 şi 2018), cărora li se adaugă o antologie de nuvelă italiană din perioada barocului (apărută în 2010), titluri care se regăsesc în baza de date Scriitori italieni traduşi în română a revistei noastre.

Astfel, acest al optulea volum din caleidoscop este „floarea multicoloră și parfumată crescută deasupra solului răscolit, în parte mâlos, în mare măsură germinativ, al acelei epoci. Așezarea acesteia în timp este, în linii mari, secolul al XVII-lea, dar specialiștii o măsoară și o denumesc în diferite chipuri – pentru că diferite sunt chipurile ei. Pentru unii ea înseamnă în primul rând nașterea modernității (care ar începe după încheierea Renașterii, marcată, se spune, de moartea lui Michelangelo în 1564, și s-ar termina în 1642, odată cu moartea lui Galilei sau, mai bine zis, cu nașterea lui Newton), adică a unei noi paradigme a cunoașterii și a situării omului în lume; pentru alții înseamnă, în lumea catolică, în primul rând cultura Contrareformei (marcată de controlul sporit al religiei și al Bisericii Catolice asupra vieții statului și a cetățeanului), debutând cu Conciliul din Trento (1545–1563), ce a consfințit ruptura unității religioase a Europei occidentale și consecutiva remodelare a culturii; pentru alții este în primul rând Barocul, adică o mișcare artistică și în general culturală care, schimbând scopul artei, îi schimbă și înfățișarea, mișcare ce ia naștere în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea în Italia, propagându-se în restul Europei până la începutul secolului al XVIII-lea”.

Meritul cel mai semnificativ al acestei culegeri de poezii priveşte „traducerea de excepţie” a italienistei Oana Sălişteanu, realizatoarea antologiei şi, de asemenea, autoare a unor „strălucite traduceri din poezia cea mai complicată și densă a Evului Mediu”. Este vorba despre poezia călugărului franciscan Jacopone da Todi (Le più belle laude / Cele mai frumoase laude, volum bilingv apărut în 2018) și a aristocratului filozof Guido Cavalcanti (Li mie’ foll’ occhi. Rime / Nebunii ochi ai mei. Rime, volum bilingv apărut în 2021), publicate tot în colecţia Biblioteca Italiana a editurii Humanitas. Traducătoarea „și-a descătușat și aici talentul și virtuozitatea”, oferind cititorllor ceea ce putem zice că este „muc și sfârc, adică imaginea cea mai curată, mai esențializată, a paradigmei lirice baroce”

Iar dacă ne întrebăm de ce am citi noi, în România de astăzi, poezie barocă italiană, tot Smaranda Bratu Elian ne oferă răspunsul, sau mai bine zis răspunsurile. În primul rând, pentru că „în mod surprinzător deșteaptă și astăzi plăcerea uimirii dinaintea luxurianței textului și virtuozității traducerii”; apoi, pentru că prezintă „o fericită alternativă la limbajul tot mai sărăcăcios și denotativ al zilelor noastre”; de asemenea, pentru că „ne atrage atenția că am uitat să ne uimim și să vibrăm dinaintea uluitoarelor descoperiri științifice și invenții tehnice ale zilelor noastre, și ne poate îndemna să nu le mai privim fără interes, ca firești, sau chiar să le negăm”. Dar putem căuta și „rațiuni mai profunde, căci nu întâmplător interesul pentru literatura barocă, negat în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, renaște în a doua jumătate secolului XX și cu precădere grație criticilor specializați în avangarde. Căci ce epocă mai mult decât a noastră cunoaște ștergerea graniței dintre real și imaginar, dintre adevărat și fals? Ce epocă mai mult decât a noastră urmărește, ca în baroc, pe orice cale, efectul și spectaculosul care îmbracă de cele mai multe ori lipsa unor semnificații profunde și universale?”

În Nota asupra ediţiei şi traducerii, Oana Sălişteanu subliniază că, prin cele treizeci și șapte de compoziții ale sale, volumul își propune să „extindă câmpul de cuprindere a fenomenului poetic din Seicento, lărgind perspectiva auctorială și diacronică: alături de Giambattista Marino (1569-1625), autoritatea poetică absolută a secolului, sunt prezenți încă alți șaptesprezece poeți mariniști, admiratori și continuatori ai manierei maestrului lor, chiar și la distanță de două generații”. Aceştia sunt: Francesco Della Valle, Giuseppe Salomoni, Claudio Achillini, Girolamo Preti, Anton Maria Narducci, Giambattista Pucci, Gian Francesco Maia Materdona, Scipione Errico, Ciro Di Pers, Ludovico Tingoli, Giovan Leone Sempronio, Pietro Casaburi Urries, Tommaso Gaudiosi, Girolamo Fontanella, Giacomo Lubrano, Giuseppe Artale, Federico Meninni.

În continuare, invităm cititorii să intre în ritmului versului „elaborat și zvăpăiat, improvizat și cultivat, jucăuș și hedonist – cum îl numeşte traducătoarea – al uluitorilor poeți baroci”.

GIAMBATTISTA MARINO

Adonis
[Omul și universul. Descrierea topografică a Grădinii Desfătării]

Cântul VI, subiectul și strofele 6-14, 19-20

Subiectul: Adonis este poftit de zeița Iubirii să viziteze Grădinile Desfătării din jurul palatului ei, în compania lui Mercur, călăuza lui. În viziunea hedonistă a poetului, la adevărata cunoaștere omul ajunge mai degrabă prin simțuri decât pe cale intelectuală sau spirituală. Cântul VI este important în contextul întregului poem pentru claritatea cu care Marino, preluând ideile marilor gânditori ai Renașterii, vede în om răsfrângerea perfectă a orânduirii și armoniei divine (cinci elemente ale Pământului cărora le corespund, în perfectă simetrie, cele cinci simțuri ale omului). Microcosmosul își găsește o perfectă corespondență în macrocosmos, dar, comentează Corrado Bologna, Marino transferă în context profan această temă tipică a scrierilor sacre. Aflăm că Venus a gândit arhitectura reședinței sale ca un spațiu străjuit de patru turnuri pătrate și cu un al cincilea turn rotund, central; de la fiecare se deschide câte o grădină care, în mod alegoric, este închinată unuia dintre simțuri. Marino va dedica, pe rând, pasaje întregi inițierii lui Adonis în lumea văzului și a mirosului (cântul VI ), apoi a auzului și gustului (cântul VII ). Ultimul va fi simțul tactil, subiectul întregului cânt VIII , căruia poetul îi va acorda, nu numai în reprezentarea topografică a Grădinii Desfătării, locul central.

Prin grădina Desfătării mândrul făt
purtat e de zeița ce străluce.
Prin ale simțurilor porți îl duce
din treaptă-n treaptă spre-un înalt desfăt. […]

7

Splendidă-n jurul marelui palat
se-ntinde o grădină grandioasă,
unde Necazul, Lipsa n-au intrat,
doar Bucuria, Amorul își au casă.
Spre-acolo fără teamă l-a-ndrumat
pe mândrul tânăr Venus cea frumoasă,
dând ceru-ntreg pe-acel tărâm divin
care-i ca cerul, un strop doar mai puțin.

8

Mercur către Adon așa grăiește
– Zeița Ciprului n-ar fi fundat,
în tot regatul unde-mpărățește,
făr’ un proiect divin, scumpu-i palat:
nimic la întâmplare nu zidește
cereasca minte care ne-a creat;
iar tainica-i construcție este toată
cu chipul omului asemănată.

9

Trupul uman cu nobila-i structură
cu-atâta simetrie e zidit,
că-i regulă de aur și măsură
a toate câte bolta a-nvelit.
Dintre făpturile ce-s în Natură
doar el să stea-n picioare-i hărăzit;
cum sufletul întrece orice formă,
așa și corpul altui corp i-e normă.

10

Minunățiile ce trupul le-ntrunește
cuvintele nu pot să le măsoare:
nu e palat, corabie ce plutește,
teatru sau templu-nălțat sub soare,
mecanism pașnic sau ce nimicește
să nu se-inspire din a lui splendoare;
găsesc compas, echer, orice figură
în chiar perfecta sa arhitectură.

11

Omu-i miracol și cu dărnicie
Zeus cu înzestrări l-a hărăzit:
el e divină asemănare, vie
înfățișare, chip adeverit.
Ca globul pe-o bucată de hârtie
în el tot universul s-a-mplinit.
Cu fruntea-i naltă, ochii-și semețește
spre cerul care i se-asemuiește.

12

Trei părți alcătuiesc lumea mai mare:
prima e-a zeilor stând cel mai sus;
urmează-acele sfere rotitoare
ce-o ordine măiastră le-au dispus;
al treilea loc din cea mai joasă stare
e-al elementelor ce l-au compus.
Da-n lumea mică-s simțuri și gândire
și-n corpul uman aceeași rânduire.

13

Motorul peste toate stăpânind
e-n cap, unde-i virtutea rațională;
la mijloc ca un soare strălucind
e inima cu a sa dogoreală;
iar burta-n starea cea de jos fiind,
corp sublunar, cunoaște primeneală.
Prin ordine, deci, viață și mâncare
trei părți și casa-nsuflețită are.

14

Iar elementele sunt cinci de toate,
tot cinci și simțurile omenești:
bolta cu stelele prealuminate
sunt ale văzului făclii firești;
se potrivesc și corespund în toate:
aer s-auzi, pământ să dibuiești,
și-aceeași potrivire să încapă
și-ntre miros și foc sau gust și apă. […]

19

Grădina-n cinci porticuri e-mpărțită,
și tot cinci porți sunt la a ei intrare,
iar fiecare poartă e păzită
de-o strajă ce stă-n prag spre observare.
Pe-oriunde intrarea-n rai e-ngăduită,
din poartă spațiu-ntins e tot mai mare,
și-astfel grădina le cuprinde toate,
și-s cinci grădini egale învecinate.

20

Deci cinci grădini palatu-mbrățișează
și-s tot cinci turnuri în mijlocul lor,
de la balcon de sus se-nfățișează
pe orice latură alt parc încântător,
umbrit de-un zid ce le delimitează
și brațe-o mie au în lungimea lor.
Se-nchid într-un pătrat, da-n mijloc poți
să traversezi grădinile prin porți.

Adonis
[Grădina simțurilor. Văzul și mirosul]

Cântul VI, strofele 122-134; 146; 148-152

122

Cei doi privesc cum umbra se-alungește
pe-aleile măiestru conturate
și-un șir de flori grădina o străjuiește,
par mine de rubin rozele toate,
dispuse-ntr-un desen ce te uimește;
cu grație și talent parcă-s pictate,
în forme, culori vii și felurite.
De-a lor mireasmă nările-s orbite.

123

De-mpletituri, de trestii și de plase
acele ample alei sunt mărginite.
Par a fi toate cu compasul trase
printre ronduri de flori împrejmuite.
Spre arta acelor locuri preafrumoase
zeița vrea pe oaspe să-l invite,
și-și poartă pașii pe-o cărare-ușor
ce pare-un mozaic strălucitor.

124

Amor, prin trucuri rare, neobișnuite,
aici adună a sa desfătare,
punând în plantele îndrăgostite
desăvârșirea plină de splendoare,
iar rozelor abia îmbobocite,
cu-a lor paloare sau împurpurare,
Amor le dă frunze mai parfumate
și flori mai mândre și neînspinate.

125

Întreagă a Sabei caldă moliciune,
a Indiei și-a Arabiei îndestulare,
tot ce colinele Iblee știu să adune,
din Attica toate ce cresc sub soare,
cuibul lui Phoenix cel cu roade bune
Hymet, șesul șofranului în floare
sub bună stea, aici a strâns acum
a Ciprului zeiță ce-i mai bun.

126

Zibeta aici cu-a sa sudoare fină
își lasă-n jur parfumurile vii;
văzduhul e-o mireasmă ce combină
tincturi maure, hispane alifii,
și-orice slăbire a inimii se-alină
cu cardamom, cimbru, albăstrele mii,
brâncuță, măghiran, casia, mărar,
micsandre, nard, salcâm, pelin amar.

127

E-aici rumena bacă de câmpie
ce-nvigorează trupul istovit,
ciulin arab și spicul ce-și mlădie
snopul de tije mândru semețit,
stejarul Etiopiei aici reînvie,
și-arbustul Siriei bun la lecuit,
copacul pișcătoarei scorțișoare,
nucșoara care-i cade la picioare.

128

Crucea-pămantului își împletește
frunza de leac prin florile mărunte,
iar terebintul umbra-și însoțește
cu frăsinelul de pe-al Idei munte,
a cărui sevă ne-nsănătoșește;
din India sunt și trestiile cărunte
unde și papura din Libia crește.
Dar cine să le-nșire o ști mai bine
atâtea plante pentru noi străine?

129

Un arbor de tămâie aici emană
un abur sacru prin plăcuta boare,
balsamul leneș scurge-n dulce rană
preanobila și-aleasa lui sudoare;
și plânge viu cu fragedă broboană
vâscoasa, lipicioasa ei umoare,
chiar mama lui Adon, Myrrha, -l privește
și când se-apropie, plansu-și întețește.

130

Că trunchiul ei de mamă n-ar putea
să nu își plângă fiul și-a lui soartă.
– Fie-ți prieten cerul, îi spune ea,
trunchi din al meu ce-n inimă te poartă.
Nu-ți dezgolească fruntea vremea rea,
nu-ți lase austrul strașnic creanga moartă,
iar când podoaba plantele-și vor pierde,
în tine înflorească tot ce-i verde.

131

Așa vorbește; în straiele-i schimbate
de la coroană pană-n rădăcină
ea retrăind durerile-ndurate
e-n tremur, foșnet; chinul nu-și alină.
La piept să-l strângă vor crengile-i toate
și-atunci cu-un geamăt către el se-nclină,
și-mprăștiind bobițe de licoare
duios face să plângă orice floare.

132

Chiar printre flori Amor sălășluiește.
Admiră și ligustrul, dar și știrul,
zambila, acantul, lușca ce zâmbește,
șofranul, floarea-soarelui și trandafirul.
De-un roșu aprins roza se-nsuflețește,
un plâns e roua, mireasmă e suspinul.
Primula râde; stoarsă de putere,
de-Amor atinsă, violeta piere.

133

Pe-atunci, Adonis, ființa-ți era vie,
nefiind tu incă-n floare transformat.
Cine-ar fi zis că-n haină sângerie
tu însuți câmpul îl vei fi ornat?
Cu tristă presimțire pe vecie
de cinstea să te fi întâmpinat,
acum ți se închină orice floare,
căzandu-ți, nestemată, la picioare.

134

Natura cu laleaua se mândrește,
cu Arta însăși pare a se-ntrece;
lângă cârceii de-aur ce-i brodește
chiar și brocartul Persiei să se plece.
Mai purpuriu bobocul ce-nflorește,
căci și porfira Arabiei o întrece.
Nu-i cusătură și nu e țesătură
mai mândră decât ce-afli în natură. […]

146

Sosește Adon; iute grădina toată
se-mbracă în noi haine și culori.
Smerite, crengile fruntea-și apleacă,
dar și le înalță vesel mii de flori.
Tandre adieri și boare înmiresmată
cu-n susur îl primesc măgulitor.
Cu toții să-l salute se grăbesc;
Mierlele cântă, izvoarele șoptesc. […]

148

Iată a păunului reprezentare
ce merișoru-n tufe o compunea;
în coada cea rotată, o splendoare,
mănunchi de flori în loc de ochi avea.
Din mirt și din fistic, înfiorătoare,
figura unui balaur se forma,
iar vântul dând târcoale din văzduh
c-un șuierat părea să-i sufle duh.

149

Iar iedera cea deasă, răsucită,
țesea o ceașcă verde, încăpătoare,
pentru a strânge roua risipită
ca pe-un nectar dulceag de-nviorare.
Din verzi parâmi și vele împletită
urzea corabiei cârma cântătoare,
la pupa ei și sturzii, și sitarii
tot forfoteau cu trebi ca marinarii.

150

Tihna-l mângâie, aleasa Desfătare
cu-nchinăciuni pe-Adonis îl primește;
culege Hărnicia flori sub soare,
Grija pe cele scumpe le-ocrotește.
De-s mici, Mireasma le va da valoare,
Dulceața suave frunze risipește.
Tămâie poartă-n mâini Idolatria,
aburi ușori emană-n van Trufia.

151

Lasciva Moliciune-n jur veghează,
Migala e curată, delicată.
Noblețea de duhori se-ndepărtează,
de-orice miros Fala e încărcată;
Bunăvoința vesel îi urmează,
iar Frumusețea-i bucuroasă toată.
Umflată-n pene-i Ambiția haină.
Luxu-i molatec, Podoaba e străină.

152

Aste figuri năluci, din palme pline,
pe chipul lui Adon picuri stropesc
de-nmiresmate esențe, iar în vine
zeci de scântei aprinse îi stârnesc.
Cu mreje apoi ce-s trainice, dar fine,
pe care-n mii de flori le împletesc,
pe tânăr și zeiță i-au condus
la Lene-n sân, unde-Amor doarme dus.

(nr. 7-8, iulie-august 2024, anul XIV)