„M-am deghizat în sacerdot al poeziei”. Versuri de Amelia Rosselli

În 2016 se împlinesc zece ani de când s-a stins din viaţă Amelia Rosselli, născută la Paris în 28 martie 1930 şi decedată la Roma, pe 11 februarie 1996. În atenția publicului italian ajunge cu o selecție de 24 de poezii apărută la inițiativa lui P.P. Pasolini în revista literară „Il Menabò”. Debutează editorial în 1964 cu Variazioni belliche. Detașându-se de opțiunile estetice ale neoavangardiștilor, Rosselli își creează propriul idiom poetic, un laborator de prelucrare a conținuturilor inconștientului cu ajutorul unui limbaj experimental, plurilingv, care încorporează ritmuri și articulații sonore preluate din muzică.   
Același Pasolini remarcă, dintru început, efectul „lapsus” al poeziei rosselliniene, provocat de anarhia sintaxei și a structurilor gramaticale, de elipsele și suspensiile de ritm și sens. E o poezie care urmează îndeaproape traseul labirintic al traumei inițiale suferite în copilărie – tatăl, Carlo Rosselli, membru cunoscut al Rezistenței antifasciste, este asasinat în anul 1937. Urmează, pentru tânăra Amelia, anii nomazi din Anglia, America și Italia, perioadele de internare în diferite clinici psihiatrice, pierderea prematură a mamei și a câtorva prieteni apropiați. Frecventele depresii n-o împiedică să se dedice, în anii de maturitate, unor studii aprofundate de muzicologie și teorie literară. Revenind în Italia, se interesează de asemenea de filosofie și de psihanaliza jungiană.
Rosselli vorbea nativ italiana (din partea tatălui), engleza (din partea mamei) și franceza, limbi care se încrucișează în discursul poetic, până la anularea limitelor formale și interiorizarea fenomenului lingvistic. În culegerea de eseuri Spazi metrici, unde face lumină asupra opțiunilor stilistice și asupra propriei poetici în general, Rosselli precizează că „un cuvânt nu are doar sunet; dimpotrivă, uneori n-are sunet deloc, ci doar reverberează în minte ca idee. Limba în care uneori scriu  e una singură, în schimb experiența sonoră asociativă ține cu siguranță de mai multe culturi.”                                         
Volumele de versuri ulterioare, Serie ospedaliera (1969),  Documento (1976),  Appunti sparsi e persi (1983), Sleep (1992) ș.a. aduc și acestea mărturia însingurării, a maniilor și a neputinței de a ieși din cercul strâmt al traumei. Prin frecventele repetiții și resuscitări de teme și motive, prin recurgerea la aliterații și asonanțe, autoarea caută să dibuiască și să fixeze o ordine în interiorul haosului. Efortul de obiectivare este constant și devine chiar o marcă stilistică. În spatele fiecărui obiect par să rezide tot atâtea replici ale morții care o însoțește constant pe Rosselli, până când o acaparează definitiv. Pe ultima filă de jurnal, poeta notează: „Și astfel s-a făcut lumină clară: a știut că-și descoperise dimensiunea vitală: a nu ști, a nu vedea, a nu înțelege.” 
Amelia Rosselli se sinucide la 11 februarie 1996, aruncându-se de la fereastra mansardei sale din centrul Romei.

 

Din Variazioni belliche (1964)

*

Culcată la pământ îmi înjunghiam cel mai bun prieten. Dar situația
rămânea aceeași. Îmi ridicam de jos prietenul
iar el mă agasa fără încetare, o lumină
în urechile ce nu se indignau. Marea glorie
sfârșea într-o sticlă de coniac. Într-o sticlă de
coniac sfârșea parabola rechinului ce nu îngăduia
dezordinea. Asceza se sfârșise dar marele zeu nu se-nhăma
ușor la cazne inutile. În drum spre casă arborii
erau nespus de gingași. Nespus de gingașă eram în drum
spre casă! Zăceam pe spate ca o muscă mânjită de
miere.  El era regele meu neputincios iar eu regina lui mânjită
de sânge. Tu ești regele meu neputincios mânjit de purpură!

Închidem ochii la mafiile de pictori. Închidem
pleoapele peste cămășuțele damelor. Încheiem
socotelile și tragem. Și ne retragem în neguri
slobozind la pământ rafale de gloanțe.

*

Cuprinsă de un șoc teribil, în mizerie
și aproape de inima ta trimiteam miros de tămâie
spre cearcănele tale, Fosele Ardeatine amestecau credințe
și vise – eu plecasem, tu veniseși înapoi, - moartea
era o violență necontenită ce nu se elibera
de înșelăciune în creștetul tău. Mlaștinile
dezamăgirii mele erau curățate de bucuria ta,
și pentru că te-aveam în mâini, aproape și îndepărtat
precum vârtejul stelelor de vară. Vântul de noapte se pornea și
visa lucruri mărețe: eu înșiram rime după putința mea
și luam parte la neant. Coloana vertebrală a
păcatelor tale predica mulțimii: trenul se oprea
și-n glasul lui poposea adevărul.

La granița cu basmul ședeau tâlharii.

*

Întreaga iarnă ce a fost ca un îngheț
în brațele tale am tot fugit îndurerată pe o câmpie
întinsă, imensă, de culoarea ambrei. Nu din gelozie păleau
înaltele umbre ale zgârie-norilor; nu din cauza înghețului
îmi disprețuiam prietenul. Desenam cu migală
mari victorii ce păleau și ele cu primele raze
ivindu-se în van. Poate că soarele era chiar umbra
ta pătrunzătoare și sadică, mâna ta era plină de umbre
iar ochii tăi mimau tâlhăria, sarea și
victoriile.

Oprindu-mă pe trotuare priveam atentă
cum se mișcă râul. Nu era clar dacă orașul
se răzbuna.

 

Din Documento (1966-1973)

*
Florile vin în dar și apoi se dilată
o pază strictă le-amuțește
să nu-ți prisosească vreodată darurile.

Lumea e un dinte smuls
să nu mă întrebați de ce
am azi atâția ani
ploaia e stearpă.

Râvnind la semințele seci
erai contopirea veștedă pe care-o căutam
să furi inima altuia ca mai apoi
să-ți faci voia cu ea.

Speranța poate că-i un rău definitiv
monedele răsună aspre în marmura
mâinii.

Înduplecam monstrul să se retragă
în încăperile curate dintr-un hotel imaginar
prin păduri mici vipere îmbălsămate
mișunau.

M-am deghizat în sacerdot al poeziei
dar pentru viață nu mai eram vie
viscerele mistuindu-se
într-o încăierare
în care mori dat la o parte de știință.

Lumea-i subțire și plată:
puțini elefanți se preumblă, nătângi.

 

Traducere și prezentare de Dana-Alexandra Popa
(nr. 1, ianuarie 2016, anul VI)