„Cântecul dezamăgirii”. Versuri de Alfonso Severino

Alfonso Severino s-a născut la Napoli în decembrie 1951 şi locuieşte în apropiere da capitala provinciei Campania, în localitatea Ottaviano. Itinerarul său poetic durează de mai bine de un deceniu. Scriitura ca exerciţiu şi temelie a existenţei, astfel îi place să-şi definească opera precum şi demersul social şi civic. Pe sine se defineşte cu smerenie  „un artizan al cuvântului”. Iată câteva titluri ale cărţilor sale: A Napoli, Progetto 8 marzo, Le parole liberate, Percorso inverso. Cel mai recent volum, Atelier per le signore (Edizioni Somma Vesuviana, 2011, introducere de Francesco d’Episcopo, notă critică de Pasquale Gerardo Santella), se doreşte a fi un omagiu adus femeii, un univers cu lumini şi umbre, cu minuni şi amăgiri, dar întotdeauna captivant. Climatul dominant este, fireşte, unul erotic, de unde şi frecvenţa portretelor „doamnelor” de orice condiţie, stirpe sau spaţiu geografic. Abordarea poetului are loc într-un ambitus amplu, de la jubilaţia aproape sacră, admiraţia aproape imnică la acel savoir faire al amantului experimentat, senzual, ce ştie să preţuiască amoroasa ofrandă carnală (a se vedea repetitiva prezenţă a trupului feminin, a buzelor, a ochilor, a „coapselor înfocate” etc.) într-o manieră, am zice, păgână. Se poate, aşadar, vorbi de celebrul motiv, inclusiv pictural, amorul sacru vs. amorul profan.
Foarte frumoase sunt poeziile dedicate celebrei poete Alda Merini (1931-2009, decedate în urma unei tumori cerebrale), pentru care Severino pare a avea un adevărat cult. Trubadur dolcestilnovist, „funambul al cuvântului/improvizator solitar”, poetul napolitan are un viitor cert în poezia italiană a anilor 2000: o dovedesc din plin texte precum Donna in abito di lino, Il canto della disillusione, Liberă în câteva minute, Margherita, Ninfa, In questa stanza, un autoportret pe care îl reproducem in extenso: „În această odaie/ ostatec de umbră/ ocup singurătatea/ şi plictisul./ Garoafele/ îşi ard culoarea/ în mireasmă,/ iubirea arde-n amintire./ Fluturele de gheaţă/ pe peretele mut/ fixează/ un zbucium zadarnic”.



Cântecul dezamăgirii

Iubesc acea gură ce-mi sărută
sângele cald,
ce ţinteşte genunea,
făcând din pas o aventură.
Cântecul dezamăgirii
ce coboară în pântecul tău gol,
obscura durere ce ne leagă
şi tot mai tare se mângâie cu noi:
amintirea nicicând ostenită
să ne facă iubiţi.



Fata din pub

Fata din pub
are ochi de azur
ochi ce găuresc nori de fum
fulgere
sclipesc pe genele-i de aur.
Este alba rază-a unui far
între coasta de stânci şi mare.
Agil dihor alb
prinde-n zbor gânduri
se joacă.
Cu fiecare halbă
cea din urmă duşcă
îi bea privirea de-azur
afară
noaptea
îi adastă surâsul.



Liberă în câteva minute

Liberă în câteva minute
am doar o singură cameră, 327.
Goi în faţa oglinzii
vedeam filmul vieţilor noastre:
tu nu priveai
era la mijloc pudoarea ta.
Mă voiai invizibil
cu dezmierdări pe mâini,
cu dezmierdări în ochi.
Răpuşi de iubire
laolaltă îmbrăţişaţi depărtaţi
înlănţuind o căinţă,
viaţa dezamăgită, fragedă iubire.
Tot ce-am fi vrut şi nu suntem
camera 327
abator silenţios de sânge şi spermă
surâzi, inima mea!
şi-ntregime aerul acoperă oglinda
şi totul e în ochii tăi.



Mantova 

Ploaia în chip de suspensie între frig
şi ceaţă
apă totuna cu văzduhul
în miriade de balonaşe.
Mantova mă-nfăşoară în frig înţepător
şi-aprinde luminile străvechilor ei juvaiere.
O duminică cu aer de sărbătoare
mă pofteşte să-mpărtăşesc timp şi spaţiu
glasuri
ce tresar printre porticuri şi pietre de râu,
Via Broletto îmi îmboldeşte paşii
spre noi întâlniri,
de pildă cu Ilse
în singurătatea-i
în amara blândeţe a ochilor ei.
Singură coaptă
precum această silenţioasă ploaie,
precum lacrimile-i tainice
ce-i umplu inima.
Ilse la o porţiune de stradă
ca o fiinţă despuiată.
Glasurile vorbind
ochii într-o privire
Mantova farmecul.


Prezentare şi traducere de Geo Vasile

(nr. 10, octombrie 2012, anul II)