Un dar nesperat: Alda Merini în limba română

A apărut chiar în aceste zile, în cunoscuta colecție bilingvă Biblioteca Italiană a editurii Humanitas, pentru prima dată în limba română, un volum consacrat integral uneia dintre cele mai mari, mai profunde și mai neobișnuite voci lirice recente ale Italiei: Alda Merini, Il suono dell’ombra. Poesie / Sunetul umbrei. Poezii, traducere, cronologie, note şi îngrijirea ediţiei de Dana Barangea, cu o prefaţă de Ambrogio Borsani. Consider această  apariție un eveniment și sper că i se vor dedica mai multe prezentări și semnalări.
Câteva cuvinte despre creația acestui volum, înainte de a vorbi despre poetă, despre deplina ei originalitate, și de a o ilustra printr-o scurtă selecție care sper să vă incite. Volumul, cum se vede mai sus, este creația tinerei italieniste Dana Barangea, și spun creație pentru că ei îi aparține inițiativa, ea a făcut selecția poeziilor străbătând cu discernământ și fler enorma creație a acestei poete nestăpânite, ei îi aparține majoritatea aparatului critic, ei în totalitate excelenta traducere. Dana Barangea este o cunoscătoare sensibilă și afirmată a poeziei italiene contemporane, care și-a dovedit în repetate rânduri talentul de traducător prin frecventele tălmăciri din poezia italiană recentă publicate în reviste, și s-a impus definitiv, în calitate de co-traducător  și co-autor, prin importanta antologie din poeziile lui Pier Paolo Pasolini (Pier Paolo Pasolini, Poesie / Poezii, Tracus Arte, București, 2022).   
Ambrogio Borsani, scriitor, autor de romane, dar și profesor de teoria comunicării la Universitatea L’Orientale din Napoli și la Universitatea din Milano, a fost solicitat de noi pentru a scrie prefața nu numai pentru că este cel mai harnic și mai dedicat antologator al poeziilor Aldei Merini (de altminteri ediția cea mai completă și importantă a operei Aldei Merini, Il suono dell’ombra: Poesie e prose 1953-2009, apărută în anul 2010 la editura Arnoldo Mondadori din Milano, ediție care stă și la baza selecției operate de Dana Barangea și a titlului ales de ea, i se datorează tocmai lui Ambrogio Borsani), dar și pentru că a fost prieten apropiat al poetei în ultimii săi ani de viață, pătrunzând în intimitatea personajului și a laboratorului său de creație. Poate părea un amănunt, dar nu este: pentru că poezia Aldei Merini se naște nestăvilit și continuu din existența ființei Alda Merini, este sânge din sângele ei, iar existența ei – de care voi pomeni imediat – se exprimă, se construiește și se răscumpără în fiecare vers, drept care a cunoaște ființa ei e poarta regală de acces spre lirica ei. Iar lucrul reiese deplin din prefață: este pentru prima dată, la acest al 51-lea volum al colecției Biblioteca Italiană – 51 de volume prefațate de iluștri specialiști italieni – când prefața și cronologia nu doar se completează dar se și întrepătrund inextricabil.
Cine a fost Alda Merini, cine e Alda Merini – căci de-acum a pășit dincolo de propria-i moarte? 
Pe numele ei întreg Alda Giuseppina Angela Merini, s-a născut la Milano în 1931, a trăit cea mai mare parte din viață tot la Milano și la Milano a murit în 2009. Scrie versuri încă de mică și tot de mică are o criză mistică pe care și-o apără cu îndârjire de conformismul sever al mamei. Două traume majore din adolescență (distrugerea completă a casei, în 1943, într-un bombardament, și faptul de a nu fi admisă la liceul Alessandro Manzoni, la care aspira) nu o împiedică să scrie poezie, să fie primită într-un cerc select de poeți și critici milanezi, să publice (în 1953) primul său volum, salutat de câțiva poeți și critici de primă mărime (precum Quasimodo, Luzi, Pasolini), apoi încă două volume în 1955. Dar în 1947 deja, o primă manifestare a unui dezechilibru psihic ducea la internarea ei pentru o lună de zile într-un ospiciu. Începea astfel dramatica ei pendulare între o existență cu împovărătoare responsabilități casnice (s-a căsătorit, a avut patru fete) și perioade lungi de internare în ospicii (cea mai întunecată durând din 1965 până în 1979) în care, pe vremea aceea, încă se practicau metode barbare și umilitoare cu așa-numiții nebuni. Dar în ambele ipostaze și necontenit, Alda își găsește refugiul și salvarea scriind poezie. Din 1980 reîncepe să publice, totuși atenția literaților și a publicului este minimală, chiar atunci când în 1984 apare volumul de poezii  La Terra Santa (Țara Sfântă), acum considerat unanim o capodoperă. În 1990 se petrece în sfârșit minunea: un articol elogios, semnat de Giovanni Raboni, în „Corriere della Sera” (și nu mă pot împiedica să atrag atenția asupra mecanismului succesului în lumea de azi și nu numai, dar și asupra influenței pe care o exercitau – înaintea domniei internetului – marile cotidiene). Breasla și publicul au brusc o imensă revelație care declanșează un succes mediatic fără precedent: i se publică năvalnic volume vechi și noi, poezie și proză, tablete și compoziții răzlețe, primește premii literare pe bandă, i se organizează prezentări la radio și televiziuni, versurile sale sunt puse pe muzică și cântate de stele ale muzicii contemporane, culminând în 2006, când în Domul din Milano se prezintă grandiosul spectacol Poema della Croce / Poemul Crucii  pe versurile ei transpuse în muzică de Giovanni Nuti. În tot timpul acestei apoteoze Alda continuă să scrie frenetic poezie, în orice loc, în orice moment, acceptând succesul ca pe o latură oarecum secundară secretării aproape hormonale a liricii.
Am zăbovit puțin asupra existenței ei pentru că, așa cum spuneam la început, poezia ei izvorăște direct din existența ființei Alda Merini. Însă poezia, oricare poezie a ei, se ridică instantaneu deasupra biografiei, atingând valori înalt sapiențiale sau profund emoționale.
Antologia Danei Barangea parcurge întreaga creație a poetei, urmând cronologia volumelor publicate de autoare: de la primul, La presenza di Orfeo / Prezența lui Orfeu din 1953, și până la ultimul, Il carnevale della croce: Poesie religiose. Poesie d’amore / Carnavalul crucii: Poezii religioase. Poezii de dragoste din 2009; iar la sfârșit, în apendice, oferă o inegalabilă mărturisire în proză a autoarei. 
În loc de a încerca aici o analiză a poeziei Aldei Merini, mi se pare mai cu rost să ofer cititorilor noștri câteva eșantioane. Le-am cules aproape la întâmplare, pentru că aș fi propus întregul volum. Parte din poeziile ei au titluri, parte nu. În selecția de mai jos am preferat să scot titlurile, să nu menționez volumele și anii, să las fiecare poezie să vorbească singură. Dar îi invit pe cititorii revistei să nu rateze volumul cu benefica sa structurare.



Se împlinește harul
și timpul se-mplinește, numai eu stau pe loc,
în fața ochilor cu imaginile tale
pe care azi nu știu să le privesc
cu mireasma miilor de flori defuncte
încă proaspătă în nări.

*

Singurătate, de te voi lăsa
chiar și o scurtă vreme, dacă iubirea
mă va trage după ea, mă voi întoarce negreșit;
sentimentele cedează, tu rămâi.

*

Da, asta va fi casa noastră,
astăzi ajung să pricep;
dar tu, om dornic de plăceri, tu cine ești?
Te măsor: o formulă veșnică.
Ai căpătat un chip necruțător.
Mă vei săpa până la rădăcini
(dar nu ca să mă cauți, nici ca să mă ajuți)
și vei dezveli tot ce a stat ascuns
de ferocitatea deprinderilor rele.
Vei stăpâni temeliile mele
bărbat ce mă silești;
trupul mi-l vei răni cu dinții,
te vei insinua-n dorința arzătoare
ca să-i sugrumi urgența.
Ca o piatră ce desparte o apă,
o apă tânără care curge năvalnic,
cu inconștiență mă vei răsfira
în brațele dureroase ale unei delte…

*

Doar mâna unui înger
neatinsă de sine, de iubirea de sine,
ar putea
să îmi ofere căușul palmei
să-mi vărs acolo plânsul.
Mâna omului viu
e prea încurcată în ițele zilei de azi, de ieri,
prea plină e de viață și de plasma vieții!
Niciodată mâna omului nu va putea să se spele
pentru plânsul liniștit al fratelui!
De-aceea doar mâna unui înger alb
cu rădăcini îndepărtate ce s-au hrănit din necuprins
și veșnicie, senină, ar putea culege spovedaniile omului
fără să tremure-n adânc în semn de repulsie vie.

*

Era o fântână ce zămislea zori
și eram eu.
Dimineața cum mă trezeam
aveam un elan fierbinte
și încercam să pricep încotro
zbura poezia.
Acum însă, vai, toată lumea vrea
să îmi smulgă veșmântul,
vai, cât de fericită eram
când urmăream crimele
acestei uși cu o mie de spaime.
Acum totul e singur și pustiu,
douăzeci și patru de porți se tânguie
în țâțânile deja stinse.

*

Ne acceptăm bolile, micimea, natura
mizeriei noastre pământești
și acceptăm gândirea
ca un far care se aprinde
și împrăștie glorie pe castelul tău,
iată, gândirea te sacrifică lui Dumnezeu,
dar tu îți păstrezi intactă umanitatea arzătoare;
e precum lampa farului,
uneori se aprinde, alteori nu,
și-atunci rămâi doar o construcție încremenită
de piatră, la marginea mării,
ce strigă disperată după ajutor.

*

M-am oglindit în tine
și am găsit insomnia
și o poftă de a trăi descoperită
în fața zidurilor oricărui secret,
încă nu știu cine îmi dictează rima,
nu știu și nici nu-mi pasă,
știu doar că locuiesc în adânc
și apoi iar la suprafață,
că tot intrând și ieșind din apă
devin pescuitoare de vise
iată, mi-am depus testamentul
pe dosul paginilor elegante,
un testament curat,
am lăsat totul,
dar nu și sufletul meu
care mă va locui peste vreme
în veșnicia limpede a răului.

*

Tată, dacă a scrie este un păcat
de ce Dumnezeu mi-a dat cuvântul
ca să vorbesc cui mă ascultă
cu graiul tremurător al iubirii?
Împovărată de ani și bătrână de-acum
unde să mai găsesc un fir de iarbă bună?
Ce știi tu de mănăstirile mele, de fericirea
desăvârșită a sfintelor, de marile
suflete nebune? Ce aș putea afla eu oare
în osanalele omului de cultură?
Altundeva este cântul, altundeva e cuvântul,
iar Dumnezeu nu îl pronunță.

*

O, mână ce tremuri
când nu găsești orașele îngropate
care în mine trăiesc neștiute,
ce nu cunoști antifonul precis
al mărturisirii mele de credință,
ce nu vei da o proclamație
pentru a spune cât te iubesc
și carnea mi-o atingi
fără să arzi vreodată.
E-așa de tainic chipul unei mâini,
e-așa ambiguă la alții mângâierea,
că la răbufnirea cuvântului
aș vrea să-mi dau foc degetelor
și ochilor, și credinței mele
pentru a zâmbi o dată
diavolului.





Smaranda Bratu Elian
(nr. 3, aprilie 2024, anul XIV)