„Sunt poetul ce strigă şi se joacă de-a strigătul”. Versuri de Alda Merini

Considerată drept una dintre cele mai importante poete ale veacului XX, Alda Merini (Milano, 1931-2009) s-a făcut cunoscută în domeniul literaturii încă de la frageda vârsta de cincisprezece ani. Încurajată de Giacinto Spagnoletti, adevăratul ei mentor, debutează cu două poezii în 1950 într-o Antologia della poesia italiana 1909-1949. Încă din adolescenţă apar ceea ce viitoarea poetă va numi acele „prime umbre ale minţii”, fiind internată vreme de o lună la spitalul psihiatric din Villa Turno. În 1951, şi la sugestia lui Eugenio Montale, editorul milanez Scheiwiller tipăreşte două poezii inedite ale Aldei Merini în Poetesse del Novecento. Fapt e că viaţa şi producţia ei literară au fost marcate de experienţele disconfortului fizic şi economic, inclusiv de puseurile tot mai grave ale unei boli psihice incurabile.
Din motive profesionale dar şi afective îl va cunoaşte pe Salvatore Quasimodo. După acest interludiu, poeta traversează o tristă etapă de tăcere şi izolare: este internată la spitalul „Paolo Pini” până în 1972, perioadă în care nu ratează nicio ocazie de a se întoarce în familie: aduce pe lume trei fete (Barbara, Flavia şi Simonetta). În ciuda alternanţei perioadelor de sănătate şi de boală ce durează până în 1979, scriitoarea nu încetează să scrie povestiri şi poezii, dă la lumină texte intense şi dramatice ce povestesc tulburătoarele sale patimi din ospiciu. Textele fac parte din volumul La Terra Santa, publicat de editorul Vanni Scheiwiller în 1984. Urmează încă o perioadă de orori ale spitalului psihiatric, de data asta la Taranto. Revine la Milano în 1986. În 1993 primeşte Premio Librex-Guggenheim „Eugenio Montale” pentru Poezie, premiu decernat anterior şi altor mari literaţi contemporani precum Giorgio Caproni, Attilio Bertolucci, Mario Luzi, Andrea Zanzotto, Franco Fortini. În 1986 Alda Merini primeşte „Premio Viareggio”.


Am o navă secretă înlăuntrul trupului

Am o navă secretă înlăuntrul trupului
o navă cu-o mie de-ntrebuinţări,
când clopot sau catamaran,
când numai filigran.
Este mâna Fatimei verdele colinelor
trandafirul deşertului de-acum călit
și-o perlă-n inimă:
a mea spaimă.


Mângâie-mă

Mângâie-mă, iubitule,
dar aşa cum soarele
ce-atinge dulcea frunte-a lunii.
nu veni şi tu să mă bruschezi
cu neroade cercetări
pe urmele divinului.
Dumnezeu va să sosească-n zori
de-o să mă aflu în braţele tale.


Văluresc precum umbre

Văluresc precum umbra
în somnul zilei
şi fără a prinde de veste
mă recunosc asemeni multora
rânduită pe un altar
pentru a fi mâncată de cine ştie cine.
Cred că infernul
este iluminat de chiar aceste
stranii fulgerări.
Vor să se hrănească cu osânda mea
căci a lor poate
nu-şi găseşte nicicând mântuirea.



Pacea ce izvorăşte din inimă

Pacea ce izvorăşte din inimă
şi când şi când se face sânge,
Iubirea ta
ce uneori se lipeşte de mine
devenind apoi tragedie
moartea aici pe umerii mei,
ca un copil înfometat
ce cere lumină şi păşeşte.
Să-nveţi un copil să păşească nu e greu,
îngrozitor e să-i faci pe oameni
să se-mpace,
ei își fac griji pentru moarte
pretutindeni
ca şi cum ar fi o gură de hrănit.



Uneori Dumnezeu

Uneori Dumnezeu
Îi ucide pe amanţi
Deoarece nu vrea
să fie întrecut în
iubire



Poezia mea

Poezia mea-i volubilă ca focul
ce printre degete-mi trece asemeni mătăniilor.
Nu fac rugăciuni căci sunt un poet al nenorocului
ce trece sub tăcere, uneori, durerile facerii în al orelor miez,
sunt poetul ce strigă şi se joacă de-a strigătul,
sunt poetul care cântă şi nu-şi găseşte cuvintele,
sunt paiul uscat peste care sunetul bate ritmul,
sunt cântecul de leagăn care face copiii să plângă,
sunt vanitatea ce se lasă-abătută,
mantia de metal a unei nesfârşite rugăciuni
din al trecutului doliu ce nu mai vede lumina.

Traducere și prezentare de Geo Vasile
(nr. 6, iunie 2018, anul VIII)