Interviu cu Maika Knoblich, Yeongbin Lee și Anna Witt, realizat de Luciana Tămaș

Pandemia, post-pandemia, orientarea spre tot ceea ce înseamnă confruntare ‒ politică, economică, ideologică, militară ‒ și, mai nou, promisiunea că inteligența artificială generativă va remodela cultura în forme tulburătoare au declanșat ample repoziționări și realități pe care artiștii, fiecare în felul său, încearcă să le asimileze și să le definească. Prin programul „Dorothea Erxleben”, început în anul 1994 și destinat exclusiv artistelor, guvernul Saxoniei Inferioare își propune să valorifice potențialul creativ al unor creatoare la mijloc de carieră și să le sprijine în a dobândi calificările necesare pentru o catedră universitară. Cu aproximativ o mie de studenți în domeniile Artelor Frumoase, Educației Artistice, Artelor Spectacolului, Designului, Comunicării Vizuale, Istoriei Artei și Studiilor Media, Academia de artă din Braunschweig (HBK) este una dintre cele mai mari universități de artă din Europa; fiind o instituție artistică și academică cu orientare internațională, cu dreptul de a acorda doctorate și calificări postdoctorale, HBK împărtășește punctul de vedere al guvernului federal și contribuie financiar la derularea programului „Dorothea Erxleben”.
Acest dialog le are în prim-plan pe Maika Knoblich, Yeongbin Lee și Anna Witt, trei artiste care au fost sprijinite prin prestigioasa bursă, pentru o perioadă de doi ani, și care, în curând, își vor prezenta proiectele rezultate în cadrul expoziției „Check out” ‒ pe care sunt onorată să o curatoriez.


Luciana Tămaș: Ce a însemnat pentru voi faptul că vi s-a acordat bursa „Dorothea Erxleben”?

Yeongbin Lee: Pentru mine, bursa a reprezentat o nouă provocare și totodată o șansă de a deschide noi uși. Deosebit de prețioasă a fost și siguranța financiară, care mi-a permis să lucrez fără griji – un lucru a cărui însemnătate o înțelege foarte bine orice artist. Însă și mai importantă a fost șansa de a preda în această perioadă. A fost o adevărată aventură să-i îndrum pe studenți vreme de doi ani. Am învățat multe, mi-am pus sub semnul întrebării propriile structuri și am încercat noi și noi metode. Cum spuneam, timpul pe care l-am petrecut cu studenții a fost foarte prețios și m-a impulsionat, dându-mi idei pentru alte proiecte didactice pe care mi-aș dori să le dezvolt în viitor.

Anna Witt: Bursa mi-a oferit o anumită siguranță financiară vreme de doi ani, ceea ce este deosebit de important în această perioadă marcată de reduceri bugetare în domeniul cultural și de o stagnare a piețelor. Mi-a oferit libertatea de a mă concentra asupra propriului demers artistic, dar și posibilitatea de a fi integrată în mediul universitar. Colaborarea cu studenții în cadrul seminarului a însemnat foarte mult.

Maika Knoblich: Datorită bursei, am reușit să-mi cultiv practica artistică cu o regularitate și o intensitate care nu sunt deloc de la sine înțeles în cazul meu – mai ales fiind părintele a doi copii. Pot afirma că am ajuns a mă cunoaște mai bine – și a-mi cunoaște mai bine munca.


L. T.: În actualul context, amplifică primirea unui premiu prestigios parcursul unui artist?

M. K.: În lupta pentru vizibilitate care se desfășoară pe toate canalele posibile, cred că este foarte util să obții un premiu sau alte elemente cuantificabile de acest fel.

Y. L.: Consider că munca mea a fost recunoscută prin acordarea acestei burse. Astfel, am obținut o bază solidă pentru a-mi dezvolta cariera. Deși programul nu oferă suficiente oportunități de networking cu alte bursiere, în ansamblu, bursa îmi deschide noi perspective pentru viitor.

A. W.: Desigur, CV-ul, incluzând premiile obținute, este un criteriu important atunci când vine vorba de acordarea de oportunități suplimentare ‒ mă refer la burse, expoziții și fonduri. Bursa Dorothea Erxleben este special concepută pentru a promova egalitatea de șanse și pentru a pregăti artistele în vederea preluării unei catedre universitare. Când mi-am început studiile de artă la München, în anul 2002, am fost îndrumată de singura profesoară din întreaga academie. Multe s-au schimbat între timp, dar mai sunt încă multe de recuperat. Este important să se mențină astfel de programe specifice de promovare – mai ales acum, în acest context caracterizat de tendințe globale înspre dreapta și de reacțiile negative aferente.


L. T.: În afara siguranței financiare pentru o perioadă de 24 de luni, ce a mai adus pentru voi această bursă?

M. K.: Pentru mine, un alt aspect valoros a fost, fără îndoială, întâlnirea și schimbul de idei cu studenții. Discuțiile din cadrul cursurilor și faptul că am putut vedea ce îi motivează și îi inspiră pe studenți m-au influențat profund și mi-au îmbogățit enorm propria practică artistică.

Y. L.: Activitatea didactică alături de studenți m-a determinat să reflectez intens asupra propriei mele atitudini și filosofii, ca artistă. Am descoperit, de asemenea, cât de valoroasă este interacțiunea dintre oameni – cu alte cuvinte, învățarea reciprocă. Aceste experiențe mi-au îmbogățit în mod durabil dezvoltarea atât ca artistă, cât și ca profesoară. De asemenea, titlul de lector mi-a permis să stabilesc mai ușor contacte și să beneficiez de mai multe oportunități de a realiza proiecte. A fost un mare avantaj.

A. W.: În această perioadă, mi s-a deschis o ușă spre învățământ, o perspectivă pe care o găsesc foarte interesantă și care are multe în comun cu munca mea artistică. Mă bucur că pot continua pe această cale și că, începând din octombrie, voi prelua clasa prof. Asta Gröting vreme de un an.


L. T.: Vă rog să vă prezentați proiectele pe care le-ați dezvoltat în acești doi ani.

M. K.: Am pătruns, alături de studenți, într-o cercetare aprofundată, care m-a readus la rădăcinile fascinației mele pentru performance. Acesta și era obiectivul meu ‒ anume să descopăr ce mă interesează la performance, unde se află limita dintre realitate și ficțiune... Din cercetarea pe care am făcut-o pentru cursurile mele – „Parametrii artei performance”, „Arta performance feministă” și „Performance matter(s)” –, am extras elementele pe care le-am folosit în dezvoltarea proiectului meu intitulat Das Traumhaus (Casa de vis). Das Traumhaus este o instalație de tip performance pe care o voi prezenta acum, în cadrul expoziției de la HBK. În acest performance, voi juca rolul unui personaj care este jumătate Barbie, jumătate nativă a Republicii Democrate Germane. Prin această lucrare, explorez originea mea din RDG și contradicția de a fi născută în RDG, dar crescută în RFG. Spațiul în care are loc performance-ul este o colibă de tipul celor care puteau fi găsite în RDG („colibe indiene”). Această ființă hibridă are un singur scop: anume, să se adapteze la noul mediu din Vest și să nu iasă în evidență. Ea descoperă lumea plasticului roz și visează să dea la schimb cortul din RDG pentru o casă de vis Barbie.

A. W.: În ultimii doi ani, în cadrul proiectului Salt Clay Rock (un proiect de cercetare privind moștenirea nucleară), am dezvoltat lucrarea Tanz auf dem Vulkan (Dansând pe vulcan). Lucrarea tematizează mișcarea anti-nucleară din Gorleben și experiența fizică a solidarității în rezistență, dar și modul în care aceste experiențe pot fi transmise de-a lungul generațiilor.
În prezent, lucrez la un proiect care explorează posibilitatea visului colectiv. Ne aflăm într-o perioadă marcată de multiple crize, iar speculațiile despre viitor se manifestă în general prin prognoze negative. Mă interesează dacă visarea, ca premisă fundamentală a voinței de schimbare socială, își poate dezvolta puterea de emancipare.

Y. L.: Mă concentrez pe zgomotele cotidiene și documentez sunetele pe care anumite locuri le fac cu precădere. În Braunschweig, mașina a devenit, în mod natural, tema principală. M-au fascinat în mod special mașinile în mișcare, zgomotul și mișcările lor, pe care am vrut să le surprind nu din punct de vedere tehnic, ci subiectiv și fizic. De pe urma acestui proiect de doi ani, a rezultat o primă lucrare: o „hartă a zgomotelor mașinilor din oraș”, care a fost prezentată alături de studenți într-o expoziție-guerilla. De asemenea, în timpul șederii de doi ani în Braunschweig, am lucrat cu studenții, pe parcursul a trei semestre, la proiectul „Auto”. Am dezasamblat complet, manual, o mașină Opel Corsa din anul 1999, am privit-o din diferite perspective și am dezvoltat noi forme artistice pe baza acesteia. În timpul dezmembrării mașinii, a apărut dorința de a compune un requiem pentru acest vehicul. Am asociat zgomotele și mișcările mașinii cu amintirile mele, rezultând o partitură gestuală care permite sunetelor mașinii să devină vizibile. Prin desenul clasic în creion, în format mare, am vrut să subliniez îndeosebi importanța muncii manuale. Acest proiect va fi prezentat în cadrul expoziției de la HBK și combină sunetele cotidiene, munca manuală și poveștile personale în ceva ce va oferi publicului o experiență senzorială.


L. T.: Putem vedea limbajul vizual ca pe un instrument de traducere culturală?

M. K.: Cred că da. În cadrul proiectului meu, lucrez intens cu diferitele limbaje de semne din Est și Vest, din RDG și RFG, și mă joc cu diferențele dintre ele, dar revin mereu la ceea ce este, în esență, similar. În final, dragostea pentru plastic este liantul care unește atât estetica casei de vis a lui Barbie, cât și jucăriile din Est.

Y. L.: Limbajul vizual se naște din experiență, iar aceste experiențe sunt mereu influențate de mediul cultural în care trăiești. Important este nu teritoriul geografic, ci spațiul în care trăiești efectiv, care îți formează limbajul vizual. Limbajul meu vizual, de exemplu, este un melanj între cultura coreeană în care m-am născut ‒ și în care mi-am petrecut jumătate din viață ‒ și cultura Germaniei, unde trăiesc acum. În plus, am învățat, în cadrul unor workshopuri, că limbajul vizual al celor lipsiți de auz se formează altfel, acesta având un mecanism de gândire și forme de exprimare proprii. Totul se bazează pe experiențele personale și pe mediul în cauză – atât fizic, cât și cerebral. Prin practica de vizualizare a sunetelor, mi-am dezvoltat un interes accentuat față de existența diferitelor sisteme de limbaj vizual și doresc să explorez pe mai departe influențele care le modelează.

A. W.: Când privim puterea limbajului vizual, cu toate aspectele-i politice, sociale, senzoriale și culturale, este esențial să îl abordăm cu sensibilitate și atenție. Cu prea mare ușurință se pot prelua și stiliza, în mod inconștient, stereotipiile și modelele de percepție dominante. În opinia mea, arta derivă din spargerea obiceiurilor vizuale, astfel încât imaginile să se poată reașeza în fața ochiului interior.


L. T.: Dar limbajul muzical?

Y. L.: Limbajul – fie el vizual sau auditiv – este, din punctul meu de vedere, un instrument de traducere, un mijloc de exprimare și comunicare a gândurilor și sentimentelor. În acest sens, limbajele vizuale și muzicale sunt vehicule de comunicare a experiențelor umane. Cred că influențele culturale formează structuri de gândire, ale căror conținuturi, însă, depind de propriile experiențe individuale.

A. W.: Muzica mai puțin, dar sound-ul joacă un rol important în câteva dintre lucrările mele; de exemplu în „Beat House”, o lucrare prin care am vrut să abordez dezbaterea politică tensionată despre comunitate prin intermediul bătăilor inimii locuitorilor unui mare complex rezidențial din Viena – ca într-un dialog colectiv fără cuvinte.


L. T.: În ce fel a modelat, pozitiv sau negativ, perioada lockdown-urilor evoluția voastră pe scena artei?

M. K.: Pe de o parte, mi s-a anulat un turneu planificat; acest lucru a fost, în orice caz, un șoc, inclusiv din punct de vedere financiar. Însă, deoarece fiica mea era încă foarte mică, la început m-am simțit, totodată, ușurată. Cu timpul, însă, am realizat că practica artistică îmi este necesară. Lipsa serviciilor de îngrijire a copiilor, dar și homeschooling-ul mi-au dat sentimentul că pierdeam acel spațiu care-mi aparține numai și numai mie. În plus, teatrele sunt, desigur, și locuri de întâlnire, și mi-a fost greu să nu mă pot întâlni cu colegii acolo, fie în mod planificat sau doar întâmplător, pentru o perioadă atât de lungă.

A. W.: Am resimțit perioada de carantină ca fiind ambivalentă. Din motive personale, pentru că tocmai născusem un copil, încetinirea ritmului din această perioadă m-a ajutat. Am avut noroc și, în ciuda restricțiilor de călătorie, am putut să încep o rezidență în New York. Rezidența a fost redusă și au existat mai puține oportunități de contact, dar a fost o perioadă interesantă – să vezi Manhattanul fără turiști, într-o schimbare radicală...

Y. L.: În timpul lockdown-ului, am stat în mare parte singură acasă. La început, chiar mi-a plăcut această perioadă, însă, spre sfârșit, am simțit o anumită lipsă de motivație – probabil un fel de alunecare în burnout. M-am gândit chiar să renunț la artele plastice și să încep un alt tip de formare profesională. Dar apoi am primit bursa și, brusc, motivația și activitatea mi-au revenit. Am realizat că nu pot să lucrez doar în atelier și să trăiesc izolat – că trebuie să accesez lumea în mod direct și să întâlnesc oameni pentru a rămâne sănătoasă și a mă dezvolta artistic.


L. T.: Inteligența artificială generativă pune lumea artei în fața unor provocări fără precedent. Cum credeți că va arăta creația voastră în următorii zece ani?

M. K.: Chiar nu am nici cea mai vagă idee. Deocamdată, fac întocmai ceea ce încerc să le transmit și studenților mei. Mai exact, încerc să-mi iau în serios instinctul, pentru a-mi găsi propriul limbaj și prioritățile proprii. Totul a existat deja, totul s-a mai făcut – dar, de data asta, o faci tu. Chiar și numai asta face ca acel lucru să fie deosebit.

Y. L.: În această perioadă, m-am ocupat intens de AR/VR, IA și arta computerizată. În cele din urmă, însă, mi-am dat seama că munca mea se îndreaptă într-o altă direcție. Vreau să intru în contact direct cu oamenii și să îi emoționez prin arta mea. Pentru asta, e nevoie de empatie și observație atentă – iar acestea pot apărea doar prin experiență directă. Prin urmare, lucrările mele viitoare vor fi în mod conștient în contrast cu arta IA: imperfecte, umane și unice. Bucuria și legătura pe care le-am retrăit în ultimii doi ani în timpul cursurilor cu studenții, precum și proiectele artistice non-profit cu locuitorii de aici, îmi arată că arta este umană și semnificativă. IA poate crea multe lucruri, însă empatia și emoția rămân domenii umane. Ca artistă, consider că este datoria mea să păstrez și să transmit aceste abilități.

A. W.: Presupun că și peste zece ani arta mea va continua să se bazeze pe experiențe fizice, sociale și politice directe. Deși IA generativă schimbă instrumentele estetice și concepțiile noastre despre creativitate, pentru mine rămâne decisiv modul în care oamenii acționează împreună ori în care își negociază subiectiv problemele sociale.
(Inteligența artificială generativă a redactat acest răspuns pentru mine, pe baza datelor personalizate pe care le-a stocat).


L. T.: Și acum o întrebare (pe care mi-am propus să o adresez fiecărui interlocutor): poate fi văzută arta ca armă în acest context?

M. K.: Absolut și fără îndoială. Cred că performance-ul ca mediu este un instrument de rezistență. Ne pune față în față cu ceea ce considerăm a fi semnificativ ori lipsit de sens și, astfel, ne pune radical sub semnul întrebării sistemul de evaluare.

A. W.: Nu cred că „armă” este termenul potrivit. Eu văd arta ca pe un instrument critic de analiză a epocii în care trăim.


L. T.: Dacă da, cum credeți că ar trebui întrebuințată aceasta?

M. K.: Pe mine personal, mă atrage arta care derutează și provoacă rezistență. Nu caut statement-uri. Cred că arta poate fi o armă atunci când ne determină să gândim critic.

A. W.: În mod emancipator.


L. T.: Ce planuri de viitor aveți?

Y. L.: Pentru anul viitor, intenționez să finalizez, deocamdată, lucrările care au rămas neterminate. Voi avea o expoziție personală în Coreea, în care voi „vizualiza” sunetele pe care le-am adunat din anul 2013, prezentându-le sub forma unei instalații spațiale. Sper, de asemenea, să pot expune aceste lucrări și în Germania.

M. K.: Aș dori să continui să lucrez cu personajul performativ pe care l-am creat pentru expoziția din Braunschweig. De asemenea, sunt convinsă că mi-am lărgit enorm orizontul artistic lucrând cu studenții, așa că aș dori să continui să predau și în viitor.

A. W.: În viitorul apropiat, aș dori să aprofundez istoria familiei mele. Pentru anul viitor, am în plan un proiect care vizează căutarea unor puncte de legătură cu istoria unchiului meu, care a dezertat din Wehrmacht în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, alăturându-se Rezistenței franceze. Fiindcă romanul său autobiografic este presărat cu descrieri sexiste ale vieții sale amoroase, am vrut să folosesc acest proiect ca pe o oportunitate de a mă dedica perspectivei feminine.

L. T.: Vă mulțumesc pentru amabilitate și vă doresc mult succes în ale voastre căutări, proiecte și cariere!

Yeongbin Lee



Anna Witt, Soft Destructions Schirn



Maika Knoblich



Maika Knoblich

Interviu tradus din germană de Luciana Tămaş
(nr. 10, octombrie 2025, anul XV)