 |
|||
 |
|||
|
Thomas Wagner: „Parcursul nostru, un act artistic de echilibristică”. Interviu de Luciana Tămaș
Luciana Tămaș: Cum reușești să împaci multiplele fațete ale personalității tale cu actuala „obsesie”, aparent generalizată, a încadrării în felurite nișe? Thomas Wagner: Niciunul dintre noi nu este o insulă. Într-un fel, suntem cu toții prinși în interiorul unor nișe. Întrebarea este, mai degrabă, în ce măsură permitem ca gândirea și acțiunile noastre să fie îngrădite într-o perspectivă îngustă sau dacă ajungem a ceda propriilor prejudecăți, încetând să mai fim conștienți de ele. Eu am încercat mereu să îmi lărgesc orizontul, să nu stagnez, să rămân curios față de diferențe, față de puncte de vedere mie străine, față de alte forme de viață. Nu m-a interesat niciodată să clasific arta și literatura în rubrici ori să le ordonez în funcție de școli sau „isme”. Am vrut să descopăr cum gândesc, scriu și argumentează alții, iar asta se poate studia în toate artele, filosofiile și teoriile – de la teatru la lirică, de la film la eseu, de la roman la sculptură, de la Søren Kierkegaard la Samuel Beckett, de la René Magritte la Walter De Maria ori Lothar Baumgarten. Se poate explora în diferitele poetici și regăsi în reflecțiile teoretice. Am fost influențat în multe feluri de hermeneutica literară și de cea filosofică ori de teoria critică, pe de o parte, și de literatura modernă și de cea a anilor ’60-’90, pe de altă parte. Pe scurt: nu cred în crearea de nișe – este deja suficient de rău că ceilalți te împing într-o nișă, te clasifică și te marginalizează. Gândirea trebuie să rămână liberă, dinamică.
T.W.: Drumurile ocolitoare sunt mereu cele mai bune căi. În viață, arareori există o scurtătură între două puncte. Dacă ar fi să îl credem pe Franz Kafka – despre ale cărui aforisme târzii am vrut, cândva, să scriu o teză de doctorat –, „adevărata cale este de-a lungul unei frânghii întinse nu la înălțime, ci jos, la câțiva milimetri deasupra solului.” Pare, spune Kafka, „mai degrabă destinată a te face să te poticnești decât a fi parcursă”. Aceasta este o imagine puternică. Poate că parcursul nostru – și al întregii omeniri – este, de fapt, un avans șovăielnic, o cădere abia evitată și amortizată printr-un act artistic de echilibristică. Mi s-a reproșat mereu că sunt elitist; cine se avântă cu plăcere în texte complicate și se cufundă în tratate elaborate este considerat a fi dificil – iar o posibilă formă de excludere ar putea rezulta tocmai din eticheta de „elitist”. Am crescut într-o familie fără preocupări intelectuale sau academice și m-am străduit mereu să-mi fac înțeles punctul de vedere, să explic ceea ce am descoperit, ceea ce era important pentru mine. Probabil că asta m-a atras, în cele din urmă, spre jurnalismul cultural. La începutul anilor ’80, am avut, împreună cu alți colegi, ocazia de a experimenta cu toate formele de scriere – de la critica teatrală, cinematografică și artistică până la critica literară – în cadrul săptămânalului alternativ communale, din Heidelberg. Nu primeam niciun onorariu, însă puteam acumula experiență de la o săptămână la alta – la fel ca în revista de artă das kunstwerk și, mai târziu, în Frankfurter Allgemeine Zeitung. Mereu era ceva de descoperit. Iar cum Internetul încă nu apăruse, nici nu se exploata, în căutarea atenției, și cel mai mic eveniment pe toate platformele și mijloacele de informare. Astăzi, vâltoarea de voci, pălăvrăgeala neîntreruptă sunt enervante și, în plus, obiectele sunt luate mai puțin în serios, iar critica în sens constructiv a unei dezbateri obiective apare doar foarte rar. Acum, totul este privit ca fiind „content” și se vânează pe toate canalele, părând, astfel, să își piardă însemnătatea.
T.W.: Mi se pare cât se poate de firesc să stabilesc conexiuni, să construiesc relații – în primul rând, bineînțeles, cu oamenii, dar și cu creațiile lor. În operele scriitorilor, pot nu doar să explorez diferite perspective, ci, în calitate de cititor, pot descoperi spații și timpuri – lumi întregi, mie până atunci cu totul necunoscute, care mi-ar rămâne inaccesibile în limitata mea realitate socială și istorică. Prin propria imaginație, se creează lumi fascinante și se derulează o mulțime de drame despre care nu am fi aflat niciodată în absența limbajului poetic, a artei or a istoriei acestora. În imaginația mea, pot să mă plimb cu Socrate prin Atena, să navighez pe corăbii de pirați, s-o privesc pe Fecioară pregătindu-se să-și aducă pruncul pe lume, să cutreier Viena anilor 1900, să întrezăresc câte ceva din mizeria regiunilor miniere din Regatul Unit sau să urmăresc raționamentele scolastice. Aici zace o bogăție incredibilă – și ar fi o dovadă de neglijență și o mare risipă să o lăsăm pe mâna unei industrii culturale care o exploatează din punct de vedere economic. Cine citește o carte, creează în mintea sa personajele și lumea lor; astfel, niciun programator, niciun regizor nu ne colonizează imaginația. Nimeni nu ne dictează cum trebuie să arate personajele, care, în mintea noastră, există adesea doar ca schițe, niciodată complet definite, rămânând mereu deschise pentru noi și noi interpretări. Din păcate, trebuie să constatăm – și pe măsură ce îmbătrânesc, poziția mea pare să devină tot mai materialistă sau marxistă – că nu doar resursele naturale sunt exploatate fără scrupule. Aceeași exploatare excesivă, aceeași lipsă de considerație poate fi observată și în cadrul culturii. Trecutul sau, mai precis, cunoașterea pe care acesta o întruchipează, sunt ignorate sau declarate inutile, pentru a nu se putea recunoaște care sunt sursele deturnate în interes propriu, care sunt materialele exploatate mereu și mereu – adesea, în cel mai ieftin mod, în beneficiul producătorilor și al corporațiilor. Ignoranța crește rapid, în vreme ce spiritul critic se atrofiază. Multe lucruri își pierd legătura cu ansamblul. Între timp, politica și societatea au ajuns a se hrăni cu iluzii răspândite în mod conștient, cum ar fi aceea că Internetul ar stoca toată cunoașterea lumii. Nu ar putea exista o eroare mai mare. De asemenea, spiritul, cunoașterea și creativitatea – Niklas Luhmann le numește „surorile mai mici ale geniului” – rămân limitate la discipline individuale, la domenii de cunoaștere adesea foarte restrânse, ceea ce dă naștere sentimentului general că nu are rost să ne gândim la ansamblu.
T.W.: Nu știu dacă ceea ce jucăm noi este un joc cu mărgele de sticlă. Cred că există alte modele de erudiție și responsabilitate intelectuală, care se orientează mai puțin către idealurile monahale și ascetice și sunt mai apropiate de politică și de o atitudine critică față de societate. A folosi metafore și a le descifra poate fi o activitate veselă, iluminatoare și satisfăcătoare. Dar este oare suficient? Nu avansează oare cu o viteză înfiorătoare degradarea ordinii simbolice și instrumentalizarea ori abuzul acesteia? În condițiile în care se vorbește despre „realități alternative”, în care „fake news-urile” răspândite de nenumărați boți au devenit parte din viața de zi cu zi și în care, cu ajutorul inteligenței artificiale, pot fi „clonate” ori copiate – cu o acuratețe înșelătoare și în scopuri dubioase – imagini, texte, voci, ori muzică, ce mai rămâne din puterea imaginației de a transcende răul general? În ce direcție se va îndrepta o societate a cărei coeziune se bazează pe consumerism? Ce se va întâmpla când creșterea economică și consumul nu vor mai putea masca problemele? Când multora nu le va mai fi posibil să-și satisfacă trebuințele zilnice? Unde ajungem dacă ni se ia posibilitatea de a visa la o lume mai bună, de a ni-o imagina, pentru că însăși imaginația este deturnată și exploatată din interese politice și economice? Nu numai inconștientul este colonizat; gestionarea permanentă a imaginației ne privează de una dintre cele mai valoroase calități ale noastre. Ce se va alege de promisiunea unei lumi mai bune? Deja ne confruntăm cu exproprierea istoriei și a sentimentelor noastre, iar pe agenda de zi se mai află acum și exproprierea imaginației noastre. „Fantezia puterii” era un slogan al mișcării din 1968; astăzi, puterea controlează fantezia. Cum funcționează acest lucru și care sunt consecințele sale, putem citi deja la McLuhan. Este timpul să lansăm un program alternativ. Robert Musil, de exemplu, identifică diferența dintre precizia pedantă și precizia fantastică – și cere ca exactitatea să fie transferată imaginației.
T.W.: Toate cele trei activități au legătură cu estetica în sensul percepției, aisthesis. Doar accentele sunt puse în mod diferit. Dacă am vrea să simplificăm, am putea vorbi despre creativitate. Realitatea este mai profană. „Creativ”, „creativitate” – astăzi, aceste cuvinte sună suspect, a limbaj de marketing. Într-o epocă în care fiecare funcționar administrativ își „curatoriază” biroul, s-ar cuveni să subliniem diferențele. Deși artiștilor li se recunoaște încă o poziție excepțională, conceptul de artă este deja atât de diluat și extins, încât orice activitate care la prima vedere nu pare să aibă un scop precis este denumită artă. S-ar putea discuta îndelung despre măsura în care arta vizuală este supusă astăzi legilor pieței. Designul și arhitectura se află oricum mai aproape de intersecția dintre artă și bani, spirit inventiv și economie – și sunt integrate într-o măsură mai mare în procesele bazate pe diviziunea muncii. Odată, am fost chemat într-o călătorie în Regatul Unit; după ce am vizitat câteva mari birouri de design, care proiectau aproape tot ceea ce întâlnim în viața de zi cu zi și care trebuie să-și dovedească utilitatea, am fost invitat la o petrecere de Crăciun într-o reședință pentru bursieri, unde artiștii puteau locui și lucra aproape un an. Când i-am întrebat pe artiști dacă ar putea, ca indivizi, să concureze pe termen lung cu puterea concentrată a echipelor creative și dacă s-au gândit vreodată să se unească într-un grup, am fost întâmpinat doar cu tăcere și nedumerire.
T.W.: Of, mai bine sărim peste această întrebare. Este un domeniu foarte vast. Care ar putea fi astăzi criteriile pentru o „pictură bună”? Este pictura de succes sinonimă cu pictura „bună”? Pictura lui Piero della Francesca era bună pentru că a supraviețuit mult timp uitării? Marcel Duchamp, ironic ca întotdeauna, a dat un răspuns inteligent când a spus că Rembrandt a fost un pictor religios în epoca religioasă, că o altă epocă a descoperit în el un psiholog profund, iar alta un poet ori un meșter iscusit. Acest lucru dovedește că oamenii, ca receptori, dau picturilor mai mult decât primesc de la ele. S-ar putea spune și astfel: Rembrandt a rămas pentru că era toate acele lucruri care i se atribuiau – sau tocmai pentru că nu era toate acele lucruri care i se atribuiau.
T.W.: Nu există nimic care să nu existe sau care să nu poată exista. Acest mijloc de exprimare este permanent pus sub semnul întrebării, transformat, încărcat politic. Nici nu mai poți număra câte nuanțe și variante dintre figurativ și abstract există. De când fotografia în format mare a lansat o provocare picturii în anii 1990, de când au fost redescoperite, reciclate, reînnoite și dezvoltate abordările figurative ale artei estice, reprezentările figurative au fost integrate în paradigmele narative adecvate cu o asemenea naturalețe, de parcă nu ar fi existat niciodată o discuție despre o artă care s-a emancipat de rolul pur ilustrativ al poveștilor prestabilite. Ca să dau un exemplu, atunci când Andreas Gursky își concepe fotografiile de mari dimensiuni pixel cu pixel pe computer, aceasta este o formă de pictură digitală. În schimb, pentru mulți pictori de astăzi este ceva firesc să-și conceapă lucrările în prealabil pe computer. Ce poate fi pictura în epoca instrumentalizării și transformării ei digitale? Un subiect interesant...
T.W.: Opera lui Joseph Beuys este extrem de variată și rămâne încă suficient de stranie și imprevizibilă în contextul contemporan. Ca persoană, Beuys era un comunicator abil și neobosit, lucrând asemenea unui ficat pentru detoxifierea societății germane de după război. Cu energie, vervă și cu umorul tipic regiunii Rinului inferior, el a luptat pentru arta contemporană pe vremea când forțele conservatoare o respingeau în masă, ca fiind șarlatanie. El a insistat asupra dimensiunii spirituale a artei – lucru care îl leagă, în ciuda tuturor diferențelor, de Marcel Duchamp. Astăzi, când arta este adesea ilustrativă și superficială în felul în care tratează diversele teme, abordarea sa devine mai importantă ca niciodată. El a vorbit despre acțiuni cu mult înainte ca artiștii să se dedice activismului (uitând, însă, cu ușurință de caracterul artistic independent). Conceptul de sculptură socială este mai profund, depășind arta în sens strict și intrând în domeniul antropologic și politic. Opera lui Beuys nu se referă la o transformare superficială a societății, ci la o transsubstanțiere fundamentală, adică la o reînnoire care cuprinde atât spiritul, cât și materia. Arta sa aparține oarecum filozofiei naturale, fiind, dacă vrem să folosim un termen la modă, ecologică și creativă într-un sens atât de fundamental politic, încât merită să ne ocupăm în mod aprofundat de opera și activitatea lui. Însă este, desigur, mai ușor să repetăm prejudecățile cu care Beuys a fost mereu combătut.
T.W.: Am fost pentru prima dată în Italia la vârsta de trei ani și, la un moment dat, am încetat să mai țin socoteala călătoriilor și șederilor mele acolo. Iubesc cultura italiană, arta, designul, moda, mâncarea, eleganța și stilul impecabil al antreprenorilor din nordul Italiei. Nimeni nu a putut construi mașini atât de frumoase, Veneția este pentru mine cel mai frumos oraș din lume... și câte și mai câte... aș avea atâtea de povestit...
T.W.: Ordinea actuală nu este nici pe departe atât de solidă pe cât pare. Multe lucruri sunt în mișcare. Niciun principiu nu este sigur, totul se află într-o transformare continuă. Lipsa de certitudine pare să aibă mai mult viitor decât certitudinea, iar acest lucru este garantat de capitalismul tehnologic dezlănțuit de tehnologia digitală, cu tendința sa de a controla prin intermediul virtualizării. Într-un aforism, Franz Kafka spune că fericirea constă în a înțelege că pământul pe care stai nu poate fi mai mare decât suprafața pe care cele două picioare ale tale o acoperă. Este o poziție destul de solitară și o situație nu tocmai confortabilă să știi că singurul punct de sprijin este pământul de sub picioare. Însă nu lipsește doar siguranța și stabilitatea, ci și spiritul de comuniune. Astăzi, motorul vieții sociale și, în special, al marketingului, care se răspândește pretutindeni și creează o lume nouă și frumoasă a consumului, este afectul, emoția. În funcție de context și intensitate – sau de nivelul propriu de neputință și de violența cotidiană –, acest lucru se intensifică până la ură oarbă și violență deschisă.
Interviu realizat şi tradus din germană de Luciana Tămaș |
||
