„Graţia e nativă, forţa se dobândeşte. Împreună, te exprimă”. Aşa este dansul Şoimiţei Lupu

Balerina Șoimița Lupu este un nume important al baletului internațional, printre puținii artiști români care au obținut un adevărat triumf în străinătate. A fost aplaudată de la 18 ani, a avut o carieră de succes în România unde a fost prim-solistă la Opera Națională din București. În 1989, alături de Ştefan Iordache, a fost protagonistă în filmul Noiembrie ultimul bal, unde a interpretat magistral rolul Dariei.
În ciuda succesului avut în România, din 1990 a emigrat în Italia unde s-a impus și unde este din 1992 prim-balerină la Teatrul Massimo din Palermo. A strălucit în turnee pe mari scene europene, a dansat la Arenele Romane din Verona, Teatrul La Fenice din Veneția, Teatro Bellini din Catania, Sferisterio din Macerata, Teatro Nuovo din Torino, Staatstheater Mainz, Opera Națională București, Opera Naţională Timişoara. A interpretat marile roluri din arealul baletului clasic si neoclasic, Simfonia fantastică, Tristan și Isolda, Lacul lebedelor, Romeo și Julieta, Frumoasa din pădurea adormită, Coppelia, Aida.
Adevărată ambasadoare culturală a României, orașul Palermo a răsplătit-o în 2008 cu Diploma de Excelență pentru întreaga carieră internațională. Șoimița Lupu este un fericit caz de artist, realizat, împlinit, prețuit. A strălucit sub lumina reflectoarelor datorită talentului său excepțional, efortului, dăruirii și tuturor calităților unei étoile. Şoimița este perfecționionistă, exigentă, cariera ei implică o muncă teribilă, voință de fier și disciplină. Sunt calitățile care au impus-o pe scena baletului internațional. Șoimița Lupu este o încântătoare apariție, temperamentală, pasională,  frumoasă și de o grație inefabilă.
Artista ne-a obișnuit cu imponderabilele sale roluri care nu sunt decât urmarea firească a aptitudinilor sale sufletești, a grației, talentului și profunzimii sale interioare. Dansând, silueta ei magnifică are o inconsistență imaterială. Inexprimabilul găsește forme să se exprime în interpretările ei. Văzându-i spectacolele, îmi imaginam că ea pe scenă ar trebui să rămână, dar de cele mai multe ori pare că părăsește scena, se dizolvă, levitează, sfidează legile gravitației. Devine o ființă a aerului.
Șoimița a convertit  inexprimabilul în registre de mișcări corporale ce se  substituie cameleonic  numeroaselor sale roluri, trecând de la suavitate la desfășurări de o  forță nemaintâlnită. Șoimița ne-a făcut complicii unui ritual misterios. Ca într-un proces alchimic, ea se transformă în flacără sau în abur sau într-o rafală de vânt. Dansând, atinge maxime valori de tensiune verticală. Pe lângă fascinație, dansul ei provoacă și teamă, o urmărim uneori cu răsuflarea tăiată, avem senzația că se poate răni în multitudinea mișcărilor în care se desfășoară. Linia sinuoasă a gâtului, expresia armonioasă a corpului ei au memoria statuilor din antichitatea greco-romană, se înscriu în acel tipar estetic ce a impus forma trupului uman ca o permanență în istoria artei.
Dansând, corpul ei e eliberat de greutatea lui, expresiile sale, mâinile, picioarele ne vorbesc și ne amintesc de povești fantastice cu eroi legendari, neînfricați. Mișcările ei se rotesc și se înscriu într-o altă dinamică. Numai în dans corpul intră într-o ondulare neîntreruptă, în niște dispoziții spațiale de o mobilitate și libertate neîntâlnite în nimic altceva. Văzându-i salturile periculoase,  medităm, reflectăm și învățăm să zburăm și noi cu gândul, asemenea zborurilor sale pe scenă. Șoimița ar putea fi un veritabil instructor de zbor. Privind-o dansând ne e limpede că trupul omului este o mașinărie perfectă care poate sfida legile gravitației împrumutând inconsistența aerului uneori. Dar trupul poate avea și atâta forță încât poate face față tuturor presiunilor și eforturilor impuse. Șoimița a învățat să își domine corpul, numai așa reușind să domine scena.  Bucuria triumfului vine după fiecare spectacol. După o carieră exemplară, Șoimița s-a achitat strălucit de multiplele sale roluri de ingenuă, de divă, de walkirie. Nimic nu lipsește din ceea ce constituie o carieră pe deplin împlinită.

Șoimița, ce rol ți se potrivește cel mai mult?

Este o întrebare la care ar trebui să răspund fără să mă gândesc, dar nu o voi face. Probabil că Odette/Odile din Lacul lebedelor, dar mai aproape de ceea ce eu simt este Giselle, este rolul de care mă leagă începuturile mele ca balerină profesionistă.

Ai pășit cu grație şi vocație pe urmele tatălui tău, Claudiu Lupu, prim-balerin la Opera din Timișoara. Cum a fost copilăria ta trăită în miracolul dansului?   

Copilăria mea a fost o pregătire, un „antrenament” continuu pentru ceea ce a urmat să devină viața mea. În copilărie am învățat să rezist distanței de familia mea, am învățat să lupt, să cad și să mă ridic din nou. Îmi aduc aminte de vacanțele petrecute cu tatăl meu în sala de balet... Tata, exigent maestru, a încercat să mă țină cu „picioarele pe pământ” și cu sufletul liber să viseze. Copilăria mea… Mama pe peronul unei gări, frumoasă, tristă, cu lacrimi în ochi, încercând să nu își arate suferința despărțirii, eu cu capul la fereastra trenului nerăbdătoare de-a pleca pentru a putea plânge în voie fără a răni pe cineva. Copilăria mea, o lungă perioadă departe de fratele meu mai mic. Miracolul dansului? Abia după mult timp, în momentul în care dansul a devenit pasiunea mea, refugiul meu.

Debutul din Giselle ți-a adus statutul de prim-solistă la Opera Națională din București. Erai foarte tânără, a fost dificil să primești acest titlu? 

Debutul în Giselle este una din amintirile cele mai intense din cariera mea pentru tot ce am simțit din momentul în care am pășit pe scenă. A fost ca și când toată acțiunea spectacolului se comprima, se derula în acel moment. Pentru întâia oară. Era ca și cum le făceam pentru prima oară, ca și când nici un gest, nici o privire, nici o mișcare nu ar fi fost vreodată repetate. Era ceva atât de puternic, era ceva real, nu un spectacol pregătit cu mult timp înainte de debut. Pentru mine a fost un spectacol al vieții.

Șoimița, cât îți mai aparții ție când dansezi? Mai simți povara trupului tău material? Te dăruiești dansului cu o asemenea frenezie echivalentă cu un abandon.

Probabil atunci când reușesc să mă abandonez în bucuria și libertatea mișcării, îmi aparțin mai puțin mie şi mai mult personajului pe care îl interpretez. Oricum aceasta trebuie să fie o impresie pe care o transmit publicului. În spatele acestei abandonări este mult studiu, control, multă muncă, maturitate.

În unele roluri pari o ființă a aerului, apoi treci de la inconsistența unui abur la forța unei rafale de vânt. Nu e puțin lucru să întruchipezi și grație și forță. 

Grația este o calitate nativă, se poate numi talent, mișcare estetică, eleganță. Forța este cea care se dobândește în ani de studiu, prin exerciții fizice foarte dure, când activitatea corpului e guvernată de intenționalitate și fiecare mișcare e controlată. Forța te ajută să arăți și să transmiţi grația cu care te-a înzestrat natura. În concluzie, aceste două calități indispensabile nu pot exista una fără cealaltă, construiesc împreună un artist al dansului.

Rolul Dariei din filmul Noiembrie ultimul bal l-ai interpretat magistral, naturalețea și ingenuitatea ta te-au predestinat acestui rol?

Mi-ar fi plăcut să îmi îmbogățesc bagajul artistic în arta cinematografică, însă am plecat din România imediat după acest film. 

Ce este baletul pentru tine, poezie sau muzică?  

Baletul este o artă atât de complexă ce unește nu doar poezia, muzica, mișcarea, ci și pictura, teatrul, regia. Nu m-am plictisit niciodată în meseria mea, pentru că am avut mereu ceva nou de învățat pentru a mă perfecționa, e o meserie creativă. Baletul e o continuă transformare, o corespondență totală între spirit, minte și trup, o evoluție. De fiecare dată când am un nou rol, am o memorie a mișcărilor corpului, o intuiție, dar la acestea am mult de dezvoltat.

Ce apariții ai mai avut pe scenele românești după ce ai plecat din România?

Din punct de vedere artistic am revenit în România după un timp îndelungat. Am dansat la Opera Națională din București după o absență de 20 de ani. A fost o emoționantă întoarcere în timp. În 2011 am dansat Giselle la Opera Națională din Timișoara, în oraşul meu natal. Am pășit pe această scenă pentru prima oară în cariera mea, m-am bucurat să împărtășesc o parte din mine cu publicul timișorean. Colaborarea cu alte companii de balet, în alte teatre, nu este altceva decât posibilitatea minunată pe care ți-o oferă această profesie  de a te descoperi, de a evolua în fața unui public divers și cât mai numeros.

Cum e viața ta alături de un mare balerin, Ștefan Bănică?

Ștefan este un artist și o persoană creativă, reușește tot timpul să mă surprindă. Cine stă alături de el, se contaminează de artă. Este un exemplu de viață și mult mai mult decât atât...

Ce urmează în cariera ta după a fi prim-balerină? 

După această neașteptat de lungă carieră ca balerină mă voi bucura să transmit tinerelor generaţii de balerini tot ceea ce am trăit, am simțit, am învățat și am considerat prețios în cariera mea.

Avem un alt mare balerin român în Italia, Gheorghe Iancu. V-ați cunoscut? Ați lucrat împreună?

Cu Gheorghe Iancu mi-am dorit întotdeauna să lucrez. Am o mare admirație și respect pentru ceea ce a reprezentat și reprezintă artistul și omul Gheorghe Iancu. De fiecare dată când lucrez cu el, știu că mă aşteaptă o confruntare și că nu este ușor. Este un coregraf exigent, profund, care nu acceptă compromisuri. Este un coregraf care reușeşte să-mi lase de fiecare dată ceva nou, ceva interesant, ceva care adaugă un plus neașteptat pentru ceea ce eu aș putea fi ca interpretă. De curând am început să lucrăm împreună pentru o nouă creație în coregrafia lui Gheorghe Iancu, pe muzica lui Maurizio Bignone. În curând vom avea o avanpremieră a acestui spectacol care se numește Reqviem.

Fotografii de Rosellina Garbo

Interviu realizat de Claudia Mandi
(nr. 7-8, iulie-august 2015, anul V)