Elisabeta de România, portretul unei regine-scriitoare. În dialog cu Silvia Irina Zimmermann

Pe cercetătoarea Silvia Irina Zimmermann am avut bucuria și onoarea s-o întâlnesc la întretăierea a două momente cu semnificație aparte: pe de o parte, Ziua Internațională a Femeii, pe de altă parte, împlinirea unui secol de la trecerea în neființă a Reginei Elisabeta a României. De altfel, aceste două ocazii au prilejuit evenimentul organizat în data de 4 martie 2016 la Museo di Palazzo Grimani de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, în colaborare cu Centrul de Cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied, în cadrul căruia dr. Silvia Irina Zimmermann a susținut conferința Cultura populară română în opera literară a Reginei Carmen Sylva. Interviul care urmează s-a născut tocmai în urma acestei întâlniri, în încercarea de a creiona portretul Elisabetei de României dinspre activitatea sa de regină-scriitoare.

Pe 18 februarie / 2 martie 2016 s-au împlinit o sută de ani de la moartea reginei Elisabeta, un timp destul de însemnat pe scara istoriei, dar cu atât mai mult pe cea a memoriei unei națiuni (mai ales după hiatusul comunist). Care este percepția românilor de azi, cum se oglindește imaginea reginei în mentalul societății române contemporane, cât de prezentă (mai) este amintirea sa?

Din 1990 încoace au apărut în România mai multe cărţi despre Regina Elisabeta, ca şi reeditări din opera ei literară: diferite ediţii de poveşti, poezii, aforisme şi memorii traduse în româneşte. De asemenea, există numeroase publicaţii recente şi iniţiative de cercetare despre istoria regalităţii din România, la fel, evenimente comemorative, expoziţii etc., încât cei interesaţi de subiect au posibilitatea să o redescopere şi pe Elisabeta, prima Regină a României, şi scriitoarea Carmen Sylva. La vremea sa, regina-scriitoare a avut o notorietate destul de mare, cărţile ei fiind traduse, publicate şi citite nu doar în Europa, ci şi în America, ba chiar până în Japonia şi Australia. Sondajul revistei „Historia” realizat de INSCOP Research în anul 2013 despre cel mai important personaj istoric român a arătat, însă, că Regina Maria conduce topul personajelor feminine cu 71%. Pe ce loc apare Regina Elisabeta în acest sondaj nu a fost menţionat. Totuşi, faptul că în acelaşi sondaj Regele Carol I este apreciat ca fiind cel mai important dintre cei patru regi ai României este relevant şi pentru o percepere pozitivă a reginei consoarte Elisabeta, care timp de 45 de ani (din cei 48) i-a stat alături pe tron.

Cea de-a doua întrebare vine ca o urmare firească a celei dintâi, dar și a ceea ce spuneți privitor la sondajul revistei „Historia”: dintre cele două regine, Elisabeta și Maria, imaginea celei de-a doua este cu mult mai vie și prezentă în conștiința românilor. Pe rafturile librăriilor se găsesc jurnalele sale, numeroase cărți despre viața ei, numele său este adesea citat, s-au făcut reportaje despre viața sa. Asta deși ambele regine s-au implicat în promovarea României în lume, au patronat numeroase opere de binefacere, au îmbrăcat portul românesc. Le desparte însă o profundă diferență de viziune: regina Elisabeta apelează numai la ceea ce azi numim soft skills, adoptând rolul de ecou al soțului său, regele Carol I (așa cum singură afirmă într-o scrisoare a sa), pe când regina Maria iese cu totul din umbra regelui Ferdinand, acționând orice pârghie posibilă spre a-și împlini misiunea de monarh al României.

Într-adevăr, există asemănări între cele două regine în felul în care au încercat să impună în societatea românească rolul de doamnă a ţării şi, mai apoi, de regină consoartă. Regina Elisabeta este cea care a trasat prima drumul, introducând şi o nouă tradiţie de comunicare prin literatură datorită activităţii ei de scriitoare în serviciul coroanei, pe care şi Regina Maria a adoptat-o. În ce priveşte implicarea în politică, sunt însă mari diferenţe între cele două prime regine în percepţia publică. Regina Elisabeta, cu toate că făcea parte din grupul foarte restrâns al confidenţilor Regelui Carol I în chestiuni politice, cu toate că era informată şi acţiona în străinătate în sensul unei misiuni de ambasadoare neoficială a ţării, şi-a perceput poziţia de regină şi scriitoare în serviciul augustului soţ şi, în cea mai mare măsură, dependentă de el. În cazul Reginei Maria, însă, avem o cu totul altă situaţie dată și de noul context politic de după Primul Război Mondial, când relațiile sale dinastice sunt incomparabil mai importante decât cele pe care le avea personal Regina Elisabeta în contextul timpului său. Dar ambele Regine au înţeles să-și valorifice atât relaţiile familiare, cât şi talentul literar în folosul ţării. Ce ne lipsesc la Regina Elisabeta sunt însemnările zilnice, pe care le avem în abundenţă de la Regina Maria. Dar există o corespondenţă destul de vastă între Regina Elisabeta şi Regele Carol I, pe întreg parcursul căsniciei lor, şi care ar putea oferi mai multe lămuriri şi unele aspecte mai puţin cunoscute despre relaţia conjugală a primei perechi regale şi activitatea lor pe tronul României. Aceste scrisori care se păstrează în Arhivele Naţionale ale României sunt subiectul unui proiect de carte pe care îl pregătesc împreună cu istoricul Gabriel Badea-Păun şi care va apărea anul viitor în două ediţii, atât în limba germană, cât şi în traducere românească.

Vorbeam despre moștenirea Reginei Elisabeta, o moștenire de care vă ocupați în mod direct și pe care o îngrijiți, la întretăierea dintre cele două culturi – română și germană – care au format-o și care vă formează deopotrivă și pe dumneavoastră ca cercetătoare. Cum ați ajuns la scrierile Reginei Elisabeta și ce anume v-a determinat să vă dedicați acestui subiect?

În 1993, citisem în ziarul german din România, „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien”, un articol de Annemarie Podlipny-Hehn despre regina-scriitoare Carmen Sylva şi mă uimise numărul mare de opere literare ale reginei, publicate îndeosebi în Germania. Pe atunci eram studentă la filologie la Universitatea din Marburg şi mare mi-a fost surpriza să găsesc chiar la biblioteca universității ediția princeps germană a Poveştilor Peleșului, precum şi prima – iar până atunci și singura – teză de doctorat despre opera lirica a lui Carmen Sylva, publicată de Karl Peters la Marburg în 1924. Astfel, am început să mă documentez cu privire la opera lui Carmen Sylva, absolvind facultatea de litere în 1996 cu o lucrare despre Poveştilor Peleșului. În 2003 mi-am susținut doctoratul cu o teză despre întreaga operă literară a Reginei Carmen Sylva, sub îndrumarea profesorului Wilhelm Solms.
În 2010 am început colaborarea cu editura științifică Ibidem din Stuttgart. Am publicat mai întâi lucrările mele de masterat şi de doctorat, apoi traducerea biografiei reginei de Gabriel Badea-Păun: Carmen Sylva. Königin Elisabeth von Rumänien – eine rheinische Prinzessin auf Rumäniens Thron (O prințesă renană pe tronul României, 2011). Ulterior, au apărut mai multe volume în germană din opera lui Carmen Sylva: ediția completă a aforismelor în germană şi franceză, ediţia completă în două volume a poveștilor şi povestirilor pentru copii Aus Carmen Sylvas Königreich (2013), și nu numai. De asemenea, am publicat şi două ediţii de carte în limba română: Regina poetă. Literatura în serviciul Coroanei (ed. All, 2013) şi Regele Carol în opera Reginei Elisabeta (ed. Curtea Veche, 2014). 
În august 2012 am înfiinţat, împreună cu directorul Hans-Jürgen Krüger şi sub patronajul Principelui Carl zu Wied, un centru de cercetare „Carmen Sylva” pe lângă Arhiva Princiară de Wied din Neuwied. Ideea care stă la baza acestei iniţiative este de a încuraja şi promova activitatea ştiinţifică interdisciplinară despre viaţa, opera şi activitatea reginei în contextul intercultural al timpului său. De asemenea, colaborarea cu editura ştiinţifică Ibidem continuă şi prin colecţia Centrului de Cercetare al Arhivei Princiare de Wied, la care au apărut în 2014 şi 2015 trei volume.

În cele ce urmează, aș vrea să creionăm portretul de scriitoare al Reginei Elisabeta. Aș porni întrebându-vă despre lecturile acesteia: se cunosc, spre exemplu, preferințele sale în materie literară sau ce autori dintre contemporanii săi citea? De asemenea, cariera sa scriitoricească se leagă intrinsec de cea monarhică sau are rădăcini anterioare?

Despre preferințele literare ale Reginei există numeroase mărturii. Aprecia îndeosebi literatura de tendinţă moralizatoare, îi plăceau operele înălţătoare printr-un conţinut spiritual şi, astfel, îl admira foarte mult pe Lev Tolstoi. De asemenea, se orienta după scriitorii germani cu succes la public şi care abordau teme istorice, romantice, de specific naţional şi popular. Îi aprecia, de exemplu, pe scriitorii: Ernst Moritz Arndt, Heinrich Heine, Conrad Ferdinand Meyer, Felix Dahn, Peter Rosegger, Joseph Viktor Scheffel, Fritz Reuter, Paul Heyse, Detlev von Liliencron şi Richard Voß. Regina se simţea mai apropiată de realismul poetic german decât de cel francez, iar despre Bel Ami de Maupassant, spre exemplu, afirmă că ar fi fost foarte încântată la început de stil şi descriere, dar cu atât mai scârbită şi dezgustată ulterior de „un grad de realism care depăşeşte cu mult limita frumosului”.

Cum a fost receptată opera sa în cele două spații cărora le aparținea, unul prin origine, altul prin adopție?

Cariera literară a reginei Elisabeta nu reprezintă un fenomen singular în contextul vremurilor sale. Au existat mai mulţi monarhi care şi-au publicat scrierile proprii încă din timpul vieţii, ca de exemplu Regina Elisabeta I a Angliei, Împărăteasa Ecaterina a II-a Rusiei, Regele Ludwig I al Bavariei sau Regina Victoria a Marii Britanii. Primele publicaţii ale Reginei Elisabeta sub pseudonimul Carmen Sylva au fost poeme epice cu subiecte istorice şi mitice, de asemenea poezii, poveşti, aforisme şi traduceri în germană din poezia română contemporană ei. Pentru primele sale opere publicate în Germania, Carmen Sylva s-a bucurat de aprecierea Regelui Carol I, care nu doar a acceptat activitatea ei de scriitoare, dar a şi încurajat-o, pe de o parte pentru a-i spulbera melancolia după pierderea unicului copil, iar pe de altă parte, fiind amândoi conştienţi că renumele de scriitoare al reginei era benefic şi pentru o mai mare vizibilitate a noului regat în Europa de Vest.
Opera literară a Reginei – îndeosebi poeziile, poveştile şi aforismele – a fost apreciată în timpul vieţii sale atât în Germania, în România cât şi în alte ţări, unde a fost publicată în mai multe  traduceri. În ciuda pseudonimului literar, Carmen Sylva, era un fapt binecunoscut pentru cititori că autoarea era un cap încoronat. Iar în Germania, Regina Carmen Sylva era percepută ca o „regină orientală”, ceea ce a trezit desigur curiozitatea publicului faţă de scrierile sale. Astfel, pe lângă multe elogii aduse talentului literar al reginei, pe cât de justificate unele, pe atât de exagerate altele, au existat la fel de multe critici, până la atacuri dure la adresa autoarei, în ideea că poezia unei regine nu ar putea fi decât „diletantă” sau că nu ar cunoaşte şi nu ar înţelege pe deplin poporul român (aşa cum este criticată, de exemplu, de Barbu Ştefănescu Delavrancea în articolul Carmen Sylva şi românii din 1892, pe când regina se afla în exil la Neuwied). Din perspectiva de astăzi valoarea operei literare a Reginei Elisabeta este una cultural-istorică şi îndeosebi rolul ei de mediatoare între cele două culturi, germană şi română, a fost cel mai mult apreciat, rămânând valid până astăzi.

Gândindu-ne la spațiul literar românesc al acelor vremuri, care a fost relația reginei cu cei patru clasici (Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici)? I-a cunoscut personal, se păstrează impresii ale acesteia despre opera și personalitatea celor patru scriitori?

Reginei nu îi plăcea teatrul de moravuri şi slăbiciuni omenești (despre Molière, de exemplu, afirmă că o irită şi că i-ar trezi sentimente negative), astfel încât este destul de incert în ce măsură îl aprecia pe cel mai mare dramaturg român, Ion Luca Caragiale, de la care, însă, regina află o poveste care o va inspira pentru o nuvelă proprie. Despre Ion Creangă şi Ioan Slavici, nu am găsit din păcate mărturii ale Reginei.
Este, însă, un fapt binecunoscut că regina îl admira mult pe poetul şi culegătorul de poezie populară Vasile Alecsandri, cu care se şi împrieteneşte de altfel. Pe Mihai Eminescu îl apreciază ca tânăr poet, regina fiind prima care traduce și publică o poezie eminesciană într-o revistă din Germania în 1878, dar colaborarea cu Eminescu nu va rezulta niciodată într-o prietenie. De altfel, Regina afirmase şi despre marii poeţi germani, Goethe şi Schiller, că îl prefera pe ultimul, pe motiv că ar fi mai pudic şi mai moral, pe când pe Goethe ar fi putut să-l admire, dacă nu ar fi cântat „mereu despre eros”. Prin urmare, aspectul erotic din poezia lui Eminescu s-ar putea să fi fost un motiv pentru care Elisabeta îl prefera pe Alecsandri, poetul idilic şi elegantul diplomat, mai mult decât pe Eminescu. Din opera lui Alecsandri regina traduce numeroase poezii şi cântece populare culese de acesta.
Pe Vasile Alecsandri, Nicolae Grigorescu și George Enescu, regina îi apreciază cel mai mult dintre personalitățile culturii românești, cum aflăm dintr-o scrisoare adresată lui Enescu în 1900: „Grigorescu a expus niște minunate tablouri. I-am spus că trei români au înțeles această minunată țară: el, Alecsandri... şi al treilea e încă foarte tânăr şi se numește George Enescu.” Aprecierea pe care regina o acordă acestor trei nume îi relevă concepția despre rolul său de suverană, ca promotoare a culturii româneşti şi a personalităţilor sale peste hotare, dar, în aceeași măsură, și aşteptările ei de la aceştia, de a-și servi ţara de origine prin talentul şi creativitatea lor.

Ne aflăm la Veneția, oraș de care se leagă un episod zbuciumat din viața reginei: exilul de aproape trei ani, după desfacerea logodnei dintre Elena Văcărescu (domnișoara sa favorită de onoare) și (pe atunci) prințul Ferdinand. Continuând să-și susțină favorita, Regina Elisabeta este obligată să părăsească o vreme România, iar primul loc unde ajunge este Veneția. Ce amintiri îi păstrează acestui oraș?

Veneția este primul refugiu al Reginei Elisabeta în exilul ei de trei ani (1891-1894), după implicarea în relația de dragoste a principelui moștenitor Ferdinand cu domnişoara sa favorită de onoare, Elena Văcărescu. Această poveste de dragoste a fost întreruptă brusc în 1891 de Regele Carol I, drept urmare a reacţiei negative a clasei politice din ţară. Au rămas mărturii ale exilului reginei la Veneţia din vara anului 1891, câteva fotografii cu Elisabeta în apartamentul ei din Hotelul Danielli (foto), unde este înconjurată de doamnele de onoare, între care şi Elena Văcărescu, de însoţitorii de la curte, precum şi de scriitorul francez Pierre Loti, care dăduse curs invitaţiei reginei şi o urmase la Veneţia. O vizită de mai târziu, din anul 1906, a perechii regale Carol I şi Elisabeta ai României, este imortalizată într-o fotografie de epocă, care se păstrează într-o instituție din Veneţia. Și iată că acum, la mai bine de un secol de la aceste întâmplări, Veneția omagiază amintirea acestei remarcabile personalități printr-o întâlnire literară dedicată reginei-scriitoare, organizată de Institutul de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia. Aș vrea să mulţumesc pe această cale echipei ICR din Veneţia, îndeosebi domnului director Rudolf Dinu şi doamnei dr. Aurora Firţa, pentru realizarea acestui elegant eveniment cultural şi academic.
Dintre toate scrierile Reginei Elisabeta, ce ați recomanda mai întâi și întâi unui cititor aflat la prima sa întâlnire cu opera lui Carmen Sylva? Ce sfaturi i-ați da pentru a înțelege această latură fundamentală a celei dintâi regine a României?  
Pentru cititorii din România aş recomanda ediţiile, recent traduse și publicate, de poveşti, poezii, aforisme şi memorii. La editura Curtea Veche se găsesc două volume foarte frumoase: Poveştile unei Regine (2012) şi antologia de aforisme şi poezii Fluturi sărutându-se (2013). La editura Vivaldi se găseşte volumul al doilea al memoriilor Reginei, Colţul penaţilor mei (2003). De curând a apărut o nouă ediţie de aforisme şi texte autobiografice la editura Saeculum, Cugetări şi impresii (2015).  
Pentru cunoscătorii de limbă germană recomand volumele apărute la editura Ibidem: Gedanken einer Königin (2011), Pelesch-Märchen (2013) şi Prinz Waldvogel (2015). Iar pentru cunoscătorii de limbă franceză recomand ediţia de aforisme apărută la editura Via romana: Sagesse d’une reine (2013).
Iar anul acesta va apărea o nouă ediţie românească a Poveştilor Peleşului, pe care o pregătesc împreună cu editura Corint şi care va conţine şi povestea autobiografică Robia Peleşului, o poveste despre o regină fără copii, care porneşte pe un drum lung şi periculos în căutarea unui moştenitor pentru ţară, dar odată ajunsă în Paradis nu găseşte niciun copil potrivit pentru „meseria” de rege, întorcându-se în schimb cu darul poeziei şi al picturii.

Interviu realizat de Cristina Gogianu

(nr. 4, aprilie 2016, anul VI)