 |
|||
 |
|||
|
„Fotografia, copilul obraznic între ceilalți frați”. În dialog cu Sandra Bazavan
Fotografia, una dintre sferele artistice cele mai dinamice. De ce ai ales această specializare şi care sunt provocările între creaţie şi noile tehnologii? Provocările între creație și noile tehnologii, indiferent de momentul istoric la care ne referim, sunt legate de sincronicitate, de felul în care reușesc să beneficieze una de potența celeilalte, într-un rezultat coerent. De la primele forme de imprimare și păstrare a imaginii pe suport și până în prezent, fotografia a trecut prin mai multe etape, principalele fiind fotografia color și digitalizarea. Despre evoluții spectaculoase vorbim în principal când conectăm mai multe domenii, când se creează multidisciplinaritate și interactivitate între știință și artă. De acolo ies lucruri spectaculoase. Cu proiectul W.O.M.B – Trupul punct ai participat în 2020 la expoziţia aniversară a 30 de ani de la reînfiinţarea Facultăţii de Artă din Timişoara. Care sunt palierele interpretative pe care le propui în acest interesant proiect? A fost o onoare să particip în cadrul acestei expoziții, la 30 de ani de la reînființarea Facultății de Artă din Timișoara. Găsesc lucrările din seria W.O.M.B în temă cu acest subiect al reinițierii. Tema centrală în W.O.M.B este continuitatea, din care derivă subiecte care țin de matca socială ori de natura intimității individului cu societatea, care sunt legăturile și cum se manifestă ele. Din momentul apariției bulbului de viață, primul hotar este nașterea. În W.O.M.B am ignorat acest hotar și am lăsat, la nivel conceptual, ca fătul să se dezvolte în continuare în pântec, până la vârstă adultă. Și de ce nu, chiar și apoi, reciclând viața și unind-o chiar cu sfârșitul ei, ca o floare care se deschide și se închide și, astfel, ciclul nu este întrerupt. Subiectul fotografiat este un adult cu caracteristici ideale, un Adonis mișcându-se idealizat, viril, în vâscozitatea unui pântec. La nivel vizual am dorit să recreez o atmosferă organică, intrauterină, așa cum doar ne-am putea-o imagina. Pântecul din fotografii a fost fizic creat, păstrând proporțiile anatomice, pe structura metalică și fâşii de organza, scalându-l încât să adăpostească un făt care măsoară 2 metri înălțime. Lumina este una spectrală, iar trupul, deși marcat de o corporalitate exactă, este difuzat în spatele straturilor intrauterine, până la abstracție. Proiectul are o rădăcină și în experiența propriei maternități, însă mai degrabă se trage de când, copil fiind, îmi imaginam că dacă ne-am putea înfășura în jurul propriului corp, am ajunge chiar înăuntrul nostru, iar acolo ne-am putea ascunde în spatele unei coaste. Mi se părea un lucru extraordinar, copil fiind și introvert, să nu mi se observe lipsa între ceilalți oameni și copii, iar eu să mă adăpostesc în spatele coastei mele. Iată că, atâția ani mai târziu, W.O.M.B nu numai că nu mă mai ascunde în spatele propriei coaste, ci mă și expune ca artist și expune așa cum este lumea din spatele coastei, cum este omul legat de matca lui, de pântecul lui, organic și metaorganic. O altă problemă care continuă să fie de actualitate este cea a frumosului versus urât în arta contemporană. Cum vezi lucrurile ca artist? Problema o văd întotdeauna legată de concept, de ideea de la care se pornește într-o estetică a urâtului sau într-una a frumosului. Ceva doar urât sau doar frumos este ceva gol, este pălăria din Micul Prinț, spus în termeni simpli. Dar după cum știm, în desen nu se află o pălărie, ci un șarpe care a înghițit un elefant, iar aflarea acestui lucru face ca ceea ce vedem să devină irelevant în comparație cu ceea ce descoperim. Judecată noastră apriori, strict estetică, este irelevantă. Premisa de la care pornim și în actualitatea artei contemporane este conceptul, pe care îl îmbrăcăm ulterior într-o expresie care poate fi percepută ca frumoasă sau urâtă. Conceptul este singurul element care poate fi jurizat, în funcție de relevanța, acuratețea, originalitatea sa. Un exemplu aleator: În patul ei cu așternuturi murdare, marcate de brutalitatea momentului necenzurat, Tracey Emin aduce, în forma unei instalații confesionale, întrebări legate de rolul femeii și de expectanțele societății în raport cu femeile, întrebări văzute prin experiențe proprii și extrem de personale. Ne lovim, deci, de conceptul fără echivoc. Iar în fotografie, din nou Ansel Adams spunea ceva extraordinar, și anume că nu există nimic mai rău decât imaginea clară a unei idei confuze. Cum nu există un termen stabilit pentru arta care urmează după arta contemporană, putem să ne dăm seama cât de greu de depășit este zona unei arte în care se poate orice, despre și cu orice, atâta timp cât este despre ceva. Absolutul artei contemporane nu poate rămâne bidimensional, în urât și frumos. Cum e lumea artistică timişoreană văzută din perspectiva ta, care eşti originară din Bucureşti? Ce ai găsit şi ce ai mai aduce aici? Sunt formată în școală timișoreană și cea mai mare parte a experiențelor mele ca adult s-a acumulat aici, deci cel puțin din aceste motive, perspectiva mea este mai degrabă cea a unei timișorence. Dar pentru a răspunde, voi face un gest imaginativ similar cu cel al Baronului de Münchhausen, despre care povestea spune că s-a ridicat dintr-o mlaștină cu tot cu cal, trăgându-se în sus de păr. Adică, pentru a face o analiză comparativă a climatului local, trebuie să mă poziționez într-un unghi obiectiv, din afara lui. Deși îmi este foarte greu să fiu succintă, pot spune că în 2007, când am venit la Timișoara, am găsit aici un climat boem, extraordinar de călduros și de viu, iar valorile locale pe care le cunoaștem cu toții suscitau pulsul cultural, academic și artistic. Dacă aleg să vorbesc totuși despre neajunsurile pe care le-am resimțit aici, ele s-ar putea aplica la întreagă societate românească, deci nu aș imputa aceste aspecte doar Timișoarei. Să spunem că ar fi următoarele nevoi concrete: dezvoltarea unei autostrăzi culturale, internaționalizarea, schimburile de artiști, de studenți și de cadre universitare, rezidențe artistice, burse – multe burse – și mai multe burse, artistic jams, grupări de artiști, inițiative conjugate, pe scurt vorbesc despre nevoia unui transfer complex de limfă între centre universitare, între est și vest. Ca artist simt nevoia existenței unei piețe de artă în care să mă desfășor, să am de-a face cu mecanismele ei, cu samsarii ei, cu precupeţii ei: agenți, curatori, cumpărători, etc. Încercările există, dar trebuie impulsionate inclusiv prin diversificarea și apariția și a altor mari jucători pe scena culturală și artistică, altfel riscăm să calcifiem excesiv o structură care nu are alt sens decât să fie una fluidă, cât mai fluidă. Toate sunt realizabile prin strategii culturale coerente, pe care le așteptăm cu toții în primul rând venind de la nivel instituțional (unde cadrismul-încadrarea-poziția artistului să nu umbrească artistul în sine) și aici vorbim despre infuzie și finanțări serioase care să îmbogățească realmente realitatea cotidiană și poziția, statutul și mediul artistic timișorean. Sigur, la peste 13 ani distanță de momentul venirii mele la Timișoara, găsesc treimea artistică-culturală-academică infinit mai deschisă, dar tot ce spun este că ar putea fi realmente spectaculoasă. Cred și susțin sonoritatea acestui spațiu minunat, timișorean, cu istoria și multiculturalitatea sa, cu tabieturile, cu tipicăriile, cu individualitatea sa vibrantă, atâta vreme cât bazinul din care se hrănește nu este lăsat să sece. Ce nume din arta contemporană italiană ai vrea să vezi la Timişoara? Personal, 2020 a debutat cu articolul despre banana lui Maurizio Cattelan, articol pe care l-am publicat chiar în sânul revistei „Orizonturi Culturale Italo-române”. Răspunsul meu este că mi-ar plăcea să-l văd pe Cattelan răsucind în viscerele culturalităţii est-europene și, dacă s-ar întâmpla la Timișoara, orașul ar primi o atenție enormă. Mi-ar plăcea să văd intervenția seismică a artistului, să ne lase cu gurile căscate, cu gândurile zăpăcite, cu interjecțiile neterminate. Aș miza că ar mai putea scutura din solzii utilitarismului, decorativului și instituționalității, aspecte care încă mai sunt prezente în structurile academice și culturale din Europa de Est, din care facem cu toții parte, chiar și aici la Timișoara – cel mai vestic centru universitar. Ar fi ca și când Cattelan ne-ar pescui la mulinetă din încă prea prezentul modernism până hăt în actualitatea corozivă pe care o trăim. Și cum artistul a mizat întotdeauna pe conceptul transformării, i-aș și spune Turning East into West, marcați fiind cu toții de o axiomatică concluzie: peste 30 de ani de la Revoluție și încă suntem departe de Europa. Poate Cattelan ar avea o influență catalitică!
Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin |
||
