 |
|||
 |
|||
|
Robert Şerban: „Cititul e adevărata opțiune intelectuală”. Interviu de Luciana Tămaș
Anul 2023 a fost o șansă pentru cei care sunt interesați de fenomenul cultural, fiindcă am avut parte de evenimente din abundență, mari și mici, cu adresabilitate restrânsă ori pentru zeci de mii de participanți. A fost și cantitate, și calitate. Sigur, se putea și mai mult, și mai bine, și mai mare, și mai tare. Dar nu un an dă măsura unui oraș cultural, ci artiștii săi, în primul rând. Dacă nu ai creatori de calitate, poți face cele mai sofisticate evenimente, cu artificii și luminițe, cu icre albastre și șampanie cu aur, tot un fâs e, în fond. Repet, TM 2023 a fost OK. Evident că ce va urma, din punct de vedere cantitativ, nu va mai fi la fel de generos, dar calitativ s-ar putea să fie chiar mai bine. În fond, ăsta e și rostul pentru care un oraș e ales să fie Capitală Culturală Europeană: să stârnească gustul, să-l cultive, să-l rafineze și să împingă fenomenul cultural mai departe, iar pe artiști să-i motiveze și să le dea sentimentul că sunt o arteră spirituală a comunității. Fiindcă exact asta sunt, cu voia sau fără voia cuiva.
Orice nouă generație își dorește să se impună. Să fie paradigmatică. Să se înceapă de la ea. Pare că e loc destul sub Luna dodoloață a literaturii. Însă, uneori, locul, ca și norocul, ți-l mai și faci. Generația 2000, din care nu fac parte – deși, uneori, am fost asimilat ei –, fiindcă am debutat în 1994, iar a doua carte mi-a apărut în 1996, are în rândurile ei scriitori foarte buni, poeți, prozatori, critici literari, eseiști. Or, furtuna la care mă refeream pe când aveam 25 de ani viza, în subsidiar, calitatea literaturii, nu scandalul literar. Generația 2000 a avut parte și de niscai scandaluri, dar importantă e literatura ei, care e în plin proces de… producție. Că n-a avut parte, poate, de atenția pe care o merita, asta nu cred că e vina ei, ci a diluției interesului pentru citit, a împuținării criticilor literari, a unei tăceri pe care o parte din presa culturală a „ținut-o”, în ceea ce o privește.
Și în România, scriitorii tineri, atât cei din Generația 2000, cât și cei care i-au urmat, au căutat să aibă cât mai puțin de a face cu – să îți preiau sintagma – structurile de putere tradiționale, iar Uniunea Scriitorilor din România ar fi prima la care mă gândesc. Perpetuarea, zeci de ani, a unor oameni în fruntea unor instituții culturale nu face bine acelor instituții. De exemplu, în USR asta s-a întâmplat. Statutul ei, care spunea că un președinte poate să aibă doar două mandate succesive la conducere, a fost modificat, astfel încât președintele USR a avut patru, intrând în al cincilea mandat. Dumnezeule! Și o știe toată lumea, inclusiv cei care au fost de jur-împrejurul președintelui, că nu era în regulă. Dar puterea împarte funcții, premii, călătorii, indemnizații de merit și alte bunătăți. E evident, atunci, că tinerii scriitori s-au ținut departe de USR și de revistele ei. N-au vrut să devină membri, n-au vrut să publice. Iar cărțile lor, cu anumite excepții, n-au fost comentate. Asta era pedeapsa „de sus”, tăcerea, de parcă viața literară poate fi decisă, într-o țară liberă, de unul sau de altul, indiferent care îi e numele și funcția. Iată, la ora actuală, media de vârstă a membrilor USR e foarte mare, cred că depășește 60 de ani. Or, asta e îngrijorător și spune destule despre ruptura dintre generații. Sper ca viitoarea conducere a USR, uniune din care fac parte din 1995, să îndrepte lucrurile. Cât despre canonul literar, cred că numai timpul și cei care vor mai citi literatură îl vor stabili.
Inteligența artificială va avea capacități și performanțe uriașe, între ele și imaginația. Sau o soră mai mică a ei. Oare va mai conta cine e autorul unui produs cultural, atâta timp cât acel produs e unul de calitate? Crezi că-i va plânge cineva pe poeții de carne și oase dacă AI va „da” poeme care să te zguduie? Poezia e și minciună, e simulare, e exacerbare, nu doar emoție și adevăr. Un artist filtrează, descompune, recompune, eludează, accentuează, suspendă. E foarte posibil ca în câțiva ani AI să reușească niște performanțe artistice formidabile. Deja în fotografie o face. Am văzut „poze“ minunate generate de AI. Da, m-am dezumflat când am realizat că nu-s făcute de mâna omului, dar asta fiindcă eu încă fac parte dintre cei care țin cu omul, sunt din tabăra celor pentru care AI e un competitor. Însă viitorii consumatori de frumos, ca să folosesc un cuvânt-umbrelă, nu vor fi interesați de autorul frumosului. Concluzionez: în mod sigur arta, toată, va fi influențată în bine de către inteligența artificială.
Nu doar a metaforei, ci și a vieții. Suntem tot mai iuți, mai grăbiți, timpul se comprimă, avem atâtea de făcut, încât nu mai avem răgazul necesar pentru a gândi, a admira, a căsca gura, pur și simplu. Că să extragi poezia din ceea ce ți se întâmplă îți trebuie nu doar sensibilitate, inteligență, capacitatea de a surprinde inefabilul și de a-l „transcrie”, ci, în primul rând, timp pentru asta. Meditația este implicit consum de timp. Or, tot mai mulți oameni sunt tot mai grăbiți. Până și moartea e în disoluție. Nu mai are importanța pe care o avea mai demult. Devine tot mai insignifiantă.
Dragă Luciana, cred că, până la un punct, copiii își imită, într-un fel sau altul, părinții. În cazul meu, așa s-a întâmplat. Dar a mai fost și altceva: scrisul a devenit vocație, n-a fost doar o aventură de adolescență, nu doar o mimare a tatălui, ci un mod de a-mi cerceta, dinamita și trăi viața. Mi s-a potrivit. Poate și pentru că citeam enorm, ziua și cartea, sute de cărți pe an. Copiii mei, Crina și Tudor, desenează, pictează, mai și scriu, citesc, fac fotografii. Nu știu dacă vreunul dintre ei va avea vocație de artist, mi-ar plăcea să și-o descopere, să fie aproape de o artă. Dar poți face din medicină o artă, poți lucra în IT ca un artist. Însă cel mai mult contează ca ei să fie oameni cu gusturi cât mai rafinate, să știe cât mai multe, să fie consumatori de cultură. Soția mea, Ariana, face fotografie, iar nu puține dintre imaginile ei sunt grozave, o să-ți trimit câteva. M-am molipsit de la ea, uneori îmi mai încerc și eu norocul și mai prind una, alta, câte-o imagine. Ea are multă sensibilitate, delicatețe, răbdare. Cât despre ton, nu mi-am pus niciodată problema cine îl dă, esențial e ca nimeni să nu-l ridice. Cum Ariana e profesoară de pian și știe mult mai bine ca mine cum e cu tonurile, are grijă să-mi atragă atenția când falsez.
Nu simt și nici n-am auzit pe cineva că ar exista cenzură în România. Slavă Domnului, trăiesc, trăim într-o țară liberă, în care poți scrie și spune ce vrei, inclusiv la adresa puterii politice. Stăm bine aici, măcar aici...
„Mă întrebați de exemple concrete, în măsura în care eu însumi le-am conștientizat. Eu cred că mințind, de pildă, în anumite împrejurări, chiar cu sentimentul că faci un bine…” Robert Șerban: „Asta e problema! De multe ori există această scuză a minciunii: minți ca să-l ajuți pe celălalt”. Andrei Pleșu: „E vorba de minciuna care face să sufere. Am să fiu foarte concret, pe un exemplu comun. Adulterul e un păcat; dar sentimentul meu este că adulterul nu e un păcat pentru că implică un act sexual – pentru că lumea așa gândește: sexualitatea e rea, așa știm noi din Paradis încă. Sexualitatea însă ține de o economie organică providențială, aș spune; e dată, e acolo, nu ai ce să faci. Dar faptul că pentru a produce adulterul trebuie să întreții o rețea de minciună foarte riguroasă, pentru că altfel se prăbușește tot sistemul, acela e lucrul foarte grav. Nu faptul concret și aplicat al adulterului, al actului în sine, ci întregul ecou prin care protejezi acel act; acela este lucrul care pe tine te degradează și care intoxică ambianța. Plăcerea în sine nu este obiectul principal al reproșului, ci ceea ce trebuie să pui în mișcare pentru ca ea să se poată produce și să se perpetueze. Dacă gândești așa lucrurile și încerci să vezi cât de departe ai mers cu regia de însoțire a adulterului, pentru ca el să poată funcționa, atunci începi să descoperi margini ale păcatului de care nu ești conștient și care nu au, repet, mult de a face cu derapajul fizic propriu-zis.”
Televiziunea își pierde de la o zi la alta percutanța. Generațiile tinere se uită tot mai puțin la TV, iar dacă o fac e ca să vadă filme. Internetul, cu toate derivatele sale, inclusiv cu rețelele de socializare, e sursa de informație preponderentă. Șansa unei revoluții în televiziune ține de tehnologie. Probabil când imaginea va fi hologramată, când, la tine în casă, în living sau în dormitor, poți să fii părtaș la un dialog ori la un buletin de știri hologramat, e posibil ca televiziunea să mai suscite interesul.
Nu doar cei care scriu sunt intelectuali. Mai degrabă cei care citesc se pot considera astfel. Am cunoscut o mulțime de oameni tobă de carte, cu o cultură serioasă, care nu erau scriitori și nici interesați să scrie ceva nu păreau. Apoi, nu orice scriitor e implicit și intelectual. Cum nu orice autor de cărți e și scriitor. E plin de grafomani care plătesc la diverse tipografii și edituri să publice fel de fel de apariții cu coperte. Proiecția noastră e că, nu-i așa, cartea tipărită te validează și că dacă ai o bibliotecă acasă, iar în ea nu toate cărțile-s neumblate, ești intelectual. Cred că nu e chiar așa. Apoi, în 30-40 de ani, cărțile electronice, în forme tot mai ușor de accesat, vor înlocui cartea de hârtie, care va fi tot mai scumpă și pentru un număr tot mai restrâns de oameni. Însă o știm cu toții: nu suportul e important, ci cititul. Citește pe ecrane dacă poți face corpul de literă mai mare, mai elegant, mai luminos, dar citește! Cititul e adevărata opțiune intelectuală.
Fug de topuri, fiindcă sunt nedrepte. Total nedrepte. Dar ca să-ți fac hatârul, fiindcă te știu de când erai un copil, uite cinci poeți pe care îi consider reprezentativi pentru mine: George Bacovia, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Petre Stoica. Dintre străini, Fernando Pessoa, Alan Brownjohn, Anne Sexton, T. S. Eliot, Odysseas Elytis (deși, la o recitire recentă, nu l-am mai găsit atât de puternic ca în 1996-1997, când l-am descoperit; dar e vina mea, nu a lui, știu asta).
În dreptul Hertei Müller scrie Germania, nu România, chiar dacă scriitoarea e născută aici, chiar aproape de Timișoara. Doamna Müller e autoare de limbă germană. M-am bucurat când a luat Nobelul, chiar am văzut-o, la Târgul de carte de la Frankfurt, la câteva zile după anunț; ba chiar am schimbat câteva cuvinte – făcusem cu Domnia sa un dialog televizat la „A cincea roată”, care a și apărut în revista „Orizont”: era, nu-i așa, de-a noastră.
Ar trebui să le știu pe toate, ca să pot alege în cunoștință de cauză. Am încercat și eu, mai în tinerețe, să găsesc o definiție a poeziei, dar, după un timp, m-am lăsat păgubaș. Așa că o să răspund cu o parafrază după Sfântul Augustin: Dacă nimeni nu mă întreabă, știu ce este poezia. Dacă mă întreabă cineva, nu știu ce să-i răspund.
O să aleg un poem pe care l-am descoperit în copilărie și de a cărui frumusețe și tristețe mă simt legat. De-abia plecaseși, de Tudor Arghezi: De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci,
|
||
În anul 2004, după o expoziție pe care poetul mi-a organizat-o în Timișoara, am notat următorul gând: Robert Șerban nu este administrație, oficiu poștal, avere câștigată la loto, rată, declarație de presă, marfă de contrabandă, mașină-capcană. Este poet și ziarist (el știe în ce ordine). Urăște creatorii care beau de amorul artei și pe cei care cred că arta este posibilă numai în sărăcie și mizerie. Robert realizează o emisiune foarte asemănătoare cu țara noastră (intitulată „A cincea roată”). Diferența este că emisiunea lui este roata a cincea a unei mașini de lux. 
