Martina Palese: „Calvino, fiu și totodată fiu vitreg al propriei sale epoci”

„Prin felul în care evidențiază contradicţiile, am putea spune că Italo Calvino  opune o versatilitate care îl face mai degrabă fiu și fiu vitreg al propriei sale epoci, al interpretării paradoxale a transformărilor istorice și culturale care îi afectează realitatea internă și externă”.
În rubrica noastră Spațiul Calvino intervine Martina Palese, jurnalistă acreditată la Ordinul Gazetarilor din Lazio. Licențiată în literatură italiană, filologie modernă și lingvistică, în prezent este doctorandă implicată într-un proiect despre literatura italiană și despre Castelele Romane, la Universitatea Tor Vergata din Roma. Având la activ o experiență formativă literară și comunicativă hibridă, se ocupă de valorificarea culturală a resurselor teritoriale, folosind ca metodă de lucru analiza diacronică a producției literare locale, reflectând în felul acesta asupra identității locale și a evoluției sale de-a lungul timpului.

Opera și personalitatea lui Italo Calvino par a fi adesea contradictorii, dat fiind marele spectru de atitudini care, probabil, reflectă apariţia poeticilor și a orientărilor culturale în cei patruzeci de ani dintre 1945 și 1985. Totuși, este posibil să găsim o unitate în intenții?

Prin felul în care evidențiază contradicțiile, am putea spune că Italo Calvino opune o versatilitate care îl face mai degrabă fiu și fiu vitreg al propriei sale epoci, al interpenetrării paradoxale a transformărilor istorice și culturale care îi afectează realitatea internă și externă. De la „succesiunea de peripeții” pe care o povestește prietenului său Scalfari în iarna anului '45, el se confruntă apoi cu nevoia de a se defini, focusându-se pe acel „infern al celor vii”, care va orienta propriile sale atitudini către vârtejurile schimbării. Însă numeroasele curente care se întrepătrund în experiența sa nu depășesc granița, fermă și căutată, a unui principiu de coerență permanentă: acel algoritm literar care diferențiază intențiile fără a se ciocni, reunind creativitatea cu exactitatea, ușurința cu multiplicitatea.

Neorealismul, jocul combinatoriu, literatura populară se numără printre numeroasele sfere de interes atinse de parcursul literar al lui Calvino. Pe ce domenii v-aţi concentrat atenția?

Nu este simplu să navigăm în universul lui Calvino filtrând zonele sale de interes, care, în afară de a repropune straturile complexe ale realului și ale idealului, se dovedesc a fi hibride și încrucișate. Totuși, tocmai această combinație, fertilă în arta combinației lingvistice, simbolice și uneori conceptuale, îmbogățește pânza producției sale cu o altă culoare, singulară prin faptul că este produsul unei relații sinergice între dispoziții. Calvino neorealistul îmbină, ca mai apoi să transforme, jocul combinatoriu cu o literatură populară, de natura etică realistă, fără a renunța la acea trăsătură alegorică și de basm care îi caracterizează poetica.

„În secolul al XIX-lea, se impune o utilizare intelectuală (și nu doar emoțională) a fantasticului: ca joc, ironie, aluzie și chiar ca mediere a coșmarurilor sau dorințelor ascunse ale omului contemporan”. Așa spune Calvino. În ce măsură fantasticul calvinian devine pionier al contemporaneității?

Aș privi fantasticul din opera lui Calvino mai mult ca o sinteză a acestor ‘utilizări’, decât ca un precursor al depășirii uneia sau alteia. Imaginea, anonimatul, metamorfoza, abstractizările din timp și spațiu, în esență atât de precise față de ceasul istoriei, sunt vectori ai unei explorări a lumii și a omului în lume. Intelectualul nu există fără emoțional, și invers: Calvino experimentează reciprocitatea și o încredințează reprezentării esenței, finisărilor lui Palomar și acelei ‘fantezii raționale’ din privirea lui Pin, chiar dacă ambițiile lor sunt potolite, tacite, depersonalizate.

În 2023 s-a sărbătorit centenarul nașterii lui Italo Calvino. Care este moștenirea sa pentru posteritatea literară?

Profunzimea disonanței, frumusețea contrariilor, inefabilul interior care se ascunde în puterea unei fotografii. Italo Calvino lasă în dar eternității abilitatea de a reda realitatea și, prin urmare, de a o citi într-o țesătură atentă ca un nod marinăresc. O desenează cu limbajul, o îmbogățește cu goluri de aer, o descompune și recompune acceptând șocurile unui „câmp de impulsuri magnetice”, între ușurință și concretețe; între corpuri, senzații, cuvinte, care sunt „urmarea lucrurilor, adaptarea la variabilitatea lor infinită”.

Care credeți că sunt cele mai dificile provocări pe care critica literară, și în special italienistica, trebuie să le abordeze în zilele noastre?

„Subţierea” sensului obiectivelor, mercificarea anestetizantă a gândirii, această masificare seculară și inexorabilă a identității produsului. Adesea se pierde din vedere faptul că provocările culturale sunt reflectarea celor istorice și socio-politice, și că cele specific literare poartă povara unei recunoașteri lipsite, atrofiate. Este deriva societății de consum, crescută în luxul excesului, așteptării, a vizibilului mai mult decât a invizibilului. Iar literatura chestionează invizibilul și încărcătura din spatele acestuia.

Romano Luperini susține că eseul critic, așa cum a fost moștenit din secolul trecut, nu mai are viitor. Cum vedeți transformabilitatea acestei forme instituționalizate într-un veritabil gen literar, asupra căruia s-au aplecat filosofi și critici celebri, printre care Adorno și Lukács?

Cronologia tipologiilor textuale, fie că se ridică sau nu la rangul de gen literar, cere o relativizare care să țină cont de calitatea noului. Moștenirile au obligația ontologică de a flanca devenirea, iar transformabilitatea formelor nu este un fenomen evitabil care să ne permită să izolăm chestiunea. Desigur, o perspectivă atât de îngustă precum cea contemporană, reprimată de directiva legilor pieței, complică probabilitatea unor rezultate pozitive, dar confundarea omologării cadrelor cu cea a conținutului ar fi la fel de riscantă. Aceasta este și sarcina noastră: să regândim forma, fără a o lăsa să fie golită.

Ediția din 2023 a Premiului Strega a marcat nu numai victoria unei scriitoare, ci și un record al femeilor: opt scriitoare dintre cei doisprezece candidaţi și patru dintre cei cinci finalişti. Cum se configurează statutul actual al literaturii la feminin?

Cu toate că neconcordanțele istoriei trecute și actuale ne obligă să cuantificăm și să evaluăm statutul „literaturii feminine”, îmi place să mă gândesc la momentul și la efortul exonerării scriiturii de o problematică de gen care, pentru a fi depășită, trebuie să ajungă la o normalizare corectă a distribuțiilor și meritocrației. A privi literatura din interior, precum artele din și deasupra societății, este o primă tentativă a recuperării substanței, mai ales intr-un moment de căutare asiduă a convenției. La Ada D’Adamo câștigă cuvântul, empatia, viața și frica care se confundă și se descoperă de la o pagină la alta.

           
Literatura română este constant tradusă în italiană, cu nume importante precum Ana Blandiana, Herta Müller, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, iar revista „Orizonturi culturale italo-române” înregistrează publicațiile în baza de date Scriitori români în limba italină: 1900-2024. În ce măsură credeți că este cunoscută în Italia și ce scriitori români v-au atras atenția?  

Este înainte de toate o muncă fascinantă și o contribuție necesară şi admirabilă, de care literatura, în toate formele ei, are nevoie. Ideea că limba, în felul său, este codul de dimensiuni comune mă face să sper la intensificarea unui proiect de traduceri care respectă etimologia termenului și, mai exact, „duce la”; un pas înainte, ținând cont de cel precedent, în acest „infern” care îl apropie pe Calvino de Cioran și care, poate din întâmplare, m-a prins în vraja acelei clipe miraculoase care e viața, trăită și povestită, în Ispita de a exista printre orașe tot mai „invizibile”.