Maria Rus Bojan: „Pavilionul României de la Veneția este o încercare majoră pentru un curator”

Proiectul revistei noastre dedicat femeilor-artist, început în ampla anchetă cu 29 de invitate din România (în ediţia română din martie), respectiv cu 33 de invitate din Italia (în ediţia italiană din aprilie), continuă printr-o nouă serie de interviuri care aprofundează şi extind tematica spre alte zone de interes, propunând noi perspective şi interpretări. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.
În această pagină vă propunem interviul cu Maria Rus Bojan, curator şi critic de artă, stabilită în Olanda, la Amsterdam, unde are un birou de expertiză în arta est-europeană. A organizat numeroase expoziţii internaţionale în muzee şi galerii din întreaga lume şi este membru al comitetului de achiziţii al Tate Modern din Londra. În 2011, a fost curatorul Pavilionului României la Bienala Internațională de Artă de la Veneţia, alături de Ami Barak, experienţă despre care ne vorbeşte în acest dialog.


Care este azi condiția femeii-artist? Ce diferenţe aţi putut observa în spaţiul european?

Aş evita să discut despre condiția femeii-artist la modul general. Femeile sunt active în contexte culturale diferite şi, în funcție de cât de evoluat este contextul lor de viață şi de acțiune, putem aprecia dacă condiția lor este bună sau mai puțin bună. Desigur, chiar şi în ţările evoluate, unde egalitatea de gen este deja un criteriu asumat, mai există încă reflexe discriminatorii, iar acestea sunt sau pot fi combătute dacă sunt denunțate la timp. Dar aici, în Olanda, unde trăiesc eu, femeile nu pot afirma că sunt discriminate fundamental, deoarece s-au făcut pași importanți în acceptarea femeii ca egal al bărbatului în mai toate domeniile vieții sociale, inclusiv în zona artistică. 
În consecință, nu m-a preocupat acest subiect, dar recunosc că mă preocupă mult mai mult fenomenul discriminării etnice, un fenomen foarte greu, dacă nu chiar imposibil de eradicat. Un exemplu recent: scandalul alocațiilor pentru copiii proveniți din familii de imigranți naturalizați în Olanda a scos la iveală rasismul endemic practicat în instituțiile statului. Un adevăr extrem de dureros, imposibil de reparat prin demisia de formă a guvernului, dar care a provocat un lanț de reacții prin care se cer reforme esențiale şi o schimbare majoră de atitudine. Paradoxal, revelarea publică a acestui fenomen a condus la o reacție de corectitudine politică mult prea exagerată, în special în zona artistică. Avem dintr-o dată foarte mulți artiști şi curatori originari din fostele colonii olandeze implicați în cele mai diverse proiecte instituționale, însă constat că nimeni nu își pune întrebarea dacă chestiunea egalității de gen este respectată sau nu. Pe de altă parte însă, în zona artistică ceea ce este sau ar trebui să fie cu adevărat relevant este calitatea conținutului artistic. Nu știu dacă pentru iubitorii de artă contează atât de mult dacă artistul sau curatorul este femeie sau bărbat, aş zice că, dimpotrivă, doar ce li se arată sau li se comunică prin intermediul artei e important. De aceea, m-aş feri să operez într-un registru care desparte lucrurile după alte criterii decât cele intrinseci artei.
Marea artă este ca tot ce ţine de injustiția socială sau de gen să fie denunțat public şi, eventual, să devină manifest artistic şi, dacă tot vorbim de femeile-artist, avem exemplul Taniei Bruguera, sau al Reginei José Galindo, sau al altor artiste a căror carieră a fost centrată pe astfel de subiecte.

Alexandra Pirici - Aggregate, Berlin, 2017. © Courtesy of the artist

În 2011, aţi fost curator al Pavilionului României la Bienala de la Veneţia, alături de Ami Barak. Cu ce provocări v-aţi confruntat şi cum apreciaţi reprezentarea românească în general şi a femeilor-artist în special, pe scena internațională a artei?

Îndrăznesc să spun că Pavilionul României de la Veneția reprezintă o încercare majoră pentru oricine se încumetă să se aventureze într-un astfel de proiect. Mai întâi, pentru că avem de-a face cu un format vetust de reprezentare națională, unde un proiect selectat de un juriu local este propulsat pe scena artistică globală fără a fi asigurate bugete potrivite şi fără a fi întrunite toate condițiile unei participări la un eveniment de un asemenea prestigiu. Bienala de la Veneția nu e doar cea mai mare expoziție de artă contemporană din lume, ci este şi o competiție deschisă cu celelalte ţări participante, un soi de Eurovision, unde succesul depinde de un cumul de factori care se articulează în funcție de contextul politic şi artistic al momentului. În ciuda subfinanțării cronice, prezenta românească la Veneția în ultimii ani a fost la un nivel foarte ridicat, surprinzând pozitiv lumea artistică internațională. Alexandra Pirici este exemplul cel mai concludent, un proiect bun şi original, dublat de conceptul curatorial articulat al Ralucăi Voinea, lansat cu maxim succes în competiția bienalei şi preluat mai apoi de marile muzee ale lumii. În ce mă privește, nu pot să mă plâng, nu am fost discriminată ca femeie în munca mea de curator, asta şi pentru că de multă vreme mi-am asumat condiția de curator independent. Nu a fost niciodată simplu, libertatea are prețul ei, dar pot să afirm că a meritat, m-am dezvoltat natural fără a fi constrânsă a respecta criteriile altora, iar acesta este un aspect important.

Alexandra Pirici, Manuel Pelmuş - An Immaterial Retrospective of the Venice Biennale, 2013,
enactment of Maurizio Cattelan’s The Ninth Hour, 1999. © Courtesy of the artist

Cum se răsfrânge această perioadă asupra activităţii dumneavoastră? Dar asupra sectorului artei în general şi ce consecinţe credeţi că ar putea avea pe termen lung?

E greu de spus acum ce anume va supraviețui epocii post-pandemice, după cum bine știți, noi aici, în Olanda, suntem în suferință maximă: sunt cinci luni de când toate instituțiile culturale  au fost închise, iar perspectivele de redeschidere nu sunt grozav de optimiste. Deja nimic nu mai este la fel cum a fost şi nu știm cum va arăta viitorul; în mod cert nu va fi simplu. Va dura până se va reveni la normalitate, însă până atunci o mulțime de lucruri se vor cerne şi vom asista la o schimbare naturală, la care ne vom adapta. Cu siguranța însă, în perioada pandemiei s-au întărit solidaritățile intelectuale intre profesionistele din lumea noastră şi s-au atins niște dimensiuni mult mai adânci ale reflecției intelectuale.

Alexandra Pirici - If You Don’t Want Us, We Want You, 2011. Intervention in public space, Bucharest
© Courtesy of the artist

Care sunt trăsăturile specifice ale expresiei dumneavoastră artistice? Dar particularităţile referitoare la ‘feminin’ şi reprezentarea acestuia?

În ce mă privește, nu îmi place ideea de segregare pe criterii de gen, nu am avut niciodată dorința sau curiozitatea de a mă înregimenta într-un club sau într-o rețea profesională dedicată exclusiv femeilor curator. Filosofia mea de viață e una holistică, cred sincer că armonia universală poate fi atinsă doar prin echilibrarea elementelor yin-yang, ori a izola femininul de masculin mi se pare un act forțat şi reductiv, necesar doar atunci când abuzul şi actele de injustiție amenință condiția de viață şi locul femeilor în societate.
Din fericire, arta abundă în reprezentările cele mai uluitoare ale femininului, trebuie doar să deschidem ochii şi să încercăm să pătrundem esența fiecărui mesaj care ni se arată; lecturând vizual aceste reprezentări, vom învăța mai multe despre condiția femeii-artist decât din orice alt studiu cultural sau sociologic. Arta are această capacitate de a comunica adevăruri esențiale dincolo de imagini şi cuvinte.

Alexandra Pirici - Threshold, The High Line New York, 2017