Astronomie: de la cercetarea ştiinţifică la admiraţia estetică. În dialog cu Magda Stavinschi Magda Stavinschi este nu doar cel mai cunoscut dar şi cel mai recunoscut astronom român în viaţă. Absolventă a Facultăţii de Matematică-Mecanică, secţia Astronomie, a Universităţii din Bucureşti, doctor în Matematici, specialitatea Astronomie, cercetător onorific la Institutul Astronomic al Academiei Române, cercetător asociat la IMCCE (L'Institut de mécanique céleste et de calcul des éphémérides) din Paris, director al Institutului Astronomic al Academiei Române (1990-2005), membru al Comitetului Naţional Român de Astronomie (vicepreşedinte 1994-1998, Preşedinte 1998-2002), membru al Uniunii Astronomice Internaţionale - UAI, preşedinte şi apoi co-preşedinte al Comisiei UAI pentru educaţia astronomică (2006-2012), respectiv al grupului de lucru UAI pentru „Astrometria la sol cu mici instrumente”, devenind astfel primul român preşedinte al unor organisme (grup de lucru sau Comisie) ale UAI. Este membru fondator al mai multor societăţi astronomice internaţionale de prestigiu, preşedinte al Asociaţiei „Eclipsa 99” (acum „Astronomia 21”), membru al CIRET (Centre International de Recherches et Études Transdisciplinaires) şi al ISSR (International Society for Science and Religion) şi reprezentant al României în importante programe în domeniu. Magda Stavinschi este autoare a sute de articole de specialitate şi a nenumărate comunicări şi prezentări adresate publicului larg; în plus, preocupată de legătura astronomiei cu alte ramuri ale cunoaşterii şi atentă la dialogul cultural cu nespecialiştii dar şi la cel interdisciplinar între specialişti, Magda Stavinschi este şi preşedinte al Institutului pentru Studii Transdisciplinare în Stiinţă, Spiritualitate, Societate - IT4S; al Asociaţiei pentru Dialogul dintre Ştiinţă şi Teologie din România - ADSTR, şi co-editor al colecţiilor „Ştiinţă şi Religie” şi „Ştiinţă, Spiritualitate, Societate” de la editura Curtea Veche, unde au apărut mai bine de 80 de titluri. Pentru contribuţiile sale în toate aceste domenii, Magda Stavinschi a primit numeroase premii şi distincţii, printre care aş aminti numai pe cea de Officier de l’Ordre National du Mérite acordată de Franţa şi Diploma de excelenţă UNESCO. Poate să vă surprindă răspunsul, dar Astronomia nu a fost pentru mine dragoste la prima vedere. Mi-ar fi plăcut să fiu arhitect, arheolog sau profesor. Datorită unui profesor excepţional de matematică pe care l-am avut la liceul „I.L. Caragiale” din Bucureşti, Cristofor Gaidargi, am ales această ştiinţă, doar că după trei ani de studii am simţit că nu-i văd aplicaţiile; parcă mă înecam în teorie şi numai teorie. Aşa am descoperit că nicăieri nu poate fi mai bine folosită matematica decât în astronomie. Şi speranţele nu s-au lăsat mult aşteptate, mai ales că întâmplarea a făcut să mă consacru unui domeniu foarte interesant, deşi nu neapărat spectaculos: timpul, adică studiul rotaţiei Pământului sau, mai simplu, ora exactă. Astronomii, cred eu, fac observaţii, interpretări şi uneori elaborează noi teorii despre univers; dar ei pot lucra şi pentru a întări structurile de cercetare, pot răspândi cunoaşterea lor printre specialişti, o pot eventual populariza educându-i pe nespecialişti. Vorbiţi-mi puţin de această latură a activităţii dumneavoastră. Descoperirile din zilele noastre par a nu mai fi atât de spectaculoase ca odinioară: este lucru de echipă iar cele mai multe se fac pe baza observaţiilor oferite de misiunile spaţiale. Dar asta nu înseamnă că unele nu sunt fascinante sau cu urmări imprevizibile pentru viitor, dovadă participarea celor peste 12.000 membri ai Uniunii Astronomice Internaţionale – UAI – la un număr impresionant de reuniuni ştiinţifice, unde sunt prezentate cele mai noi descoperiri, desigur puţine accesibile publicului larg. După 1989 am avut şansa să particip la sesiuni sau congrese pe mai toate meridianele, din Argentina sau Brazilia până în Australia. De fiecare dată am prezentat propriile cercetări sau ale grupului pe care-l reprezentam, dar am participat şi la dezbaterile privind noile descoperiri ştiinţifice în domeniul meu, în general în astrometrie. Care dintre evenimentele cosmice pe care le-aţi apucat vi s-a părut cel mai important pentru profesia dumneavoastră şi de ce? Dar care v-a emoţionat cel mai tare? Dacă mă întrebaţi pe mine, cea care mă impresionează încă şi astăzi este descoperirea planetelor extrasolare, pământuri la care doar visam până nu demult. În rest, orice pas făcut în cercetarea cosmosului nu poate decât să mă surprindă, să mă încânte. Se fac eforturi uriaşe în acest domeniu, umane şi financiare, şi mulţi mai cred că este vorba doar de o competiţie de genul „cine ştie mai multe” sau „cine este cel mai bun”. Această nevoie de a arăta până unde poate merge mintea omenească este, desigur, şi ea o explicaţie posibilă a cercetării cerului. Dar puţini realizează câte aplicaţii pentru noi, pământenii, găsim în aceste descoperiri cosmice: de la lucruri simple cu care ne-am obişnuit atât de tare încât uităm de unde vin (amintesc numai deja banalul GPS) până la viitorul produselor farmaceutice, al elementelor care încep să se epuizeze pe Terra, la soluţiile privitoare la stoparea evoluţiei climei în dauna omului etc. De curând aţi prezentat la târgul de carte Gaudeamus recentul dumneavoastră volum închinat personalităţii unui astronom român uitat, Nicolae Donici. Felicitându-vă pentru migala cu care i-aţi reconstituit traiectoria, vă întreb de ce această trudă? Cât de tare contează pentru progresul acestei ştiinţe cunoaşterea eforturilor înaintaşilor? Întrebarea poate vă pare retorică, dar pe mine m-a intrigat întotdeauna că în şcoală (indiferent de nivelul ei) la materiile literare se studiază viaţa şi experienţa scriitorilor, în vreme ce la materiile ştiinţifice, adică exact la cele care se construiesc pas cu pas pe moştenirea înaintaşilor, nu se studiază cele ale savanţilor. Istoria ştiinţei? Cel puţin la noi este o adevărată Cenuşăreasă. Câţi mai ştiu cine au fost înaintaşii noştri şi mai ales că fără ei noi n-am fi unde suntem azi? Acesta este doar unul dintre motivele pentru care mă plec cu respect în faţa memoriei lor. Aţi spus mai înainte că descoperirile astronomice ajută la mai buna cunoaştere a planetei noastre. Dar acum ele vizează în bună măsură şi posibile alternative la viaţa de pe Terra. Aş vrea să explicaţi cum stau lucrurile. Am spus ceva mai devreme că nu degeaba se cheltuie sume uriaşe pentru cunoaşterea cosmosului: omul trebuie să vadă ce este dincolo de casa lui, trebuie să înţeleagă cum îl ajută celelalte corpuri cereşti să supravieţuiască pe această planetă din ce în ce mai populată dar şi unde se va muta când planeta lui nu va mai exista. Or, Marte, Luna (dar ţintele nu se vor opri aici) sunt primele care ne pot ajuta să ne cunoaştem propria noastră planetă, dar şi să punem la încercare fiinţa umană în adaptarea ei la condiţii total diferite de cele terestre. Ştim cu toţii că la originea cotiturii în cunoaşterea şi în mentalitatea europeană (începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea), care a însemnat intrarea în modernitate, s-a aflat astronomia; astronomia a fost volantul marii întoarceri. Astăzi, când omenirea pare atât de obişnuită ca ştiinţa să facă zi de zi descoperiri uluitoare, mai este astronomia capabilă de a determina o cotitură majoră în gândire şi cunoaştere? Astronomia a fost o cotitură odată cu Copernic (vai, Pământul nu mai era „centrul” Universului), apoi cu Galilei (nu degeaba 2009 a fost declarat An Internaţional al Astronomiei pentru celebrarea primei observaţii astronomice cu o lunetă, un instrument tehnic, nu cu ochiul liber, zestrea naturală a omului) şi lista poate continua. Nu doar în epocile premoderne, dar chiar şi în epoca modernă, cosmosul a fost perceput nu numai ca ceva ce trebuie cercetat ci şi ca un posibil pericol – mă refer la tema cataclismelor cosmice. Asta să rămână după progresul astronomiei? Spaima? Eu cred că omul a realizat dintotdeauna cât este de mic în faţa Universului. Teama de comete, eclipse şi o mulţime de alte fenomene, ca să nu mai spunem de „sfârşitul lumii” a fost recurentă, iar în ultimul secol n-aş zice că s-a amplificat, ci dimpotrivă a mai scăzut, dar nu de tot – şi vorbesc despre mentalitatea oamenilor şi nu despre succesul de public şi de încasări al filmelor SF. Numai eu ştiu despre câte „sfârşituri” a trebuit să vorbesc: de la aşa-zisa aliniere a planetelor, până la apocalipsa din anul 2000 (!) sau la mult mediatizatele date inevitabile ale unui cataclism cosmic. A propos: o parte însemnată din activitatea dumneavoastră recentă este dedicată dialogului dintre ştiinţă şi religie. Ce speraţi de la dialogul între o cunoaştere precum crezul religios, care presupune un adevăr etern şi cert, şi o cunoaştere conştient incompletă şi infinit provizorie precum cea ştiinţifică? Am fost de multe ori întrebată de ce mă preocupă acest dialog. În primul rând trebuie să amintesc că fac parte dintr-o generaţie lipsită de educaţie religioasă, la care chiar păstrarea Bibliei în casă nu era recomandabilă. Îmi amintesc cum tatăl meu a explicat unui coleg care l-a vizitat că are nevoie de Biblie pentru ca să înţeleagă de ce trebuie să fie… ateu (!). Să nu uităm că eram invitaţi să ţinem conferinţe în cadrul programului de educaţie ateist-ştiinţifică (atenţie la ordinea cuvintelor!). La una dintre ele (unde noi nu făceam decât să popularizăm ştiinţa, să o facem cât mai accesibilă celor mulţi), o fetiţă m-a întrebat: „dacă va fi descoperită viaţă pe o altă planetă, ea va avea acelaşi Dumnezeu ca şi noi?” Să încheiem vorbind despre „frumos”. Se ştie cât de mult şi îndelung (până la Kepler) prejudecăţile estetice, respectiv imaginea unui cosmos obiectiv frumos, au blocat progresul astronomiei. Astăzi, însă, se pare că ştiinţa ne spune că frumuseţea cosmosului este un dat subiectiv, adică ea există doar în măsura în care există ochiul şi urechea care o percepe. Obiectiv universul e negru şi mut? În primul rând cosmosul este accesibil chiar şi celor lipsiţi de vedere. Mi s-a întâmplat să asist la o vizită a unor orbi la un Observator astronomic: li se prezenta ce cunoaşte astăzi omul fără a vedea. În al doilea rând, performanţele tehnologiei spaţiale au făcut ca Universul să ofere un spectacol nebănuit până nu de mult. Cel care priveşte printr-o simplă lunetă pare a fi uneori dezamăgit că nu vede imaginile oferite de un telescop spaţial. Dar nici un instrument nu poate tăia emoţia unui clar de lună, a unei ploi de stele căzătoare, a întunericului care se lasă în plină zi la o eclipsă de Soare sau la spectacolul unei comete.
Interviu realizat de Smaranda Bratu Elian |