Mădălina Mirea: „Adaptabilitatea e o condiție esențială pentru supraviețuirea demersului artistic”

Proiectul revistei noastre dedicat femeilor-artist, început prin ampla anchetă cu 29 de invitate din România (în ediţia română din martie), respectiv cu 33 de invitate din Italia (în ediţia italiană din aprilie), continuă printr-o nouă serie de interviuri care aprofundează şi extind tematica spre alte zone de interes, propunând noi perspective şi interpretări. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.
În această pagină vă propunem interviul cu Mădălina Mirea, curator şi muzeograf la Centrul Cultural Palatele Brancovenești de la Mogoșoaia, expert în bunuri cu semnificație artistică si președinte co-fondator al Fundației Radu Bogdan. De asemenea, este redactor de texte de critică de artă și de patrimoniu, pentru reviste de profil.

Care este astăzi condiția femeii-artist? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

În primul rând, doresc să vă mulțumesc pentru  invitația de a răspunde acestei anchete.
În ceea ce privește condiția femeii-artist în contemporaneitate, consider că trebuie să avem în vedere mai multe aspecte. În primul rând, vreau să precizez de la bun început că, personal, consider că nu sunt diferențe esențiale între condiția artistului în general și cea a femeii-artist, în particular. La nivel internațional, discursul care favoriza o abordare disjunctă între feminin/masculin, abordare care a devenit obsoletă, în opinia mea, nu mai este privilegiat de cei născuți după jumătatea anilor ’80. Există, mai curând, un set de probleme, etern umane și universal valabile, la care tinerii se raportează, dincolo de sisteme închise, dincolo de apartenența acestor teme la sistemele de stânga sau de dreapta: încălzirea globală, drepturile minorităților, corectitudinea politică etc. În România, pe de altă parte, se lucrează, de ani buni, la definirea renumitului statut al artistului. Am fost consultați, ni s-au cerut puncte de vedere, a ajuns abia acum în dezbatere publică: https://statutulartistului.ro/. Acest document are în vedere consolidarea unui statut societal al artistului, autorului, creatorului în România. După părerea mea, artiştii, în egală măsură femei și bărbați, se confruntă cu aceleași provocări, care țin de  formalizarea muncii lor, de accesibilitatea unui spațiu de lucru, de protecția socială, de garantarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe, pentru a nu enumera decât câteva dintre problemele urgente cu care se confruntă breasla, în totalitatea sa.

Din perspectiva curatoriatului la feminin, cu ce provocări v-aţi confruntat în activitatea dumneavoastră?

Din nou,  consider că femeile curator nu au probleme specifice. Da, mi se pare îngrijorător faptul că abia recent, în 2019, dacă nu mă înșel, termenul de curator a fost inclus în nomenclatorul profesiilor din România. Pot accepta faptul că nu avem o tradiție a acestei profesii, așa cum se regăsește ea, în spațiul francofon, spre exemplu, cel pe care îl cunosc mai bine. Revenind, principala provocare mi se pare aceea că nu poți fi curator și atât. Nu poți trăi din asta, așa cum sunt puțini și artiștii care pot trăi, la noi, exclusiv din produsul lor artistic. Nici acum 70 de ani lucrurile nu stăteau altfel. Maestrul meu, Radu Bogdan, era, simultan, muzeograf la Muzeul de Stat, cercetător la Institutul de Istoria Artei (proaspăt înființat de maestrul său, George Oprescu, la începutul anilor ’50), crainic la radio și conferențiar la Dalles și la Academia de Arte Frumoase din București. Organiza din când în când expoziții sau scria cronici, dar cu siguranță nu ar fi putut trăi doar din asta. Așa stau lucrurile și acum. Din cei 13 colegi care am absolvit în 2000 Facultatea de Istoria Artei de la Universitatea Naţională de Arte București, doar patru suntem (și) curatori. M-am întrebat, nu de puține ori, despre utilitatea socială a muncii noastre.

Cu Maria Balea şi Marilena Preda Sânc la Palatul Mogoşoaia 2018

Cum apreciaţi reprezentarea românească în general şi a femeilor-artist în special, pe scena internațională a artei?

Exprim un punct de vedere subiectiv, atunci când constat că artiștii români sunt puțin vizibili în spațiul internațional. Sau poate că mi-aș dori eu să îi văd mai des. Avem câteva vârfuri, prezențe constante care, însă, sunt destine artistice individuale, clădite în ani, pe cont propriu, aș spune mai curând împotriva establishementului, decât ajutate/girate din țară. Las la o parte rețeaua de prietenii care a generat abonații la reprezentanțele noastre ICR din diaspora. Cu rare excepții, sunt prea puțin relevante. Nume precum Mircea Cantor, Dan Perjovschi, Mircea Suciu, Pavel Grosu, Ciprian Mureșan, Șerban Savu sau, la feminin, Alexandra Pirici, Anca Benera, Hortensia Mi Kafkin, Florica Prevenda sunt cunoscute, cel puțin în cercurile selecte ale curatorilor din Europa, dar și de peste ocean. Adrian Ghenie este, după părerea mea, un fenomen care ar trebui studiat aparte.

Cum vedeţi relaţia dintre modelele teoretice și practica artistică? Există un network al profesionistelor din lumea artei, între femeile-artist/curator/ galerist/colecţionar etc.?

Am avut privilegiul să asist în 2000, la Cairo, la o conferință ținută de marele Tzvetan Todorov. El vorbea atunci despre dreptul la ingerință, pe care trebuie să ți-l dea cel asupra căruia intervii. În speță, se vorbea despre misiunea feministelor din Suedia, care militau împotriva circumciziei feminine aplicate femeilor arabe. Concluzia a fost că, în primul rând, femeia arabă trebuie să conștientizeze faptul că acesta este un obicei barbar, traumatizant, și să dorească să se elibereze de stigmatul: ‘fiu/fiică de mamă necircumciziată’. Realitatea din teren, însă, demonstra faptul că teoria și practica nu se suprapuneau. Am ales special un exemplu extrem, tocmai pentru că suntem pe teritoriul unei dezbateri despre feminism. Revenind, voi spune că, în cei 20 de ani de când am terminat școala, nu am ratat aproape niciun prilej să constat faptul că modelele teoretice care ne-au fost predate nu mai aveau niciun fel de aplicabilitate în practica artistică, contemporană. Ideile se succed azi cu mare repeziciune, circulă cvasi spontan prin intermediul internetului. Adaptabilitatea mi se pare, azi, o condiție sine qua non a fiecărui demers, fie el teoretic sau de practică artistică. Percepția publicului nu mai este deloc uniformă, s-a pulverizat, asta nu înseamnă, însă, că, pentru a câștiga relevanță, nu trebuie să fii atent la ce se întâmplă în jur. Cât despre o rețea a profesionistelor în lumea artei, nu îmi doresc să existe. Pentru că asta ar însemna să mă poziționez în inferioritate. Vreau să pot dialoga de la egal la egal cu Hans Ulrich, nu prin prisma faptului că sunt o femeie curator, care propune o femeie artist, cu o lucrare vândută de o femeie galerist, unei femei colecționar. Nu e loc, după părerea mea, în istoria ideilor, de departajări în funcție de gen. Și nu, nu am nevoie să fiu discriminată pozitiv.

Cu Florica Prevenda, 05 04 2021

Cum se răsfrânge această perioadă asupra activităţii dumneavoastră? Dar asupra sectorului artei în general şi ce consecinţe credeţi că ar putea avea pe termen lung?

E frustrantă această perioadă. La Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia, aveam câte 40 de expoziții pe an, în cele patru spații pe care le gestionăm. Acum ar fi fost vârful de sezon (aprilie – octombrie). Încercăm să ținem acest loc viu; reușim, cu greu. Când carantina ne închide porțile domeniului, ne aplecăm asupra lucrurilor pe care nu reușeam să le facem, când aveam sute de vizitatori (fișe pentru obiectele de patrimoniu, dosare de clasare, revizuirea și traducerea etichetelor etc.). Pe termen lung, această stare de fapt cred că va avea un impact major asupra sectorului artistic, în general. Vorbeam despre adaptabilitate. O consider o condiție esențială pentru supraviețuirea oricărui demers artistic. Mulți artiști au migrat în mediul on line. Ne place, sau nu, acesta va fi viitorul. Sigur că, în continuare, criteriul relevanței va fi unul esențial, însă arta de dragul artei își va găsi din ce în ce mai puțin locul în spațiul public, după părerea mea. Mesajul, angajamentul, propagarea unei cauze prin intermediul manifestărilor artistice, de orice fel, iau locul, treptat, dar sigur, estetismului pe care ochiul nostru îl căuta, avid, până nu demult, în operele de artă din muzee, spre exemplu. Muzeele, la rândul lor, sunt nevoite să își augmenteze dimensiunea educativă, să se reinventeze, să devină vectori ai industriilor creative.

Cu Ana Negoiță și Ioana Sisea la Ghețărie, 2018

Aveţi un model feminin de istoric de artă, respectiv de critic de artă, la care vă raportaţi?

În studenție, îmi doream să fiu ca Aurelia Mocanu. Priveam, cu bucurie și plăcere, modul ei de a se apropia de artiști, eforturile pe care le făcea să le rămână în proximitate, maniera în care le moșea actul artistic, sau, după caz, abnegația cu care le rezolva probleme personale, dintre cele mai diverse. Știam că nu scrie un rând despre un artist în care nu crede și așa îmi doream să pot face și eu. Apoi curiozitatea, memoria sa fabuloasă, care a ajutat-o să se transforme într-o arhivă vie a artei recente, toate acestea erau și dezideratele mele. Nu le-am îndeplinit, o spun cu regret. Apoi, în 2011, am avut șansa ca doamna Doina Mândru să mă cheme să organizez expoziții, la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia. M-am apropiat treptat de locul pe care domnia sa îl crescuse, îl transformase într-un centru relevant de artă contemporană. Este și azi modelul meu. Reușesc să petrec și eu câte 14 ore pe zi la Palat, panotând expoziții sau organizând evenimente, dar mult mai rar decât a făcut-o domnia sa, vreme de mai bine de un deceniu. Trimit și eu târziu, în noapte, BT-ul pentru materialele de promovare, ca să le avem la vernisaj. Merg și eu în atelierele artiștilor să aleg lucrări, negociez și eu concepte, fire roșii, cu artiști încăpățânați, cum face, încă și azi, doamna Doina Mândru. Cred, sper că sunt mai aproape de acest model. Și nu în ultimul rând, atunci când organizez o expoziție, nu pierd nicio clipă din vedere sensul prim al termenului curare: a avea grijă de. Asta înseamnă să fii curator, să ai grijă ca totul să fie bine, iar gândul meu secund rămâne: artistul nostru, stăpânul nostru.

Doina Mândru și Ana Negoiță la Palat expo Elena Ilaș, 7 martie 2020