„Cercetare şi creaţie, acesta este rolul literaturii şi al universităţii”. În dialog cu Luigi Tassoni

Luigi Tassoni este critic şi istoric literar, profesor de literatură italiană la Universitatea din Pécs (Ungaria), din 1994 şi director al Departamentului de Italienistică şi al Catedrei de Romanistică ale aceleiaşi universităţi, unde conduce şi seminarii internaţionale interdisciplinare. A predat şi la universităţile din Florenţa şi Bologna, la University of Notre Dame (Indiana, USA) ca Fulbright Professor, iar ca visiting professor la alte numeroase universităţi europene şi americane. Este membru al Academiei Ungare de Ştiinţe (MTA doktora) şi preşedinte al Societăţii Dante Alighieri, filiala din Pécs. În 2003, pentru activitatea culturală desfăşurată în Europa centrală a primit titlul de Cavaler al Ordinului Stella della Solidarietà della Repubblica Italiana. Cercetările sale merg de la artele plastice la literatura dialectală, de la poezia contemporană la cea a lui Dante şi Petrarca, cu o atenţie specială acordată semioticii, teoriei literaturii şi analizei textuale. Dintre cele 35 de volume ale sale amintim cele două studii despre Mattia Preti (1989 e 1990) precum şi Sens şi discurs în textul poetic (1999), Poeţi erotici din Italia secolului al XVIII-lea (1994) şi mai recentele Caosmos. Poezia lui Andrea Zanzotto (2001); Îngerul şi dublul său. Despre poezia lui Sandro Penna (2004); Memoria familiară. Două traiectorii încrucişate: Tomasi di Lampedusa şi Esterházy (2007); Călătorul vizibil. Cum citim romanele (2008). Colaborarea mea cu Luigi Tassoni e veche, fiecare dintre noi participând fără excepţie la colocviile de italienistică organizate de celălalt, iar amândoi la mai multe proiecte şi întâlniri internaţionale. Interesul reciproc pentru cercetările întreprinse în departamentele fiecăruia, de noi înşine şi de colegii noştri, a fost mereu însoţit de dorinţa de a confrunta metodele şi rezultatele învăţământului italienisticii din universităţile româneşti şi maghiare. Şi tocmai cu aceasta aş începe dialogul nostru.

Luigi Tassoni, înainte de a vorbi despre cercetările dumneavoastră, aş vrea să aflu care sunt, după dumneavoastră, acum problemele misiunii noastre de dascăli. Ce urmăresc, după experienţa dumneavoastră personală, tinerii maghiari care au ales să studieze italiana la universitate şi la liceu? 

Cred că primul imbold de a studia cultura şi limba italiană, a treia cea mai studiată în Ungaria, vine din dorinţa de a comunica cu o lume pe care ei o simt apropiată şi atrăgătoare, poate datorită diversităţii ofertei culturale pe care Italia şi prezentul ei o lansează. Pe urmă vine conştiinţa de a pătrunde într-un mod de gândire diferit, fascinant pentru trecutul său şi creativ şi imprevizibil în prezent. Într-o oarecare măsură contează şi faptul că tinerii italinenişti îşi găsesc loc pe piaţa muncii sau oricum poartă cu ei un bagaj care constituie oricând un atu în plus, o carte pe care pot miza la masa de joc a tulburei noastre istorii economice.  

La facultăţile umaniste din universităţile româneşti se remarcă tendinţa de a diminua, cantitativ (dar poate şi calitativ), studiul literaturii, aceasta fiind tot mai mult înlocuită de materii mai generice şi cu contururi imprecise precum studiile culturale sau civilizaţia. Ce credeţi despre această tendinţă, cum aţi explica-o şi care este în această privinţă situaţia în Ungaria?

În Ungaria cine se dedică italienisticii are încă norocul de a îmbrăţişa în întregime o cultură „tare”, care nu este diluată sub presiunea consumismului agenţiilor de turism nici falsificată de ideea absolut nefondată şi birocratică  de „mediere” culturală. Literatura, chiar şi la nivel instituţional, reprezintă un avanpost al inteligenţei şi al personalităţii. Nu se poate renunţa la ideea de umanism pe care noi europenii ar fi bine să continuăm s-o propunem pentru ca lumea în care trăim să devină mai bună, mai prietenoasă şi fără îndoială mai conştientă că oamenii contează mai mult decât numerele. Legat de asta, şi o spun ca exemplu ce poate fi extins şi la tema arzătoare a locurilor de muncă, eu personal nu pun preţ pe rating, pe fenomenele mediatice, pe icoanele cult, pe aşa-zisele best-sellers, nici chiar pe cărţile cele mai vândute: ca şi alte fenomene, ele sunt periculoase pentru că ascund un mare gol. În ceea ce priveşte programele universitare maghiare, o cunosc bine numai pe cea de la Pécs, despre celelalte am numai o idee aproximativă. La Pécs însă literatura se bucură în general de mare trecere, iar programele prevăd şi studii de comparatistică. În departamentul de italienistică studiul literaturii se regăseşte în mai multe discipline: istoria literaturii, cuprinzând patru cursuri axate pe patru perioade succesive, de la origini până în zilele noastre; literaturi dialectale; literatură şi filologie romanică; analiză textuală; interpretare de text. De aici reiese, cred, încrederea pe care o avem, şi o cultivăm, în formaţia literară şi în necesitatea ei pentru tinerii din Europa de astăzi. Baza, prin urmare, anume oferta şi utilitatea studiilor literare, ca şi ale celor lingvistice, au un obiectiv amplu şi aplicabilitate în toată viaţa modernă.

În mediile universitate de cam pretutindeni, mai ales în domeniile umanistice, se face auzită lamentaţia că studenţii citesc tot mai puţin şi că înlocuiesc lectura textelor de bază cu rezumatele şi culegerile luate de pe internet. Dumneavoastră cum priviţi această problemă aparent generală?

După mine, în pofida tuturor Casandrelor, rezultatele acestui fenomen se situează pe mai multe paliere: lectura tinde spre specializare, totuşi se constată o extindere a interesului pentru poezie, roman, povestire, percepute drept chei de a înţelege o lume culturalmente amestecată, cu vocaţie comparatistă. Noile tehnologii şi netul nu împiedică ci ajută acest proces de deschidere spre simultaneitatea mai multor coduri de comunicare şi de creaţie. În ce priveşte transmiterea conţinutului în formă de pilule, oricine ştie că asemenea pilule se pulverizează foarte uşor. De acord, sub aspect cultural, trăim într-o lume deseori superficială, de faţadă, dar superficialitatea aceasta e uşor de demascat, iar cititorii nu se mai încred în poncifele criticii din ziare şi din media, prea strâns legate de marea politică editorială. Pericolul pentru cel care rămâne la suprafaţă este întotdeauna golul de care vorbeam înainte. În ce priveşte rolul inepuizabil al criticii „serioase”, de deschidere interpretativă, ca lectură a lecturii, ca parcurs în consistenţa operelor, eu consider că nici o reducţie de tipul celei din manuale nu o va putea înlocui vreodată, cum n-o vor putea înlocui nici formulele facile, nici clipurile nici rezumatele de pe net, mai ales astăzi când asistăm la revizuirea hotarelor marilor curente culturale şi la adecvarea cunoştinţelor de metrică textuală.   

Universitatea este şi trebuie să fie şi un laborator de cercetare şi de creaţie şi sunt sigură că şi în universitatea dumneavoastră acest aspect este considerat important. Ar fi util pentru noi, colegii români, să ştim cum este organizată şi evaluată activitatea de cercetare în departamentul vostru. Sunt preferate proiectele colective, de amploare, cu rezultate editoriale sau didactice de anvergură, sau cele individuale, fiecare profesor având propriul traseu şi publicând unde şi cum poate? Care e după dumneavoastră calea cea mai bună pentru întărirea instituţiei şi dezvoltarea unui domeniu? Dar pentru dezvoltarea individuală?

Cercetarea ştiinţifică şi experimentarea didactică sunt ţinta universităţii de mâine ca şi a celei în care trăim. Proiectele de cercetare, atât colective cât şi individuale sunt considerate foarte importante în departamentul de italienistică din Pécs, cu condiţia să nu fie pur şi simplu descriptive ci să fie analize şi interpretări, iar ele sunt publicate în reviste, volume sau on-line. Prin urmare dezvoltarea are loc simultan, şi cea a metodei şi cea a cercetătorului, iar disciplinele cresc şi se întăresc prin investigarea interdisciplinară. Iar universitatea continuă să ofere chei de interpretare: ceea ce e valabil şi pentru textele lui Dante cât şi pentru complexitatea lumii contemporane. Şi aş spune că cele două nu sunt chiar atât de departe una de alta. Tocmai din cauza aceasta Pécs-ul a avut iniţiativa organizării unor Seminare anuale care adună laolaltă scriitori, poeţi, critici, într-o colaborare constantă. Ultima realizare a acestei colaborări sunt volumele apărute sub îngrijirea lui Milly Curcio, anume Soarta povestirii în literatura europeană (2012) şi Formele scurte (2014).

Am privit mereu cu admiraţie, poate chiar şi cu invidie, revista ştiinţifică internaţională de studii italiene „Nuova Corvina”, publicată de Institutul Italian de Cultură din Budapesta, şi care adună în jurul ei nu doar nume prestigioase din universităţile italiene şi floarea italienisticii ungare, ci şi tinerii care încep să se afirme în domeniu. Vorbiţi-mi, vă rog, de această reuşită.

Cum ştiţi, „Nuova Corvina” a fost reînfiinţată în 1993, iar eu am intrat în colectivul de redacţie în anul imediat următor, de cum am ajuns în Ungaria. Dar adevăratul impuls în direcţia calităţii şi a conţinutului a venit în 1999, începând cu nr. 6 şi cu frumosul veşmânt tipografic vrut de Giorgio Pressburger [pe atunci Directorul Institutului Italian de Cultură din Budapesta]. De atunci începând revista a căpătat rolul de mesager al culturii italiene în lume, graţie Institutului Italian de Cultură, care este editorul precum şi unicul finanţator.
În afară de ediţia pe hârtie, cititorii interesaţi pot de-acum de multă vreme să o consulte gratuit şi on-line. Este indispensabil ca în orice centru universitar, cel puţin european, care este şi un centru de răspândire a culturii italiene, Institutele italiene de cultură să rezerve o parte din bugetul propriu publicării unei reviste de studii italofone, ca spaţiu de discuţie şi mărturie concretă a seriozităţii şi înaltei calităţi a italienisticii din străinătate, autentic pol de atracţie către valorile culturale ale Italiei promovate de neitalieni. De exemplu, italienistica românească se bucură de o tradiţie şi de un prezent de prestigiu, recunoscut la nivel internaţional. De aceea mi se pare că se impune de urgenţă ca şi de la Bucureşti să ne parvină o revistă, poate inspirată de modelul celei scoase de noi la Budapesta, în stare să aducă o mărturie periodică (poate un număr pe an, ca la noi) a marilor resurse ale maeştrilor din domeniu, ale tinerilor şi chiar ale italieniştilor in pectore, care au o contribuţie determinantă la cunoaşterea limbii şi culturii italiene, indispensabilă atât pentru italieni cât şi pentru iubitorii culturii italiene în lume.

Revenind acum la dumneavoastră: unele dintre volumele pe care le-aţi publicat se referă la poeţi importanţi ai vremurilor noastre. Aţi publicat studii despre Ungaretti şi Valéry (pe care l-aţi şi tradus) şi despre alţi poeţi mergând până la cei din ultimele generaţii, spre exemplu Sandro Penna şi Andrea Zanzotto, studii care constituie cercetări de referinţă în domeniu. Vorbiţi-mi, vă rog, puţin despre preferinţele dumneavoastră literare.

Întâlnirea cu poezia şi cu poeţii europeni am trăit-o încă de la 18 ani, şi în intimitatea mea, cu un mare entuziasm şi am avut norocul de a deveni apropiatul câtorva dintre cei mai mari poeţi ai vremurilor noastre. Pe Penna nu l-am cunoscut personal (spre norocul meu, ar fi spus Cesare Garboli [specialist în poezia lui Penna şi prieten apropiat al poetului], critic de care, printre alţii, mă lega o respectuoasă prietenie), iar volumul meu dedicat lui Penna, Îngerul şi dublul său, este construit pe constatarea că acest „canţonier” de secol XX urmăreşte câteva figuri actanţiale (eul, copilandrii, celălalt) oarecum după modelul elaborat pentru caţonierul petrarchesc de Adelia Noferi (pe care o consider un critic de primă mărime şi care m-a onorat timp de 30 de ani cu prietenia sa: dar se stinge oare o prietenie odată cu moartea?). Sunt bucuros că am contribuit la repropunerea acestei interpretări îngrijind volumele de studii ale Adeliei Noferi, Fragmente despre scrierile fragmentare ale lui Petrarca (2001). La fel de mare dar opusă este afecţiunea pe care o port poeziei lui Zanzotto pe care l-am cunoscut în 1978 şi am avut norocul de a-i deveni prieten: Caosmos, titlul cărţii mele despre el, face aluzie la limbajul lui care se oglindeşte în haosul lumii şi modelează gândurile din Conglomerate (ultimul volum al lui Andrea, din 2009). Fără truda asiduă din volumul meu de comentarii la volumul său Hipersonet (2000) n-aş fi izbutit să ajung la interpretarea oferită poeziei sale în cartea mea.
Dar, vedeţi dumneavoastră, în mozaicul destul de coerent al experienţelor mele textuale (care în curând se va coagula într-un volum privitor la lectura poeziei contemporane) se disting mai multe parcursuri, pentru mine semnificative: de la Dante (corectez acum şpalturile la un volum scris de-a lungul unui deceniu, Tăcerile lui Dante, care va apărea la editura Pàtron în 2016), la Petrarca şi Leopardi, mergând până la poezia dialectală (de exemplu, am dedicat unuia dintre marii poeţi calabrezi contemporani, Achille Curcio, opusculul Lecţie de poezie, 2010), iar lui Milo De Angelis, studiat şi frecventat atât de intens încât pentru mine el a devenit un interlocutor indispensabil şi constant, deşi el trăieşte la Milano iar eu la Budapesta, într-un dialog care durează în chip fericit de 40 de ani. 

Reuşiţi să le treziţi studenţilor dumneavoastră interesul pentru aceşti poeţi şi în genere pentru poezie? Dacă da, daţi-ne reţeta. Dacă nu, dezvăluiţi-ne cum trăiţi cu această frustrare.

Cum v-am mai spus şi cu altă ocazie, frustrarea nu face parte din vocabularul meu sentimental, şi primesc întrebarea cu un zâmbet. Mi se pare cât se poate de natural ca, ocupându-mă de poezie şi de formele narative, relaţia cu studenţii mei pe aceste teme să fie directă, cu implicare şi participare de ambele părţi. Am vorbit despre asta în volumele mele Călătorul vizibil (2008) şi Memoria familiară (2007) unde mă adresam cititorilor care erau şi ascultători ai mei, adică sutelor de cititori întâlniţi din fericire de mine la Pécs: trebuie să înţelegem ce poziţie avem, ce spaţiu ne permite cartea noastră, pagina noastră, să ocupăm în cursul citirii. Poziţia nu e niciodată absolută sau determinantă, dar e important să fie limpede, conştientă, pentru noi şi pentru echilibrele instabile ale lecturii şi ale direcţiilor interpretării. Aşadar, punctul de vedere de la care plec ca cititor, chiar şi în particular, este necesar pentru a formula o întrebare la care cartea va da poate răspunsuri neaşteptate, sigur însă utile. Poate şi din cauza aceasta din octombrie anul acesta am acceptat să am o rubrică permanentă de lecturi, denumită Leggio, la Radio Capodistria, ca o experienţă de jos, cu cartea în mână, şi încercând constant să împărtăşesc cu alţii lecturile care contează pentru mine.
Poezia e mult mai apropiată de lumea noastră decât se crede de obicei: pentru a explica lucrul acesta (dar nu ştiu dacă am reuşit) am scris un mic eseu, publicat de curând în revista „Semicerchio”, intitulat Poezia în vremea asasinilor, dedicat în întregime analizei recentei cărţi a lui Milo De Angelis, Întâlniri şi pânde. Aici poezia, amintindu-şi de străvechea recomandare a lui Dante, dovedeşte că nu poate fi altfel decât tragică, iar a înţelege tragismul prezentului înseamnă – cum a scris un mare dramaturg maghiar drag mie,  Miklós Hubay – să-ţi înfigi mâinile în capul Meduzei, adică în complexitatea noastră de subiecţi ai Istoriei pe care o trăim.

Cum se leagă între ele interesele dumneavoastră interdisciplinare?

Fireşte, nu trebuie încurcate borcanele, iar la aceasta de mare ajutor îmi e semiotica, cea aplicată şi nu ortodoxia ei formalistă. Cum s-ar spune, schimbând limbajul, să rămâi fidel ţie însuţi şi propriilor tale interese. De exemplu, am scris o carte (Imaginea gândului, sub tipar la ed. Mimesis) care încearcă să explice în ce fel unii gânditori, de la Sf. Augustin la Derrida, au în vedere obiecte propriu-zise şi, prin anume indicii textuale (ca pietricelele presărate pe drum pentru a nu te pierde în pădure), imagini care fac vizibil gândul. Şi în paralel dar în sens invers, am studiat aceleaşi elemente analizând îndelung gândirea din imaginea unui pictor, Mattia Preti, per care îl consider un mare povestitor cult şi discret, într-un anume fel experimental, din bogata pleiadă a pictorilor secolului al XVII-lea european.    

Ce personalităţi au contribuit cel mai mult la formarea viziunii dumneavoastră europene asupra literaturii şi gândirii?

Pe câteva le-am amintit deja mai înainte. Deoarece prin cercetările noastre şi prin experienţa noastră de cititori avem şansa de a ne întâlni cu mari maeştrii absenţi, aş putea aminti câteva nume interesante, dacă plecăm de la intuiţia nevoii de-a avea maeştri, nevoie care e şi legătură şi conflict, plecând poate de la cei cunoscuţi personal, în realitatea de zi cu zi. Şi atunci aş începe de la o figură complexă, deşi în general nu foarte bine înţeleasă, ca cea a lui Piero Bigongiari, pe care l-am frecventat timp de 30 de ani, profesorul meu la Universitatea din Florenţa, un rar exemplu de poet şi de critic angajat într-o idee a sa de scriere poetică în expansiune. Apoi vin întâlnirile rodnice cu alţii  precum Jacques Derrida, cu Jürgen Habermas şi, mai de curând, cu un filozof din generaţia mea, Maurizio Ferraris, pe care îl stimez mult. Dar întâlnirile semnificative sunt un fluviu cu curgere necontenită: aş aminti numai intensitatea contactului cu Péter Esterházy, legătura de două decenii cu Miklós Hubay, cea cu vechiul meu prieten care ne-a salutat prea devreme, poetul şi filologul Francisco Del Pino; şi alături de ei cu reperele, vii pentru mine, în această Europă indefinibilă şi necesară: de la Jíři Pelán din Praga la Smaranda Bratu Elian din Bucureşti, la Monica Fekete din Cluj, la Juan Varela-Portas de la Madrid, la Sandro Debono şi Giuseppe Pace Asciak de la La Valletta, la  Gian Mario Anselmi de la Bologna, la  Mladen Machiedo din Zagreb, la  Franco Vitelli de la Matera şi cu atâtea altele cărora le datorez atât de mult. Dar nu mai puţin importanţi pentru mine sunt tinerii cercetători de astăzi, cei din activul laborator uman şi ştiinţific din Pécs, şi numeroşii critici din noile generaţii cu care mă aflu în corespondenţă şi cu acel surprinzător jeune maître (iertaţi-mă dacă pătrund astfel în viaţa mea personală), european prin naştere şi vocaţie, care este fiul meu Francesco. Ştiu că am de învăţat de la ei toţi, de la voi toţi, şi din pricina asta mă aşez în fiecare zi la lucru, fericit că lucrul meu este cel mai frumos de pe lume.

Interviu realizat şi tradus de Smaranda Bratu Elian
(nr. 12, decembrie 2015, anul V)