Luciana Gravina: „Calvino, o moștenire de mare provocare”

„Moștenirea lui Calvino este, evident, una de mare provocare. Dacă dorim să rezumăm, putem spune: complexitate, multiplicitate, experimentare, cercetare. Și lista ar putea continua. În orice caz, este un semnal că romanul, în structura sa tradițională, ar putea fi depășit".
Așa spune naratoarea, poeta și criticul literar Luciana Gravina în rubrica Spaţiul Calvino. Luciana Gravina este licențiată în limbi clasice la Universitatea de Stat Federico II din Napoli. Este autoarea romanului Ginestre e libri proibiti, 2016, Onereed Edizioni, Milano, a unei cărți de povestiri, Nove racconti excentrici, 2018, AltrEdizioni Casa Editrice, Roma, și a unei cărți de artă cu povestiri foarte scurte, Bisegni, AltrEdizioni Casa Editrice, Roma, 2015. În domeniul poeziei a publicat: A folle da uno a due, Ed. La Scena Illustrata, La Polena, Ed. Levante, E se..., ed. Rossi e Spera, M'attondo il giorno, Edizioni ArtEuropa, Del senso e del sé, Edizioni ArtEuropa, L'infinito presente, AltrEdizioni. Despre itinerarul său de cercetare poetică a fost publicat volumul Luciana Gravina. Percorsi poetici e pretesti critici, editat de Francesco D’Episcopo și Giorgio Linguaglossa, 2019. În domeniul criticii literare, a publicat Il segno e dintorni, Boll. Bibliot. Prov. Matera, 1986. Scrierile sale sunt publicate în multe reviste, printre care „Il Verri”, fondată de Umberto Ecco și de Luciano Anceschi, „Frequenze Poetiche”, editată de Giorgio Moio, și „Malacoda”, editată de Francesco Muzzioli. Este creatoare de forme de artă și de bijuterii. A deprins arta bijuteriilor la Paris, cu sculptorița iraniană Phaiandeh Sciahanneh.


Opera și personalitatea lui Italo Calvino par adesea contradictorii, dată fiind marea varietate de atitudini care, după toate probabilitățile, reflectă poeticele și orientările culturale din cei patruzeci de ani cuprinși între 1945 și 1985. Este posibil, totuși, să găsim o unitate de intenție?

Aș putea spune că este vorba de cercetarea și de experimentarea pe care Calvino le aplică mai ales în structura operelor sale și care, în narațiunea sa, se impun încă de la început ca o reflecție asupra modului de a face literatură.
Trebuie reținut faptul că Italo Calvino atribuie un rol fundamental literaturii ca „spațiu al sensurilor și al formelor care nu se aplică doar literaturii". Credem că „poetica” literară se poate referi la o poetică a lui „a face” sau, mai degrabă, a lui „a se face”. Astfel se întâmplă în Lo Sguardo dell’archeologo din 1972.
Există o sugestie evidentă a lingvisticii care, începând cu De Saussure, a demontat certitudinile scriiturii emoționale (poezie și proză) și supunerea acesteia la conținut, pentru a privilegia „realizarea” instrumentului de transmitere. Structura limbajului este în continuă devenire conform unui proces de neoprit, care pune în discuție fiecare punct de sosire, pentru a putea elabora experiențe mereu noi. Opera lui Calvino este o cercetare experimentală în sensul unei reflecții neîncetate și al producerii de structuri de roman, până la meta-romanul Dacă într-o noapte de iarnă un călător.

Neorealismul, jocul combinatoric și literatura populară se numără printre numeroasele domenii de interes atinse de parcursul literar al lui Calvino. Asupra căror sfere v-ați îndreptat atenția?

Scrierile lui Calvino mă intrigă în general, dar operele pe care le-aș putea reciti fără să mă plictisesc vreodată sunt Orașele invizibile și Lecţii americane. Orașele invizibile, din 1972, este o lucrare marcată de semnele semioticii și ale structuralismului, simțite în procedeul combinatoric specific perioadei de apariție a operei lui Calvino. Pe de altă parte, anii '60 și '70 reprezintă anii studiilor semiotice, în Franța, în care se remarcă Greimas, Barthes, Mounin, Kristeva (pentru a enumera doar câțiva), Cercul lingvistic de la Praga, în America, Peirce, în Italia, Eco și Segre; au fost ani în care s-au elaborat teorii îndrăznețe și diatribe înflăcărate.
„Nimeni nu ştie mai bine ca tine, înţelepte Kubilai, că nu trebuie să confundăm niciodată oraşul cu cuvintele care-l descriu.” (Orașele invizibile) Astfel îl avertizează Calvino pe puternicul împărat al tătarilor, evidențiind distanța dintre scriitură și realitate, o scriitură care țese o pânză în care mesajul se descompune în multe bucățele. Și în această plasă se află omul cu dorințele sale, cu visele, îndoielile şi neliniștile sale. Este o scriitură lejeră, simplă, dar nu superficială, cu siguranță atentă, jucată la suprafață, prin parataxe, și cu un amuzant cumulatio.
Lecții americane este un fel de testament cu privire la Literatură, nu doar la funcția ei de instrument de orientare a omului contemporan, derutat în Labirintul complexității, pe care îl ajută să iasă din acesta (doar pentru a intra în altul), ci și la felul în care ea ar trebui să fie în formele ei de lejeritate, rapiditate, exactitate, vizibilitate, multiplicitate. Un mare maestru: nu este o întâmplare că acestea sunt Lecții.

„În secolul XX se impune o valorificare intelectuală (mai degrabă decât emoțională) a fantasticului: ca joc, ironie, complicitate, dar și ca mediere a coșmarurilor sau a dorințelor ascunse ale omului contemporan". Asta afirma Calvino. În ce măsură „fantasticul" calvinian este un pionier al contemporaneității?

„Fantasticul" lui Calvino întrerupe clișeul de sfârșit de secol XIX, care continuă în prima jumătate a secolului XX și care se bazează, în principal, pe supranatural. Calvino își alimentează narațiunea cu cele mai recente descoperiri ale gândirii secolului XX. Sunt convinsă că nu-i scapă nici descoperirea fizicii cuantice, nici filosofia iraționalului, apărută ca urmare a extenuării entuziasmului față de convingerile pozitiviste, nici studiile asupra subconștientului și asupra insondabilității lumii interioare ale lui Freud și ale epigonilor săi. Se adaugă studiile și experimentele în vederea cuceririi spațiului, care îl propulsează pe om într-o dimensiune necunoscută percepției umane. Calvino îşi trăiește in mod conștient epoca și o elaborează prin plăcerea de a povesti. Fantasticul său este o pură invenție, în reflexia noului pe care generația sa îl elaborează. Fără această conștientizare ar fi imposibil să te lași implicat de un om care trăiește pe jumătate (Vicontele tăiat în două), sau care își trăiește întreaga viață într-un copac (Baronul din copaci), sau de un povestitor numit Qfwfq (Cosmicomicării), care spune douăsprezece povești despre viața din spațiu.

Anul 2023 a celebrat centenarul nașterii lui Italo Calvino. Care este moștenirea sa pentru literatura viitoare?

E evident că este o moștenire extrem de provocatoare. Dacă dorim să rezumăm, putem spune: complexitate, multiplicitate, experimentare, cercetare. Și putem continua. În orice caz, este un semn că romanul, în structura sa tradițională, poate fi depășit.

Romano Luperini susține că eseul critic, așa cum a fost moștenit din secolul trecut, nu mai are viitor. Cum vedeți dumnevoastră capacitatea de transformare a acestei forme instituționalizate într-un veritabil gen literar, care a pus la încercare filosofi și critici celebri precum Adorno și Lukács?

Critica literară a constituit preocuparea multora, după cum spuneți, încă de pe vremea lui Platon (Republica) și a lui Aristotel (Poetica), așadar a tuturor cărturarilor și filosofilor, fiecare elaborând teze adesea contradictorii care au făcut din teoria criticii literare un subiect de absolut interes. Luperini are dreptate când afirmă despre critica secolului XX că este depășită, așa cum toate teoriile trecutului sunt depășite. A deveni este legea Istoriei și nimic și nimeni nu poate scăpa de acest lucru. Astăzi, critica literară trebuie să se confrunte nu numai cu moștenirile trecutului recent, cum ar fi sociologia, psihanaliza și lingvistica, ci și cu tehnologia informației și cu științele cognitive. De asemenea, aceasta este nevoită să rezolve dilema: a interpreta sau a judeca?

Ediția din 2023 a Premiului Strega nu a marcat doar victoria unei scriitoare, ci și un număr record de femei: opt scriitoare din doisprezece candidați și patru din cei cinci finalişti. Care este statutul actual al literaturii experimentate de femei?

Cred că atenția față de literatura feminină constituie o atitudine ce „impune” o modă de la care nici măcar Premiul Strega nu se sustrage. Întotdeauna au existat femei scriitoare și poete, ignorate sistematic de cultura hegemonică. Totuși, nu se poate nega că femeile de astăzi scriu mai mult și poate fără furia din trecut. Sunt mai senine și propun teme relevante. Important este că ele sunt luate în seamă de marile edituri. Desigur, dacă ne gândim la inovația calviniană, ne aflăm la distanțe colosale, dar există opere tradiționale de valoare. Să fie bine primite.


Literatura română este constant tradusă în italiană, cu nume importante precum Ana Blandiana, Herta Müller, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, iar revista „Orizonturi culturale italo-române” înregistrează publicațiile în baza de date Scriitori români în limba italină: 1900-2024. În ce măsură credeți că este cunoscută în Italia și ce scriitori români v-au atras atenția?  

Trebuie să mărturisesc că nu cunosc bine literatura română. L-am citit pe Mircea Eliade și îmi place gândirea sa antropologică, mă surprinde în mod dureros pesimismul ineluctabil al lui Emil Cioran. Acestea sunt lecturi din trecutul meu. Văd că vă place foarte mult Ana Blandiana. Și mie îmi place legătura cu universul poeziei ei și cercetarea dureroasă a condiției sale existențiale care, din fericire, nu este iremediabilă.