Ioana Marinescu: „Dintr-o anumită fragilitate personală, văd curatoriatul mai dificil pentru femei”

Proiectul revistei noastre dedicat femeilor-artist, început în ampla anchetă cu 29 de invitate din România (în ediţia română din martie), respectiv cu 33 de invitate din Italia (în ediţia italiană din aprilie), continuă printr-o nouă serie de interviuri care aprofundează şi extind tematica spre alte zone de interes, propunând noi perspective şi interpretări. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.
În această pagină vă propunem interviul cu Ioana Marinescu, istoric de artă, curator şi asistent manager la Galeria H'art, a doua galerie de artă din România bazată pe un portofoliu privat, care și-a deschis porțile în 2002. A absolvit Facultatea de Istoria și Teoria Artei de la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti în 2013. Scrie articole în reviste şi site-uri de specialitate.

Care este astăzi condiția femeii-artist? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Educația schimbă de la o zi la alta condiția femeii-artiste contemporane. Și pe cea a bărbatului-artist. Anumite valori și lucruri bune din trecut se pierd în mod invitabil. Dar apar valori noi și tipuri de interacțiuni și conexiuni la care nu ne-am fi gândit înainte. Cred că situația femeilor artiste e mai bună decât în trecut. Nu la fel de fericită este situația pentru femeile fragile, care n-au acces la educație și la un trai decent. Acolo discrepanțele între cele două sexe sunt mult mai accentuate.

Din perspectiva curatoriatului la feminin, cu ce provocări v-aţi confruntat în activitatea dumneavoastră?

Lucrez la Galeria H’art de când aveam 19 ani. La început m-am confruntat cu dificultățile specifice vârstei: îmi doream să avansez mai repede, să capăt o voce cât mai puternică într-un mediu dominat de specialiști cu cel puțin 10 ani mai mari decât mine și în majoritate bărbați. Dar în acel moment erau mai puține galerii, cu mai puțini artiști și cu un număr mai restrâns de public. De-atunci situația s-a ameliorat și toți acești indici au crescut. Inclusiv numărul femeilor care au galerii sau curatoriază expoziții. Aş spune că un anumit tip de idealism m-a făcut să cred că în esență bărbații și femeile au șanse egale să curatorieze expoziții și să scrie despre artă. Un anumit tip de fragilitate personală mă face să cred că e un mediu mai dificil pentru femei. Dar în timp am descoperit că și fragilitatea vine cu un anumit tip de putere și autoritate. Cu siguranță nu pot vorbi în numele unei întregi comunități care în mod cert s-a confruntat cu greutăți și se confruntă încă. Dar în cazul meu, am observat că odată trecut un anumit prag psihologic, lumea și comunitatea din jurul meu nu mai părea atât de ostilă și de pornită împotriva mea.

Imagine din expoziția Codruței Cernea, The Rough Aura of Experience, Cărturești Carusel, 2018
foto Cristina Bobe

Într-o privire de ansamblu, care este reprezentarea femeilor-artist la H’art Gallery?

Poziția aparent privilegiată de a produce inovații în anumite domenii are avantajul că îți aduce recunoaștere, dar și critici, pentru că trebuie să setezi niște standarde și oamenii din jur încep să aibă tot felul de așteptări. N-am făcut niciodată o statistică, dar strict factual e posibil să fi lucrat cu mai mulți artiști decât artiste. Ce mi se pare mai relevant în această discuție este faptul că artistele pe care le avem în portofoliu sau cu care am lucrat sunt la fel de respectate și apreciate ca și artiștii. Dan Popescu le-a dat la fel de mult credit și Ecaterinei Vrana, Ancăi Mureșan, Virginiei Toma sau Codruței Cernea, la fel cum a făcut-o pentru Dumitru Gorzo, Gili Mocanu, Nicolae Comănescu sau Adrian Preda.  Din păcate sau din fericire, artiștii nu se pun într-o formă și nu cântărești talentul și oportunitățile cu aceeași măsură universală. Eu pot să estimez că am învățat de la Dan Popescu să îi apreciez pe artiștii autentici și dedicați cauzei lor, indiferent de sex.

Imagine din expoziția Codruței Cernea, The Rough Aura of Experience, Cărturești Carusel, 2018
foto Cristina Bobe

Cum vedeţi relaţia dintre modelele teoretice și practica artistică? Există un network al profesionistelor din lumea artei, între femeile-artist/curator/ galerist/colecţionar etc.?

Cred că lucrul cu artiste și artiști contemporani este mai dificil decât lucrul cu nume din trecut. Dacă insulți opera lui Leonardo, asta nu-l mai rănește pe artist. Doar pe ceilalți specialiști care se pot simți ofensați de noi ipoteze și argumente. Dar în viața reală, curatorul și artistul trebuie să facă o echipă în care primul trebuie să-l sprijine pe al doilea, fără să scadă standardul de calitate al operei de artă și al discursului teoretic. Interacțiunea asta poate să producă multă frustrare și suferință, dar și o bucurie fără margini atunci când ideile celor doi găsesc un teritoriu comun. Sigur există o rețea de sprijin a femeilor din domeniu și mi se pare salutar acest lucru. Dar mantra mea personală este că „Sunt iubită și apreciată și am tot ce vreau”. Oricât de sarcastic sau idealist sună asta, oricât de competitiv este mediul din jurul meu.

Cum se răsfrânge această perioadă asupra activităţii dumneavoastră? Dar asupra sectorului artei în general şi ce consecinţe credeţi că ar putea avea pe termen lung?

E o perioadă la fel de grea ca pentru toată lumea. Dar din momentele grele învățăm mai multe lucruri și rezultatele muncii noastre pot să fie mai bune ca atunci când doar ne disipam energia alergând de colo-colo. Îmi lipsește conexiunea umană și efervescența vieții culturale. Dar am sentimentul că atunci când situația va deveni mai stabilă, toată tensiunea acumulată acum se va elibera și va produce lucruri uimitoare.

Imagine din expoziția lui Adrian Preda, Bound to Spacetime, H’art Gallery, 2020
foto Paul Chirilă

Aveţi un model feminin de istoric de artă la care vă raportaţi?

În această perioadă mă simt inspirată de Gilda Williams și lucrarea How to Write About Contemporary Art pentru că a sesizat o problemă esențială în istoria artei și pentru curatori în general. Deși specialiștii din domeniu parcurg nenumărate titluri, această practică te ajută doar până la un punct să ajungi la rândul tău un scriitor captivant și bine argumentat în domeniu. Mai degrabă lecturile celorlalți mari autori te inhibă sau te transformă într-o voce rece și seacă. Williams e de părerea că trebuie să ne exersăm scrisul și că trebuie să îi plătim pe oamenii care scriu despre artiști și expoziții. În felul acesta o să avem mai multe texte de calitate și specialiști mai motivați să activeze în această ramură culturală.

Imagine din expoziția lui Adrian Preda, Bound to Spacetime, H’art Gallery, 2020
foto Paul Chirilă