Ioana Iuna Şerban: „Explorez varianta personală de a fi curator și de a lucra cu arta”

Proiectul revistei noastre dedicat femeilor-artist, început în ampla anchetă cu 29 de invitate din România (în ediţia română din martie), respectiv cu 33 de invitate din Italia (în ediţia italiană din aprilie), continuă printr-o nouă serie de interviuri care extind tematica spre alte zone de interes. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.
În această pagină vă propunem interviul cu Ioana Iuna Şerban, curator asistent la MARe (Muzeul de Artă Recentă). Este doctorand la CESI/Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, cu o lucrare despre nou în teorii și practici ale artei contemporane. A tradus și a scris texte pentru cataloagele/volumele Mamuca: Mai Mult ca Abstractul, GPS. Geometrii Post-Sistem în Arta Românească de Acum, Fete de vis: Idealul feminin în arta românească, Mapping Narratives, Time and Space etc.

Care este astăzi condiția femeii-artist? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Am avut „șansa” de a mă naște în 1990, de a mă forma așadar într-o lume în care – chiar și-n societatea românească – se avansase considerabil în materie de egalitate de gen; o lume în care ar fi absolut firesc ca femeile să activeze în orice domeniu aleg. Sunt destule momentele în care nu pricep de ce femeia-artist e diferită de bărbatul-artist. În primul rând, găsesc că e o subordonare denumirea de femeie-artist: cred că există artiste și artiști nu femei sau bărbați care fac acest lucru. Cred că una dintre probleme este că adesea ne cantonăm, în România, pe un feminism de anii ’60 – care era valabil în anii ’60 – fără să ne uităm atent la problemele și situațiile actuale. Cred și am văzut că în România se fac multe proiecte legate de artiste, dedicate artistelor. Da, am cunoscut și situații în care artistul însemna un ready made al artistului de gen masculin, dar cred că acest lucru nu mai este atât de răspândit oricum. Artistele sunt recuperate, promovate, prezentate, expuse – aceasta e o realitate de care ar trebui să ținem cont. Se simt artistele dezavantajate dacă sunt expuse alături de artiști (bărbați)? Aș dori să nu se întâmple asta. Se simt artistele avantajate dacă sunt expuse doar alături de alte artiste? De asemenea, ar fi păcat să rămână astfel. Nu cred în competiție doar pe gen, în sensul că nu cred că te poți simți valorizată și gratificată ca artistă dacă ești comparată doar cu artiste, doar cu genul feminin, nu și cu artiști de gen masculin. Cred că acest lucru ar fi o pierdere. Desigur, feminismul ar susține acum că asta e exact ce-au făcut bărbații în trecut: artiștii bărbați au stat doar ei între ei, eliminând sau obstrucționând calea artistelor. Trebuie oare compensat cu aceeași monedă? Nu văd câștigul. Câștigul aici ține, pe de-o parte, de dimensiunile pe care le poți atinge prin artă și, pe de altă parte, de diversificarea subiectivității umane, diversificare ce nu presupune izolarea în nișe de gen.

Tur ghidat în expoziţia Fete de vis

Din perspectiva curatoriatului la feminin, cu ce provocări v-aţi confruntat în activitatea dumneavoastră?

Curatoriatul în sine este o provocare în România – nu doar că este un domeniu încă tânăr, abia de curând formulat ca atare, dar nici nu există o școală unde să înveți așa ceva, adesea pare un soi de meserie alternativă ce sună sofisticat, o titulatură incertă. Dacă în liceu aș fi spus că vreau să fiu curator ar fi părut mai abracadabrant decât dacă spuneam că vreau să fiu artistă. Curatorii din muzee sunt încă subsumați ideii de muzeografi. Oricum, muzeografia și curatorierea am senzația că sunt adesea văzute ca meserii „feminine”, deși sunt destui și importanți curatori bărbați. O percepție de tipul „în curatoriere femeile sunt mai curând conștiincioase și legate de partea organizatorică, pe când bărbații sunt mai curând cei cu viziunea intelectuală” (percepție de altfel comună și altor domenii conexe) consider că e un clișeu. Pe de altă parte, de pe un alt versant, în mod standard se așteaptă ca în curatoriere femeile să favorizeze artistele și să afișeze perspective feministe chiar într-o manieră radicală. Pentru mine, a fi curator e un lucru pe care-l explorez de 5 ani, de când lucrez la MARe, trecând prin cercetare, alcătuirea expozițiilor, relația cu artiștii, înțelegerea scenei de artă românească, articularea ideilor, a conceptelor, a textelor. Curatorierea fiind o instituție încă la început de drum în România, cred că există libertatea (și avantajul) de a te putea juca, de a putea explora varianta personală de a fi curator și de a lucra cu arta.

Vioara Bara, Universul cel mare mănâncă universul cel mic

Într-o privire de ansamblu, care este reprezentarea femeilor-artist în proiectele, expoziţiile şi colecţiile din cadrul MARe (Muzeul de Artă Recentă)?

Dau exemplu, campania de achiziții „E albastră!” derulată de MARe în mai-iunie 2020, campanie ce s-a concluzionat cu expoziția temporară Din senin. Cum punctează și directorul MARe, Erwin Kessler, în textul său introductiv la catalogul eponim, din 715 artiști ce au propus lucrări pentru campanie, 302 au fost femei, iar din cei 48 de artiști ale căror lucrări au fost achiziționate, 14 sunt femei – dar asta în condițiile în care trei cincimi din echipa curatorială ce a făcut selecția sunt reprezentate de femei.
Într-adevăr, numărul artistelor din colecția permanentă expusă în muzeu e modest, iar în expozițiile temporare de grup de artă românească numărul artistelor a fost mai mic decât numărul artiștilor, dar acest lucru s-a datorat în mare parte faptului că perspectiva expozițiilor era una istoric-cronologică și abia în interbelic în România a fost favorizată arta feminină. Una dintre expozițiile dedicate artiștilor străini a avut-o ca protagonistă pe Valie Export, una dintre remarcabilele figuri ale feminismului artistic al anilor ’60-’70, o artistă ce îmbină puterea, sinteza, eleganța și inteligența în lucrări emblematice pentru problematizarea statutului femeii și a corpului femeii.

Secvenţă din expoziţia Din senin

Cum vedeţi relaţia dintre modelele teoretice și practica artistică? Există un network al profesionistelor din lumea artei, între femeile-artist/curator/ galerist/colecţionar etc.?

Prin prisma studiilor masterale și doctorale, desfășurate la CESI, am avut ocazia să studiez intens modelele teoretice privitoare la artă și curatoriere – poate uneori tindem să ne concentrăm mai mult pe modele și casete teoretice și ne eliberăm mai greu mintea de ele pentru a vedea efectiv ce direcții ne transmit lucrările de artă. Oricum, în arta contemporană dominată de post-conceptualism (așa cum spune criticul Peter Osborne), totul începe și se sfârșește la concept, chiar și pentru artiști. Cum curatorierea a devenit un soi de a doua artă, am observat cum uneori artiștii sunt cei mai calați să răspundă unor teorii, iar curatorii vor să fie mai jucăuși în realizarea expozițiilor, o inversare a funcțiilor.
Un network în lumea artei bazat strict pe femei artist, curator, galerist, colecționar există cred în mod informal, în sensul că în ultimii 10 ani au fost expoziții curatoriate de femei, expunând artiste, în galerii conduse de femei. Din experiența mea de vizitat vernisaje și expoziții mi se pare că sunt mai multe artiste și femei curator.

Cum se răsfrânge această perioadă asupra activităţii dumneavoastră? Dar asupra sectorului artei în general şi ce consecinţe credeţi că ar putea avea pe termen lung?

Dificilă perioadă: incertitudinile mai mari și mai mare și intensitatea muncii. De anul trecut de la începerea carantinei am fost implicată în diverse activități și proiecte ale MARe ce aveau ca scop suplinirea prezenței fizice în muzeu, a evenimentelor. Un eveniment pe care l-am început anul trecut și care continuă este Turul de miercuri, un tur ghidat pe care-l țin cam de două ori pe lună la MARe. În rest, continuăm pregătirea expozițiilor, a cataloagelor, a proiectelor. După un an mai searbăd în materie de activități în afara casei, cred că publicul așteaptă și e doritor să iasă puțin din realitatea personală prin artă – iar aici intervin muzeele de artă, galeriile, spațiile de artă, ce propun nu doar un loc de distracție sau clătire a minții, ci și un tip de formare personală prin artă. Vreau să cred că perioada aceasta de constrângeri și restricții va da naștere la un moment dat unui impuls de libertate și energie artistică: și pe planul creației și pe planul configurării scenei artistice românești și a spațiilor și actorilor de pe această scenă. Poate și „alianțele” artistice și instituționale se vor forma altfel. Până acum în arta contemporană s-a tot vorbit de activitate artistică în spații neconvenționale – ce facem însă în perioade neconvenționale cum e aceasta? Pentru asta urmează să vedem răspunsul în lunile ce vin.

Instalaţia Kalashnikov din expoziţia Valie Export, cu arme Kalashnikov