În dialog cu maestrul Ioan Tăbăcaru, care îi învață pe italieni arta lemnului de 20 de ani

„Intră cine dorește, rămâne cine este pasionat”. Aceste cuvinte sunt scrijelite pe tabla învățătorului și maestrului Ioan Tăbăcaru, în atelierul său din Valfenera (Piemonte astigiano) unde găzduiește Școala de sculptură ornamentală în lemn „Amici del legno Valfenera”. Un atelier ca desprins din basmele cu meșteri care încântă lemnul. Într-o casă albă, la marginea drumului ce duce printre dealuri de la Valfenera la Ferrere, de aproape 20 de ani primește elevi de toate vârstele, italieni și români, pentru a-i învăța arta lemnului. Originar din Bacău, fost învățător și timp de 16 ani profesor la Școala Populară de Artă din Bacău, Ioan Tăbăcaru este unul din discipolii marelui Alexandru Huțanu, cel mai cunoscut artist din Moldova, creatorul școlii de sculptură ornamentală din Bacău și realizatorul a peste 100 de catapetesme. Precum mentorul său, maestrul Tăbăcaru s-a înconjurat de prieteni și iubitori ai artei lemnului. Din 1995 în Italia, el nu a renunțat la pasiunea sa cea mai mare: contactul cu elevii și transmiterea cunoștințelor sale mai departe, ca o sevă din care să se hrănească viitoare generații de sculptori. În anul 2000 a înființat, alături de italieni, o asociație culturală care are în cadrul ei Școala de sculptură ornamentală „Amici del legno Valfenera”, cu care a participat la numeroase expoziții, târguri de specialitate, concursuri, simpozioane și chiar la sărbătorile satelor și localităților unde a fost invitat. În atelierul său, Maestrul este disponibil tuturor, o persoană de o mare sensibilitate și ţinută morală şi artistică. Oricine îi trece pragul rămâne încântat de pasiunea cu care descrie tot ce ține de activitatea sa, indicând uneori diferite obiecte de lemn, șabloane și unelte, într-un ambient din care toți ieșim mai bogați.

Când ați venit în Italia, în 1995, v-ați gândit că o să rămâneți?

Nu m-am gândit. Am venit pentru că aveam câțiva dintre elevii mei români aici, în Italia. Inițial doream să lucrez ca să pot câștiga suficient pentru deschiderea unei școli private de sculptură în România. Imediat ce am venit am lucrat timp de doi ani la restaurarea castelelor private din San Paolo Solbrito și Villanova d’Asti, care aveau tavane din lemn masiv ornate în stil renascentist. A fost o mare plăcere, mai ales pentru că nu a fost o rupere directă între învățământ și munca de jos. Aceste lucrări de artă mi-au acoperit durerea plecării de acasă. Eram o echipă de români care am făcut aceste lucrări de restaurare, eu m-am ocupat de tavane. Apoi ne-am despărțit drumurile, fiecare a găsit alt loc de muncă. După ce fiul meu a terminat facultatea a dorit să vină în Italia, deci și soția mea, așa că am rămas aici. La Bacău aș fi putut să continui ceea ce făcea maestrul meu, Alexandru Huțanu: mobilier bisericesc sau catapetesme. Aveam la un moment dat la Școala Populară de Artă o clasă de 40 de elevi. Dar, până la urmă, aici am intrat într-un cerc artistic-cultural care mi-a deschis noi orizonturi.

Despre ce este vorba?

L-am cunoscut pe Angelo Masperoni, care pe atunci se ocupa de biblioteca din Villanova d’Asti și am intrat într-un grup de intelectuali, Universitatea pentru vârsta a treia, care se reunea la Villanova și avea multe inițiative culturale. Cuprindea persoane importante din două provincii, și din Torino și din Asti. Mai apoi, în anul 2000, Angelo Masperoni a devenit președintele asociației Amici del Legno Valfenera. Grupul respectiv avea mai mult artiști plastici precum pictori, eu eram singurul sculptor, și am reușit să mă integrez repede în cercul lor. Obiectele mele sculptate aduceau un plus de valoare pe lângă alte expoziții de picturi. Îmi aduc aminte de profesorul Emilio Platinetti din Chieri, sau de actorul Carlo Roncaglia de la Accademia dei Folli. Extraordinari, am văzut la Poirino o punere în scenă deosebită a Cântăreței Chele de Ionesco, de către această companie teatrală faimoasă acum la Torino. Erau intelectuali deosebiți, unii dintre ei nici nu mai sunt.

În schimb, școala de sculptură? Cum s-a născut?

Școala s-a născut în jurul unui proces, evident trebuie să lucrăm mereu la un proces de creație personal. Am observat că în zona aceasta (Villanova d’Asti) nu exista o mișcare sau un târg legat de arta lemnului. La Asti sau Torino erau sculptori de renume care lucrau în castele, dar nu era un curs tehnic pentru oamenii de rând. Existau doar ateliere de tâmplărie, dar nu și de sculptură ornamentală. Sunt ateliere de sculptură în Valea Susa sau Valea Aosta, dar sunt prea departe pentru a merge din zona noastră să înveți meserie. Așa că am înființat asociația culturală italo-română Amici del Legno Valfenera, din care școala de sculptură s-a evidențiat, iar peste un an vom ajunge la 20 de ani de existență. La început, am fost întrebat dacă doream să creez un stil aparte. Mă amuza, pentru că obiectivele mele nu erau aceleași cu cele ale academiei de artă. Eu mă întâlnesc cu amici care iubesc lemnul și cu care încercăm împreună să revitalizăm viața artistică din acest domeniu. Obiectivul meu nu este să creez artiști. Este importantă meseria: ca să faci o frunză de acant într-un anume fel nu e suficient să fii mare artist. Trebuie să ai la bază meseria. Brâncuși o avea. El, în drumul către Paris, a lucrat la câteva ateliere de mobilă și sculptură. La bază el a absolvit Școala de Artă și Meserii din Craiova. A plecat așa cum gândesc eu, că se pleacă de la meserie către artă. În sculptură se pornește de la meserie. Trebuie învățat un limbaj ca la școală, pe care îl aplici, și dacă dă Dumnezeu să iasă și artă, sigur... e foarte bine!

Câți ani îi trebuie unui elev în atelierul dumneavoastră pentru a deprinde arta lemnului?

Trei-patru ani, depinde foarte mult de pasiunea și aplicația elevului. Cum spuneam, sculptura se învață ca un limbaj, ca la scoală, primele litere sunt primele tăieturi. Fără doar și poate trebuie abc-ul. Am împărțit cursul astfel: prima parte este geometrie. Fără să le explic fiecare simbol și încărcătura mitică. În arta populară simbolurile aveau semnificații magice, multiple. Aveau o anumite încărcătură, ca hieroglifele. Acum s-a pierdut, nu mai au valoarea mitică pe care o aveau în cultura străveche. În momentul când se predă prima lecție se poate zice ceva despre primul pom al vieții. Deci, primul an (chiar doi) este doar geometrie. A doua parte este partea ornamentală. La ornat: frunze diferite, flori, figuri, compoziții vegetale, zoomorfe ş.a.m.d. Unii denigrează această parte a sculpturii. Dar cu cine să faci o sculptură ca la Văcărești? Doar nu cu cei care fac doar statui!!! Trebuie tehnică și studiu personal aplicat tehnicii ornamentului. Școala ajută, prin meserie, să devii stăpân pe instrumente, să te asculte. Și să știi să le ascuți. Pentru cine trece de primele două părți, a treia parte a cursului este sculptura tutto tondo (rond-bosse). În fine, câte unul mai scapă și către sculptura tutto tondo. Acolo maestrul poate ajuta foarte puțin. Subtilitățile depind de artist și de ce a acumulat în partea ornamentală. Inspirația, pentru sculptura cu S mare depinde de la Domnul și de valoarea personală. Partea aceasta nu se învață. Vine să pună capac, un coronament, pentru cine ajunge, dacă trece prin toate etapele bine. Astfel, drumul e mai ușor. Poți să faci La Venere, dacă ai și posibilitatea să ghidezi mâna și instrumentul ca să intre nici mai mult nici mai puțin. Unde ai tăiat o dată, tăiat rămâne. Nu e ca la lut unde poți adăuga sau lipi.

Câți elevi vă trec pragul și cum se împacă italienii cu sculptura românească?

Trebuie să precizez că majoritatea elevilor mei sunt italieni, mai puțin români. În fiecare an cred că îmi trec prin atelier cel puțin 10 noi elevi. Nu sunt persoane numai din zonă, chiar și de la Torino, Moncalieri și alte orașe. Cu unii s-au instaurat prietenii trainice. În 2016, când am împlinit 60 de ani, am organizat o expoziție la Villanova d’Asti, cu ocazia a 15 ani de la deschiderea școlii, iar acolo au fost expuse diferite lucrări ale elevilor mei de toate vârstele. Moment foarte frumos, pentru că erau prezenți doi dintre elevii mei de la Școala Populară de Artă din Bacău, sculptorul Viorel Bătrânu care absolvise prima promoție, și Emilian Moise, care fusese în ultima. Alături de noi, evident și președintele asociației noastre, domnul Ivo Bogetto, persoană de mare notorietate și talent artistic. Vorbeam înainte de primul președinte al asociației noastre, Angelo Masperoni, acum, din cauza vârstei, a rămas președinte de onoare. Locul său a fost luat de Ivo Bogetto, fost primar al localității Villanova d'Asti cu o cariere de medic de familie renumit în aceste comune. Este unul dintre elevii mei, iar prezența lui în școala de sculptură a înlăturat orice posibilitate de a vorbi nepoliticos despre mine ca român, să zicem. Mă refer la unele tendințe, malițioase uneori, ale persoanelor de a interpreta lucrurile greșit.
În ceea ce privește sculptura românească, ei bine, eu când am început școala am arătat clar o chestie extraordinară: apropierea sculpturii romanești de cea din Vale Varaita (n.r. vale montană în Piemonte). Acest lucru mi-a dat încredere că la bază trebuie să fie partea populară, tradițională, care există la fiecare popor. În obiecte și porți există motive geometrice caracteristice aproape identice,  motive decorative care au avut o anumită circulație la popoarele indo-europene care s-au stabilit pe teritoriul italian sau românesc. Acest studiu personal a fost întărit și participând la numeroase expoziții și demonstrații pe viu pe care le-am tot făcut prin diferite localități, unde am avut ocazia să întâlnesc alți sculptori și să facem schimb de idei.
Apoi le-am povestit că pe timpurile mele, pe vremea lui Ceaușescu, în România, am fost procustați: „capul prea mare, picioarele prea lungi”. Comuniștii au definit sculptura în lemn ca țărănească sau moștenită din bătrâni, la școlile de artă nici nu se punea problema să reproduci ceva în stil baroc sau ca la castelul Peleș din Sinaia. Noi am pierdut foarte mult în România din cauza acestei libertăți îngrădite.
Elevii mei sunt persoane diferite, unii sunt profesioniști, dar alții sunt medici, pensionari, facem porți, icoane, altare, obiecte, mobilă și altele. Sunt bucuros că las ceva în urma mea.

În încheiere, vă întreb despre Coloana Românească, vizibilă tuturor celor care trec pe stradă. Când ați realizat-o și ce reprezintă?

Coloana românească am inaugurat-o în 2010, când a avut loc și sfințirea ei, pentru că este considerată ca o troiță, pentru crucile prezente. Am amplasat această coloană sculptată ca să dăm un semn, în primul rând al prezenței noastre. Am ales coloana, pentru că forma ei este reprezentativă pentru arta românească. Are cel puțin 5-6 metri și este din lemn de stejar. Am sculptat-o împreună cu un alt român, Gheorghiță Dulhan, de la Settimo Torinese (n.r. sculptor român premiat la diferite concursuri artistice italiene). Pe coloană au fost reprezentate patru puncte importante pentru poporul român: 1. Nașterea poporului și personajele Traian și Decebal; 2. Latinitatea limbii române prin reprezentarea pomului vieții, iar fiecare frunză este o ramificație către o limbă neolatină; 3. Lupta pentru independență prin prezența chipurilor personajelor istorice Vlad Ţepes și Ștefan cel Mare; iar 4. Creștinismul ortodox prin Sfântul Andrei, coloana are chipul lui Isus Cristos și crucea în câteva ipostaze: una într-o rozetă, o cruce clară către răsărit și la apus marama. Preoții care au săvârșit slujba de sfințire la inaugurare erau foarte tineri, abia hirotoniți, erau cei doi preoți români din Asti și Bra, împreună cu cel catolic italian din Valfenera. Coloana are o bază arhitectonică în stil popular românesc, urmează apoi partea superioară cum am descris. Partea de sus cuprinde chipul unui soldat necunoscut, mi-am imaginat un român frumos, un bărbat curajos. Vlad Țepeș este prezent pentru că mă întrebau toți italienii de Dracula, așa că le-am revelat personajul istoric, unul care i-a învins pe turci de mai multe ori, chiar pe Mahomed. Chipul lui Ștefan cel Mare este un medalion frontal, voi rămâne veșnic îndrăgostit de figura lui, pentru că a lăsat multe mănăstiri și visul românesc de unire.
La inaugurare au venit și autoritățile din zonă, primarul din Valfenera, elevii mei cu familiile lor, preoții și presa. A fost un moment memorabil lăsat cu o petrecere românească. Pentru mine și pentru Gheorghiță Dulhan, va rămâne un vis împlinit sculptat în lemn.