Celălalt Eliade, un teatru fascinant și „ascuns”. Interviu cu Horia Corneliu Cicortaș

Volumul Mircea Eliade, Tutto il teatro. 1939-1970 (ediție italiană și introducere de Horia Corneliu Cicortaș, p. 456), apărut de câteva săptămâni în colecția „Nuova Caleidoscopio” a editurii Bietti din Milano și prezentat în 2 decembrie la Roma, adună, pentru prima oară în mod integral, piesele teatrale ale marelui istoric al religiilor. Sunt cuprinse cinci texte teatrale ale lui Eliade, dintre care unul (Aventură spirituală) încă inedit în română, însoțite de notițe introductive și precedate de o introducere generală. Cu această ocazie, jurnalistul Francesco Palmieri de la agenția de știri AGI a discutat cu Horia Corneliu Cicortaș, îngrijitorul ediției italiene, care a mai tradus pentru Bietti alte două cărți ale aceluiași autor: eseul despre Salazar şi revoluţia în Portugalia, tipărit în 2013, și Dayan şi alte povestiri, publicat acum un an.

Domnule Cicortaș, ce importanță are, pentru cunoașterea globală a lui Eliade, teatrul său, fără îndoială aspectul cel mai neglijat al operei sale?
 
Depinde de perspectivă. Din punctul de vedere al unui cititor deja familiarizat cu întreaga sa literatură – sau cel puțin cu operele reprezentative ale fiecărei sale „etape creative” –, cunoașterea producției sale dramatice are o importanță relativă; ea oscilează de la om la om, depinzând de factori subiectivi. Însă din punctul de vedere al unui cititor care nu cunoaște operele literare ale autorului, teatrul poate fi un prilej de apropiere de beletristul Eliade și problematica sa, în parte comună savantului Eliade.

După citirea notelor introductive ce însoțesc opera în general și fiecare piesă în parte, rămânem cu impresia că scriitura dramaturgică a lui Eliade era fructul unor impulsuri scurte și urgente, și că după consumarea lor textele păreau să fie uitate, sau că autorul și-ar fi pierdut interesul față de ele.

Da, operele teatrale pe care le-a scris sunt adeseori, ca și în cazul multora din povestirile și romanele sale, rezultatul unui puternic impuls inițial, uneori vizionar, alteori emoțional. Contextul istoric a jucat și el un rol în scrierea pieselor Ifigenia sau 1241, dar în celelalte cazuri opera literară este efectul unor alchimii interioare, prezente totdeauna în actul creativ artistic sau științific. Desigur, uneori autorul nostru pare a fi dezvrăjit și detașat de opera scrisă. Asta se întâmplă chiar, spre exemplu, cu romanul de debut, Isabel și apele diavolului (inedit în italiană), publicat în 1930, dar și cu scrierile teatrale. Dar trebuie să ținem cont că acestea au fost „savurate” de către publicul lor destinatar într-o măsură mult mai restrânsă. Din cele cinci texte, doar primul – Ifigenia (Iphigenia), scris când Eliade era încă în România, dar reprezentat când se afla în Portugalia – a avut o întâlnire deplină cu un public teatral. Lucru valabil și în cazul celei de-a doua reprezentări a operei, ce a avut loc patruzeci de ani mai târziu, de această dată nu sub dictatura militară a lui Ion Antonescu, ci sub cea național-comunistă a lui Ceaușescu. Oricât succes de public să fi avut piesa, impactul ei nu e comparabil cu acela al romanelor lui Eliade.

Și celelalte opere?

Celelalte opere dramatice au fost citite de unii prieteni sau de publicul restrâns al revistelor exilului românesc, fără a fi reprezentate. Unele dintre ele, precum Oameni și pietre și Aventură spirituală, au rămas chiar inedite timp de mai multe decenii. Așadar, o „solitudine” reală a textelor, alături de lipsa concretă de feedback-uri scenice. Din această perspectivă, autocritica ulterioară a lui Eliade apare mai ușor de înțeles psihologic. Pe de o parte, recitind acele texte, el devine mai autocritic și mai puțin dispus să le publice; pe de alta, tocmai pentru că nu le pune în circulație, nu le facilitează întâlnirea cu publicul teatral, rămânând astfel oarecum „ostaticul” propriei judecăți – susceptibilă însă de a oscila în timp.

Cât anume toarnă, în scriitura teatrală, studiosul Mircea Eliade? Ce cade din geanta savantului în traista dramaturgului?

Părerea mea este că, atunci când citim un text literar al lui Eliade, nu trebuie să hrănim așteptări speciale din partea istoricului religiilor Eliade. Bineînțeles că nu putem să facem abstracție de faptul că scriitorul era și un cercetător al religiilor. Cu toate acestea, considerată în autonomia ei, opera literară este capabilă să ne      „vorbească” de una singură. Prezența subiectelor mitologice sau religioase este, după mine, secundară. În cazul teatrului și, în general, al literaturii lui Eliade, recursul la mit – de exemplu la cel al labirintului sau al coborârii în infern – nu îi folosește istoricului religiilor pentru a „demonstra” sau exemplifica ceva ce nu ar fi reușit s-o facă pe plan teoretic-științific. Dimpotrivă, în vederea construirii intrigii, scriitorul este cel ce „ia cu împrumut”, ca să spunem așa, conștient sau nu, tematici cu care este familiarizat. Desigur, rezultatul artistic al acestei operațiuni este o altă problemă, care rămâne deschisă.

Eliade a fost, și rămâne, un autor legat de Italia nu numai prin importante episoade biografice, ci și prin influențele culturale primite de la ea și restituite ei. Ce rol atribuiți, în acest context, publicării teatrului său în italiană?

Italia este țara în care au fost traduse și publicate multe opere literare ale lui Eliade (mai ales în anii șaptezeci și optzeci), deși rămân încă unele goluri de umplut. Edituri ca Jaca Book, Rizzoli și, mai recent, Bietti, și-au dat fiecare o contribuție în această direcție. Din acest punct de vedere, publicarea teatrului lui Eliade ar trebui să ducă la o mai bună cunoaștere a operei acestuia în întregimea ei. În plus, ar putea intercepta interesul crescând al publicului italian pentru scriitorii români și pentru dramaturgia română, limitată, în momentul de față, în Italia, la marii Eugen Ionescu și Matei Vișniec – poate nu întâmplător „importați” din Franţa și nu din România. Dincolo de asta, cu excepția României, Italia e singura țară din lume unde au fost montate, în ultimii ani, două scrieri teatrale ale lui Eliade (Ifigenia și Coloana nesfârșită), de către companii diferite și în contexte diferite. Și este prima țară în care producția teatrală a lui Eliade a fost adunată integral între coperțile unui volum. Aceste lucruri ne permit să fim destul de încrezători că, fiind acum publicată, dramaturgia eliadiană va fi cunoscută nu numai de publicul „obișnuit” al lui Eliade, ci și de mediile teatrale italiene. În fine, în virtutea principiului vaselor comunicante, noutatea editorială italiană ar putea fi un stimul pentru inițiative similare în alte țări.

Interviu realizat de Francesco Palmieri
(nr. 12, decembrie 2016, anul VI)