Filippo La Porta: „Calvino, un seismograf al terenului nostru cultural atât de accidentat”

„Calvino a fost un seismograf care a măsurat în permanență cu multă fidelitate și precizie (una dintre «valorile» sale) diferitele mișcări ale terenului nostru cultural atât de accidentat: de la Rezistența italiană până la boom-ul economic italian și la poluarea industrială, de la angajamentul politic până la inteligența artificială.”
Oaspetele nostru în Spațiul Calvino e criticul literar și eseistul Filippo La Porta, născut la Roma în 1952. Este autorul a numeroase și importante studii despre literatura italiană, printre care La nuova narrativa italiana (Noua ficțiune italiană, 1995 e 1999), Non c’è problema. Divagazioni morali su modi di dire e frasi fatte (Nicio problemă. Divagații morale asupra expresiiilor idiomatice și a locurilor comune, 1997), Maestri irregolari. Una lezione per il nostro presente (Maeștri neobișnuiți. O lecție pentru zilele noastre, 2007), Meno letteratura, per favore (Mai puțină literatură, vă rog, 2010), Un'idea dell'Italia. L'attualità nazionale nei libri e Pasolini (O idee despre Italia. Actualitatea națională în cărți și la Pasolini, 2012), Poesia come esperienza. Una formazione nei versi (Poezia ca experiență. O formație în versuri, 2013). Pentru Bompiani a publicat Dizionario della critica militante (Dicționar de critică militantă, cu Giuseppe Leonelli, 2007) și Indaffarati (Prinși cu treburi, 2016), Il bene e gli altri. Dante e un’etica per il nuovo millennio (Binele și ceilalți. Dante și o etică pentru noul mileniu, 2018). Printre lucrările sale recente, Come un raggio nell'acqua. Dante e la relazione con l'altro (2021). 

Opera și personalitatea lui Italo Calvino apar adesea contradictorii, dată fiind marea varietate de atitudini reflectate de poetica și orientările culturale din cele patru decenii cuprinse între 1945 și 1985. Este posibil, totuși, să regăsim o unitate de scop? 

Da, a fost un seismograf care a măsurat în permanență cu multă fidelitate și precizie (una dintre „valorile” sale) diferitele mișcări ale terenului nostru cultural atât de accidentat: de la Rezistența italiană până la boom-ul economic italian și la poluarea industrială, de la angajamentul politic până la inteligența artificială. 
 

Neorealismul, jocul combinatoric, literatura populară se numără printre numeroasele domenii de interes atinse de parcursul literar al lui Calvino. Asupra căror domenii v-ați concentrat atenția? 

Da, un eclectism vorace, având mereu consecințe interesante. Dacă ar trebui să menționez un singur gen literar acela ar fi basmul. Mai ales din pricina faptului că basmele sfârșesc de obicei cu bine, iar Calvino dădea dovadă de un optimism fundamental și adolescentin. Pasolini l-a definit cândva cu afecțiune frățească pe Calvino drept un adolescent etern. Astăzi îmi apar în minte precum doi adolescenți, cu seriozitatea lor incoruptibilă, timiditatea ascunsă și candoarea lor lipsită de orice fel de cinism –  ceea ce i-a făcut să pară lipsiți de orice garanție din punct de vedere politic. Două temperamente tragice, rătăcite prin labirint, însă cu o bucurie aparte pentru viață, pline de o curiozitate neînsetată pentru prezent și capabile de uimire în fața realității. În mare parte, e vorba despre calitățile pe care ar trebui să le aibă orice scriitor. 

„În secolul XX se impune o utilizare intelectuală a fantasticului, în detrimentul uneia emoționale: ca joc, ironie, aluzie, și chiar ca mediere a coșmarurilor sau a dorințelor ascunse ale omului contemporan”. Așa spunea Calvino. 
 
Da, se aseamănă cu Borges care folosește tradiții fantastice, înțelepte, și ezoterice drept pretexte pentru a-și exersa stilul. Cu toate acestea, Calvino nu poate fi asociat cu jocurile metaliterare tout court. De asemenea, cred că acea imagine a lui Calvino, atât de răspândită în rândul publicului larg, a unui autor lipsit de simțul tragicului, este complet neîntemeiată. Scriitorul urmărea cu perseverență o ordine pe care să o dea complexității lumii, știind totuși că până la urmă vor triumfa entropia, dezordinea. Tragicul în opera sa este foarte prezent, dar nu este ostentat, rămâne nedezvăluit, dând așadar prozei – cristaline și geometrice – o continuă torsiune problematică: incizii, paranteze, semne de întrebare. Înțelepciunea sa sceptică, atrasă de fantastic și făcută din chibzuință, provine de la Montaigne. 

În ce măsură „fantasticul” lui Calvino devine un precursor al epocii contemporane? 

Se impune în special în romanul Il Visconte dimezzato (Vicontele tăiat în două). 

În anul 2023 a fost celebrat centenarul nașterii lui Italo Calvino. Ce moștenire a lăsat acesta posterității literare? 
 
Reunea atitudini sau valori care astăzi sunt mereu separate: gustul pentru precizie și compasiune, ușurință și problematizare, curiozitatea pentru nou și dragostea pentru tradiție (Ariosto, Galileo...). Prin urmare, operele calviniene pe care le recomand sunt La giornata di uno scrutatore (Ziua unui observator), din 1963, unde ne arată nucleul tragic al democrației în sine (votul unui pacient cu dizabilități din Cottolengo valorează ca al oricărui cetățean?), Il signor Palomar (Palomar), din 1983, încercare genial eșuată de a oferi o descriere riguroasă a 'încurcăturii' realității, și Le città invisibili (Orașele invizibile), din 1972, o operă-lume care se prezintă ca o enciclopedie a prezentului prin simbolul-cheie al orașului. 
 
 
După părerea dumneavoastră, care sunt în ziua de azi cele mai dificile provocări cu care critica literară trebuie să se confrunte, în special italienistica? 
 
Critica sunt criticii! Iar astăzi utopia cea mai înaltă a criticului e aceea de a acționa ca individ; independent, neascultător, idiosincratic, deşi capabil să argumenteze.  
 
 
Romano Luperini susține că eseul critic, așa cum a fost acesta moștenit din secolul trecut, nu mai are un viitor. Cum priviți dumneavoastră capacitatea de transformare a acestei forme care a fost instituționalizată într-un adevărat gen literar, asupra căruia s-au aplecat filosofi și critici celebri, printre care Adorno și Lukács? 
 
Nu împărtășesc aceste declarații apocaliptice. Odată ce dispărem noi, nu e ca și cum ar dispărea lumea. Acum în Italia există o noua generație de eseiști si critici de valoare. Nu are nimic de invidiat de la cea anterioară. 


Ediția din 2023 a premiului Strega a marcat nu doar victoria unei scriitoare, ci și un număr record de femei participante: opt scriitoare în top doisprezece și patru în top cinci. Cum se configurează statusul actual al literaturii feminine?  
  
În poezie sunt puțin mai avansate. În proză nu aș ști ce să spun. Gândirea lor emotivă coincide cu natura limbajului poetic. Însă, și aici, fără vreo urmă de mitologie ori idealizare. 

Literatura română este constant tradusă în italiană, cu nume importante precum Ana Blandiana, Herta Müller, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, iar revista „Orizonturi culturale italo-române” înregistrează publicațiile în baza de date Scriitori români în limba italină: 1900-2024. În ce măsură credeți că este cunoscută în Italia și ce scriitori români v-au atras atenția?  

Ana Blandiana este una dintre vocile cele mai răsunătoare ale poeziei contemporane. Cărtărescu este unul dintre cei mai mari romancieri ai planetei, omnivor în sensul postmodern al lui Calvino, însă cu o melancolie de fond străină postmodernismului. Manea, pe care l-am cunoscut la New York, a fost pentru mine un maestru. Persecutat de naziști și de Ceaușescu! Eliade, iubit de Pasolini, rămâne fundamental pentru studiile asupra sacrului. Atât de mult încât îi iertăm simpatiile față de Garda de Fier. Pe Cioran îl iubesc mai puțin, chiar dacă este mai în vogă decât toți ceilalți. Nihilismul său este mult prea previzibil, manieristic, comic în mod involuntar. Probabil că citindu-l în română i-aș aprecia mai mult stilul.