Dincolo de cuvintele cântecelor. În dialog cu textierul Fabrizio Berlincioni

Unora nu le este chiar atât de evidentă măreția artei. Și, totuși, dacă li s-ar cere să-și imagineze o lume lipsită de culoarea tablourilor, de formele piețelor și ale clădirilor, de poveștile cărților, filmelor, cântecelor, o asemenea lume ar fi un infern. Un infern de indivizi solitari al căror maxim efor comunitar ar fi acela de a-şi căuta hrana necesară pentru a supraviețui. Arta nu doar colorează, emoționează și bucură existența oamenilor, ci îi face să conștientizeze totodată că puterea stă în capacitatea de a fi uniţi.
Gândiți-vă la o melodie! E nevoie de un interpret, de un muzician care să cânte la instrumente, de un textier, ca să ne oprim la câteva din elemente care țin de creația unei piese muzicale.
Textierul: secretele sale am încercat să le descopăr alături de Fabrizio Berlincioni, cel mai tânăr autor care a câștigat vreodată celebrul Festival de Muzică de la Sanremo, la 19 ani, în 1976, dar și unul dintre cei mai prezenți textieri la același Festival, ocupând a treia poziţie ca număr de prezenţe.
Născut la Napoli, Fabrizio Berlincioni, pe lângă o strălucită carieră in domeniul muzicii, a întreprins și una în domeniul sportului, polo pe apă, ca jucător al naționalei Italiei, dar și ca antrenor.
Arta lui rămâne însă cea a cuvântului. A scris piese pentru cei mai cunoscuţi interpreţi: Mina, Fausto Leali, Andrea Bocelli, Al Bano, Fiordaliso, Adriano Celentano. Ti lascerò, după victoria de la Sanremo 1989, devine un punct de referință pentru nenumărate generații, dar și un clasic al muzicii ușoare italiene.

Ce este un textier, Fabrizio?

Un textier este cel care reușește să sintetizeze în trei, patru minute o poveste de la început la sfârşit. Cântecele sunt, în esenţă, povești în rime. Obiectivul celui care scrie cântece este cel de a-i emoționa pe ascultători chiar de prima dată când aud o melodie. În viziunea mea, o piesă nu trebuie să fie ermetică, obligând ascultătorul să se întrebe ce vrea să spună. Există totuși textieri care scriu în acest fel și sunt extraordinari. Nu e, însă, stilul meu. Eu am un mod direct, caut imagini noi pentru a povesti un sentiment. Sunt un poet dăruit muzicii.
În ceea ce privește formarea pe plan muzical, nu am urmat nicio școală. Mi s-a întâmplat să scriu. Când eram tânăr, zdrăngăneam la chitară, dar există o zonă în mintea mea în care muzica și cuvintele se întâlnesc, trăiesc, iar eu pot să le unesc pentru a da viață cântecelor. Când am melodia și cuvintele, mă adresez muzicienilor profesioniști, eu le cânt piesa iar ei o transcriu pe partitură. Partea ciudată e că, deşi nu cunosc acordurile, știu exact dacă muzicienii au greșit nota sau dacă nu corespunde cu cea pe care o aveam eu în minte.
Scrisul s-a născut din experiența de a asculta. De mic mi-au plăcut mult Claudio Baglioni și Riccardo Cocciante. Ascultând muzica lor, mi-am dat seama că reușeam să înțeleg anumite lucruri, anumite substraturi pe care alții nu le prindeau.

Pe lângă muzică, ai avut o carieră importantă în domeniul sportiv. Cum s-au împăcat muzica și sportul? Ce elemente au în comun?

Aparent, nu au nimic în comun. Totuși, sportul m-a ajutat mult la scris. Graţie sportului, am colindat lumea și am trăit experiențe extraordinare. Spre exemplu, am petrecut o lungă perioadă la Paris, unde antrenam echipa franceză de serie A și unde am avut prilejul să trăiesc experiențe de viață foarte importante. Sportul, totuși, e disciplină, pe când scrisul, pentru mine, este inspirație. Nu sunt un scriitor disciplinat, pentru mine timpul în artă e nedeterminat. Doar când am o scadenţă devin disciplinat. Desigur, cu trecerea timpului, am devenit un profesionist și acest lucru m-a ajutat mult. În orice caz, piesele care se nasc în mod spontan, dintr-o nevoie nestăpânită de a spune o poveste, au o altă forţă.

Cum se poate întreprinde cariera de textier?

O spun mereu la lecțiile pe care le țin: fără puţin noroc, nu se face nimic. Aveam 19 ani, mă fascina Baglioni. În acea perioadă, scriam cântece în timpul liber. La un moment dat, am scris o piesă, Non lo faccio più, care povestea despre o fată care se dezbracă pentru prima dată în faţa iubitului. Le-am cântat-o prietenilor, colegilor de echipă și toți mi-au zis să o arăt cuiva cu experiență. M-am lăsat convins, am înregistrat o casetă și i-am dus-o unui muzician din Napoli, prin niște prieteni comuni. M-a sunt după vreo două luni și mi-a zis că vrea să ducă piesa mea la Sanremo. Și a câștigat.
Ce să spun? Inițial nu eram prea încrezător. De fapt, credeam atât de puțin că nici nu am mers la Sanremo, m-am uitat la Festival de acasă, la televizor. Când au declarat piesa mea câștigătoare, cântată de Peppino di Capri, am rămas total surprins. Mama a plâns în seara aceea.
După acel moment, un timp nu am mai scris lucruri semnificative. M-am dedicat studiului, mi-am luat licența în drept, apoi m-am ținut de sport, ceea ce a devenit o profesie. Antrenorul meu de atunci era prieten cu Gino Paoli și i-am trimis o casetă cu piese pe care le scrisesem, el le-a ascultat și mi-a spus să merg mai departe că am talent. Deși am continuat să scriu, doar în 1989, odată cu Ti lascerò, scrisul a devenit o profesie.

Un cântec de care te simți legat în mod deosebit?

Cu siguranță Mi manchi. L-am scris pentru fratele meu, care s-a stins în 1982.

Care sunt caracteristicile unui textier? Ce anume trebuie să aibă cine vrea să se dedice acestei profesii?

Scrisul este ceva care izvorăște din tine și nu știi de ce se întâmplă. Cum văd eu lucrurile, una e să scrii poezii și alta e să scrii piese muzicale. Spre exemplu, rima împerecheată e considerată puţin învechită. O melodie trebuie să respecte anumite canoane, rima este necesară, cuvintele trebuie să aibă o muzicalitate altfel sunt greu de cântat, iar asonanțele pot avea o mare forţă.