Daria Ghiu: „Aștept să văd mult mai multe artiste și curatoare în Pavilionul României de la Veneţia”

Proiectul revistei noastre dedicat femeilor-artist, început în ampla anchetă cu 29 de invitate din România (în ediţia română din martie), respectiv cu 33 de invitate din Italia (în ediţia italiană din aprilie), continuă printr-o nouă serie de interviuri care aprofundează şi extind tematica spre alte zone de interes, propunând noi perspective şi interpretări. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.
În această pagină vă propunem interviul cu Daria Ghiu, critic de artă şi curator. În 2014 a obţinut titlul de Doctor al Universității Naționale de Arte din București cu o cercetare despre istoria Pavilionului României la Bienala de Artă de la Veneția. Lucrează la Radio România Cultural, realizând emisiunile Cum să știi că ești artist? (împreună cu Maria Balabaș) și Aceasta (nu) este artă. În prezent realizează o cercetare postdoctorală despre fenomenul reprezentării naționale la Trienala de arte decorative de la Milano.


Care este azi condiția femeii-artist? Ce diferenţe aţi putut observa în spaţiul european?

De mulți ani deja artiste și colective artistice și-au concentrat atenția asupra condiției femeii artiste, asupra (in)vizibilității acesteia în marile instituții de artă, au luptat (o fac încă intens și se lovesc de cenzură în numeroase spații culturale) pentru prezență și vizibilitate (un trist adevăr!). La fel, curatoare și curatori au încercat să construiască un discurs al egalității. Mă gândesc acum la un exemplu clasic, o lucrare emblematică a Guerrila Girls, despre absența artistelor din Metropolitan Museum, dar prezența lor covârșitoare, ca nuduri, în tablouri masculine. Sau la un alt exemplu (dar sunt mult mai multe) pe teritoriul românesc, o lucrare mai veche a Vedei Popovici, care creează un arbore genealogic al catedrei de pictură a facultății de arte din București. Ironic, transformă numele pictorilor-profesori în nume la feminin. Așa realizezi că școala de artă e una la masculin. Lipsesc artistele! Așadar, discuția trebuie să înceapă de pe băncile școlii. Dacă mari expoziții de artă uitau până de curând de artiste, acestea fiind prezente în număr foarte mic, lucrurile s-au mai așezat la acest capitol. Dar se pune întrebarea: este suficient să oferi un procent echitabil de expunere a artistelor? Cu siguranță, nu. Eu cred că mentalitățile trebuie schimbate, așteptările referitoare la ce fel de artă ar trebui să realizeze o artistă trebuie deturnate, educația trebuie regândită, avem, de asemenea, nevoie să reinventăm tot vocabularul pe care, în mod social, îl asociem „femininului”. Din păcate, el este în continuare prezent, uneori în critica de artă, de mult mai multe ori în toată acea critică spontană născută pe ziduri virtuale: discursul discriminator, jignitor iese la iveală rapid, iar femeia artistă deseori e obiectificată și atunci „acceptată”. E foarte trist. Stereotipurile ucid, la fel, jocurile de putere și dorința de a conduce și a domina. Totuși, lucrurile s-au schimbat și continuă să o facă, mai ales datorită noilor generații, care nu mai tolerează un asemenea limbaj și viziune despre lume.

Imagine din expoziția În acest Pavilion se vede artă, curatoare Daria Ghiu,
Tranzit.ro/București, 2013. Credite foto: Eduard Constantin

Din perspectiva curatoriatului la feminin, cum se prezintă astăzi şi cu ce provocări v-aţi confruntat în experienţa dumneavoastră?

Sunt numeroase curatoare pe care le admir, atât în România, cât și în afara țării. Multe dintre ele sunt și extraordinare teoreticiene ale artei și ale curatoriatului, cu tot ceea ce implică acesta. Nu am curatoriat multe expoziții, dar atunci când am făcut-o provocările au fost legate de lucrul în sine cu arta și spațiul de expunere, nu de faptul că eram o curatoare și nu un curator. Pentru mine curatoriatul se leagă în mod intim cu maternitatea, am simțit acest lucru de la prima expoziție creată, cu mulți ani înainte să devin mamă. Cel mai dificil mi s-a părut acel moment când arunci expoziția în lume, continuă să îți aparțină și totuși nu mai este doar a ta, toți ochii sunt brusc țintiți asupra ei. E un sentiment straniu de luare în posesie și înstrăinare, asemănătoare cu acel plecat la școală și apoi în lume al copiilor. Acestea fiind spuse, cred în curatoriatul realizat de femei, cred în subtilitatea acestuia. Dar este evident că admir numeroși curatori bărbați și abordările lor. Mi-ar plăcea să nu îmi dau seama de sexul curatorului atunci când privesc o expoziție de artă.

Imagine din expoziția Negru pe alb, Bienala Alb-Negru, ediția a V-a, curatoare Daria Ghiu,
Muzeul de Artă din Satu Mare, 2017. Credite foto: Jon Dean

V-aţi ocupat de istoria Pavilionului României la Bienala de Artă de la Veneția, ca şi de analiza Trienalei de arte decorative de la Milano. Cum sunt reprezentate femeile-artist?

Sunt două situații foarte diferite. La Trienala de la Milano, fiind dedicată artelor decorative, deci unui mediu, să-i spunem așa, feminin, regăsim artiste prezente, mai ales în spațiul textil. Marea mea descoperire la Milano este Ana Lupaș, al cărei discurs sparge granițele unui mediu artistic în 1973. Ea reușește să facă o figură aparte, prin fiecare gest artistic al său luptând împotriva înclasării într-un gen artistic anume, fiind un motor de inovație continuă și asta este absolut fascinant.
La Bienala de la Veneția, artistele din România nu sunt prezente frecvent de-a lungul timpului. În interbelic lipsesc aproape cu totul, iar în perioada comunistă îşi fac puțin (mult prea puțin) apariția, mai ales în mediul decorativ ori în cel al graficii. Nu ne miră prezența în perioada realismului socialist (dar totuși mult prea timidă!) a artistelor, dar și a comisarelor de expoziție, cum este cazul artistei Ligia Macovei, care figurează atât ca artistă, cât și în poziția de organizatoare (1954-1958). După 1990, artistele nu sunt neapărat foarte vizibile la Veneția, din păcate. În 2017, deci în urmă cu doar patru ani, curatoarea Magda Radu dă voce unei artiste importante, într-o expoziție solo. Este vorba despre Geta Brătescu. E prima oară când vedem o personală în Pavilionul României dedicată unei artiste! O artistă atât de complexă. Până atunci, vedem câteva artiste în expoziții colective. În ceea ce privește curatoriatul în Pavilion, după două figuri dominante (Ion Frunzetti și Dan Hăulică), iată în 1999 prima curatoare a unei expoziții românești, este vorba despre Judit Angel. Dar apoi iarăși o mare pauză până în 2009 (Alina Șerban). Aștept să văd mult mai multe artiste și curatoare în viitor în Pavilionul României.

Pavilionul României la Veneția, Giardini, 2013.
Credite foto: Eduard Constantin

Extinzând cadrul, cum apreciaţi reprezentarea românească în general şi a femeilor-artist în special, pe scena internațională a artei?

Sunt câteva figuri esențiale pentru arta românească, pe care le văd prezente în colecții de muzee importante ori în expoziții de mari dimensiuni sau în proiecte mai mici, ori rezidențe de artă. Privind țintit, asupra artistelor, mă gândesc la Ana Lupaș sau regretata Geta Brătescu, amândouă s-au bucurat de vizibilitate în ultimii zece ani pe scena internațională. Din generația tânără, îi admir discursul Alexandrei Pirici în contexte internaționale ori pe acela al Irinei Botea Bucan, al Liei Perjovschi şi al Aurorei Király. Urmăresc, de asemenea, cupluri de artiști precum Anca Benera și Arnold Estefan, Mona Vătămanu și Florin Tudor. În fine, privesc cu admirație activitatea internațională a unor curatoare locale precum Valentina Iancu, Simona Dumitriu, Anca Rujoiu, Anca Mihuleț. Dar ar fi mult mai multe artiste la care mă uit atent de mulți ani încoace.

Cum vedeţi relaţia dintre modelele teoretice și practica artistică? Există un network al profesionistelor din lumea artei, între femeile-artist/curator/ galerist/colecţionar etc.?

Nu știu dacă există o asemenea rețea oficială, uneori mă simt precum un outsider, mă plasez ca un privitor-comentator, criticul de artă-jurnalist. Ceea ce știu că există sunt acele rețele neoficiale, acele legături personale, subtile și fine, care duc lumea mai departe: acei curatori și acele curatoare care urmăresc anumiți artiști în atelierele lor de-a lungul timpului, le privesc operele și viața artistică în timp și se construiesc relații strânse. De asemenea, sunt interesante grupurile curatoriale și cred că pot construi expoziții memorabile. Un exemplu ar fi grupul What, How & for Whom/WHW, colectiv de curatoare format în 1999 la Zagreb.

Imagine din expoziția Apparitions, Geta Brătescu, curatoare Magda Radu,
Bienala de artă de la Veneția, ediția a 57-a, Pavilionul României, 2017. Credite foto: Jens Ziehe

Cum se răsfrânge această perioadă asupra activităţii dumneavoastră? Dar asupra sectorului artei în general şi ce consecinţe credeţi că ar putea avea pe termen lung?

Este o întrebare pe care o adresez deja de un an de zile, în calitate de critic de artă, invitaților mei. Fie artiste și artiști ori critici de artă, curatori, galeriști. Ceea ce eu cred este că pandemia adâncește probleme mai vechi. Scena de artă independentă este în pericol. Instabilitatea financiară este și mai mare, iar cei vulnerabili sunt și mai fragili și vor fi tot mai fragili. Cred că salvarea stă în comunitate, în puterea pe care aceasta poate să o aibă. Corpul comun este mai important ca oricând acum. În ceea ce mă privește, acest ultim an a condus către o pauză activă de reflecție. Temele mele de interes în artă și cultură s-au nuanțat foarte mult și încerc acum să răspund la alte și alte întrebări. Mă întreb cum se va schimba dinamica instituțiilor în perioada următoare, ce se întâmplă cu mulți artiști care nu își mai permit să fie artiști sau nu își mai pot plăti chiria pentru atelierele lor, de asemenea, e foarte interesant de privit cum practica artistică a unor artiști s-a transformat în această perioadă: fie au abordat medii noi de lucru, adaptate condițiilor lor de lucru în anumite cazuri, fie sunt interesați în mod critic de anumite teme foarte actuale. Desenul a devenit un mediu tot mai puternic, la fel ceramica! Extraordinar ce se întâmplă în aceste două medii în ultimii ani, dar și mai intens în acest an din urmă. Două medii fragile, intime, care devin instrumente împotriva uitării, dar și unelte care își asumă propria vulnerabilitate. Sper ca scena de artă să devină mult mai conștientă de sine după acest moment global pe care îl trăim aparent egal cu toții (artista Nona Șerbănescu a gândit chiar la începutul lunii mai la București la Galeria Senat o expoziție întreagă tocmai despre asta: despre inegalitate, uitare, abuz de putere – îi admir discursul și modul în care arta pentru ea devine doliu, bocet, dar și vindecare).

Aveţi un model feminin de istoric de artă, respectiv de critic de artă, la care vă raportaţi?

Le admir pe doamnele mele profesoare, istorici de artă care știu să privească în jurul lor cu finețe și cu nuanțe. Fără doamnele Anca Oroveanu și Ruxandra Demetrescu, viața mea în lumea artei ar fi fost austeră intelectual, să spunem așa, în doar câteva cuvinte. O admir, de asemenea, pe Magda Cârneci. Un loc important pentru mine îl ocupă și profesoara Laura Mesina, cea care a creat și susține cu atâta generozitate Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. Cât despre criticii și istoricii de artă ai generației mele le admir pe Raluca Voinea, Magda Radu, Valentina Iancu, Irina Cărăbaș. Dar e greu să aduci în discuție doar câteva nume. Ele sunt mai multe, cu siguranță.

Imagine din expoziția Semnal: invizibilitate transmisă a artiștilor Irina Botea Bucan și Jon Dean,
curatoare Daria Ghiu, Galeria Anca Poterașu, 2016. Credite foto: Jon Dean