Aurora Király: „Cred că în zona artei femeile reprezintă o forță”

Proiectul revistei noastre dedicat femeilor-artist, început în ampla anchetă cu 29 de invitate din România (în ediţia română din martie), respectiv cu 33 de invitate din Italia (în ediţia italiană din aprilie), continuă printr-o nouă serie de interviuri care extind tematica spre alte zone de interes. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.
În această pagină vă propunem interviul cu Aurora Király, care sondează domeniul artei contemporane din diverse perspective: ca artistă, curator, manager cultural. A absolvit Universitatea Națională de Arte București în 1994, iar din 2007 predă la Departamentul Fotografie și Imagine Dinamică al UNArte București.

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Cred că artiștii, indiferent de gen, se confruntă în prezent cu aceleași probleme: timp de lucru – de cele mai multe ori fac una sau mai multe proiecte/slujbe din care își câștigă existența, finanțare (posibilitatea de a aplica pentru burse și subvenții, mai ales pe timpul pandemiei) și vizibilitate (platforme care să îi conecteze cu profesioniști din domeniu).
Pentru a spori șanselor femeilor în artă, cred că este nevoie de programe care răspund unor nevoi specifice, cum ar fi rezidențele artistice destinate artistelor care sunt și mame. De cele mai multe ori artistele își întrerup activitatea pentru că treburile casnice și creșterea copiilor nu le lasă timp pentru a-și dezvolta proiectele personale. Mă bucur când văd că tot mai multe artiste care devin mame și sunt pentru o perioadă mai puțin vizibile, revin apoi cu proiecte noi, cu multă energie și forță. Și dacă au și un cadru în care se pot manifesta și pot fi promovate, acesta este un pas important.

Héroïnes, 2013
După Barbara Kruger, Your body is a battleground, 1989

Din perspectiva curatoriatului la feminin, cu ce provocări v-aţi confruntat în activitatea dumneavoastră?

În perioada 2001-2008 am curatoriat spațiul de proiecte Galeria Nouă. Au fost șapte ani de muncă intensă, un număr mare de expoziții și evenimente. În anii care au urmat am mai curatoriat proiecte punctuale și am inițiat proiect de documentare a scenei artistice (cartea Fotografia în arta contemporană. Tendințe în România după 1989 sau seria de interviuri Mărturii XXI, Revizitând trecutul). După 2012 m-am concentrat asupra activității artistice.
În toate aceste experiențe nu am simțit că provocările de care am avut parte s-au datorat neapărat faptului că sunt femeie, ci mai degrabă contextului economic ostil și lipsei de strategie culturală specifică tuturor guvernelor de până acum. În pofida declarațiilor răsunătoare și patriotice, cultura și educația nu au fost niciodată prioritare pentru guvernanții noștri din ultimele decenii. Am dedicat foarte multă energie proiectului Galeria Nouă și consider că într-o societate așezată investiția pe care am făcut-o ar fi trebuit recunoscută și sprijinită de autorități printr-o subvenție constantă care să ne permită să continuăm ceea ce făceam bine.
Deși contextul s-a mai îmbunătățit între timp, chiar și astăzi există multe proiecte/organizații care, deși mișcă lucrurile în sectorul lor (arte vizuale, dans, muzică, literatură etc.), după un număr de ani se confruntă cu uzura și abandonul, căci se lovesc constant de aceleași probleme, lipsă de înțelegere și suport. Din păcate, în felul acesta, nu se poate construi ceva durabil.

Héroïnes, 2013
După Sophie Calle, The Wedding Dress, din True Stories, 2010

Cum apreciaţi reprezentarea femeilor-artist pe scena internațională a artei?

Cred că în zona artei femeile reprezintă o forță. Alegerea subiectelor, îmbinarea laturii emoționale, a vulnerabilității, intuiției, cu violența unor mărturisiri și puterea poveștilor pe care acestea le aduc în spațiul public fac discursul artistelor contemporane memorabil și necesar. Este important să facem vizibile istoriile femeilor și artistelor și să integrăm aceste discursuri pe scena locală și internațională.
La nivel internațional, muzeele, galeriile, curatorii desfășoară un proces de recuperare a creației unor artiste care nu s-au bucurat la timpul potrivit de recunoașterea meritată. Printre acestea, nume precum: Eva Hesse, Dora Maar, Claude Cahun, Lee Krasner, Cecilia Vicuña, Phyllida Barlow, Ruth Asawa, Ana Lupaș, Geta Brătescu, artiste aflate de multe ori la vârsta senectuții când primesc această expunere internațională, în unele cazuri este chiar o recuperare postumă.

Cum vedeţi relaţia dintre modelele teoretice și practica artistică? Există un network al profesionistelor din lumea artei, între femeile-artist/curator/ galerist/colecţionar etc.?

Artiștii contemporani îmbină conceptele teoretice cu reprezentarea vizuală într-un echilibru propriu fiecăruia, în funcție de practica artistică.
În ceea ce privește colaborările profesionale, aș spune că mai degrabă funcționează o serie de rețele informale între artiste/curatoare/galeriste, bazate pe solidaritate și afinitate. Dar cred că ceea ce ne dorim de obicei în zona artistică este să fim invitate într-un proiect pentru că sunt apreciate ideile și lucrările noastre, perspectiva pe care o aducem, nu pentru că aparținem unui segment defavorizat. De multe ori artistele sunt reticente să participe la expoziții dedicate doar femeilor, pentru a nu limita înțelegerea creației lor doar din perspectiva genului.
Un lucru bun pe care l-am mai remarcat în ultimii ani este înmulțirea aparițiilor editoriale despre artiste-femei, a bazelor de date care fac o sinteză cu aceste nume și creațiile lor, tocmai pentru a promova artiste cu proiecte interesante, care poate nu au avut aceleași oportunități de afirmare si nu s-au bucurat de aceeaşi vizibilitate.

Héroïnes, 2013
După Ann Hamilton, Lineament - Bookball, 1994

Cum se răsfrânge această perioadă asupra activităţii dumneavoastră? Dar asupra sectorului artei în general şi ce consecinţe credeţi că ar putea avea pe termen lung?

Din punctul de vedere al scenei artistice cred că pandemia are un impact teribil. Dacă la nivel internațional s-au luat măsuri pentru oferirea unor pârghii de sprijin pentru artiști/artiste, pe scena locală soluțiile sunt extrem de limitate și insuficiente. Este clar că sectorul cultural/artistic nu este considerat a fi indispensabil, ci un lux de care societatea se poate lipsi, or această atitudine este una greșită și perdantă pentru toată lumea, nu doar pentru artiști.
Pe lângă scena artistică care se lovește de greutățile acestei perioade, aș menționa și eforturile extraordinare pe care le fac organizațiile/instituțiile culturale, galeriile, muzeele, teatrele, etc. E foarte dificil pentru acestea ca pe fundalul acestei incertitudini deja cronice să își deruleze programul, proiectele, să se adapteze noii situații și mediului online.
Pe plan personal pot spune că am avut o perioadă foarte încărcată în care am lucrat intens. Pregătesc o expoziție personală la Galeria Anca Poterașu, iar cele mai multe lucrări care vor fi expuse au fost realizate în ultimul an. Fundalul plin de restricții al pandemiei a contribuit la acumularea unei intense stări de oboseală, de iritare, de anxietate. Încerc să mă bucur de lucrurile simple, de natură, de familie și sper că viitorul va aduce vești bune.

Care sunt trăsăturile specifice ale expresiei dumneavoastră artistice? Dar particularităţile referitoare la ‘feminin’ şi reprezentarea acestuia?

Practica mea artistică se concentrează mult pe fotografie, ca modalitate de a face conexiuni între situații și evenimente, explorează modul în care mintea noastră înregistrează, retrăiește și rememorează aceste experiențe. La aceleași teme fac referire și atunci când lucrez în alte medii, cum ar fi arta textilă, desenul sau instalațiile. Multe dintre subiectele pe care le abordez sunt legate de statutul femeii în societate și în istoria artei.
În evoluția mea artistică a contat să îmi stabilesc un set de repere valorice. Istoria artei a fost sursa la care m-am întors ca să îmi clarific anumite teme. Am privit cu atenție artistele a căror operă o apreciez și am analizat ce au lucrat. Seriile mele de lucrări Heroines și 50s or Soft despair citează artiste din zona artelor vizuale și dansului, într-un proces de învățare și definire a propriei identități artistice.

Héroïnes, 2018
După Marilena Preda-Sânc, My Body is Space in Space, Time in Time and Memory of All, 1983-1985