Cu Annette Tietenberg despre artă, sistem(e) și transfer cultural. Interviu de Luciana Tămaş

Cei mai mulți dintre noi devin oarecum miopi la excelența acelora care le sunt aproape. N-am vrut să cad, măcar de această dată, într-o asemenea capcană. Așa că am intervenit doar puțin, cu ale mele întrebări, în discursul lui Annette Tietenberg ‒ care, veți vedea, trece cu ușurință de la Szeemann la Weibel și de la Beuys la Benjamin. Cu bucurie vă invit la un dialog despre artă, sistem(e) și transfer cultural cu una dintre cele mai subtile și mai calificate voci ale spațiului curatorial european.

Luciana Tămaș: A înlocuit „puterea soft”, măcar parțial, rolul altădată ocupat de forțele armate brute?

Prof. dr. Annette Tietenberg: Nu, în prezent nu pare că lucrurile stau așa. Având în vedere situația mondială, s-ar putea chiar crede că autoritatea culturală nu mai joacă aproape niciun rol. Ceea ce vedem zilnic este o inserție implacabilă a politicii în logica factorilor economici. Valori precum curtoazia, fiabilitatea și respectarea regulilor au fost înlocuite de șantaj, intrigi și corupție. În plus, a devenit acceptabil să se rezolve conflictele nu pe cale diplomatică, ci prin forță militară. Beneficiarii acestei situații sunt companiile de armament – și uite cum ajungem din nou la interesele economice.


L.T.: documenta  fifteen a indicat posibilitatea ca bio arta să devină un concept tot mai frecventabil în viitor. Cum vezi tu această perspectivă?

A.T.: Pentru mine, ca specialistă în istoria artei, aceste fenomen nu este deloc nou. Încă de pe vremea Renașterii, era de la sine înțeles ca artiștii și artistele să abordeze tematici legate de plante, animale, peisaje ori anatomie umană. Din anii 1980, preocuparea pentru biotehnologie, inginerie genetică ori medicina reproductivă au devenit parte a artei, așa cum corect a remarcat Peter Weibel la vremea respectivă, când vorbea despre bio artă. Din punctul meu de vedere, documenta fifteen a adus în prim-plan problema finitudinii resurselor Pământului. Care sunt națiunile care profită cel mai mult de pe urma extracției materiilor prime? Și care sunt regiunile lumii ce trebuie să suporte consecințele – războaie, poluarea apei, a aerului și a solului, sărăcie, boli, munți de gunoaie?…


L.T.: Ești o mare admiratoare a lui Harald Szeemann. Prin ce ți-a captat atenția acest veritabil creator de sisteme?

A.T.: Harald Szeemann, care astăzi este adesea catalogat ca fiind prea autoritar și prea orientat spre piața artistică, a lucrat, inițial, în domeniul teatrului, în anii 1950. Activitatea de curator și-a practicat-o apoi asemenea unui regizor: monta spectacole pe scenele lumii artistice, stabilind tematici, inventând titluri poetice, găsind spații potrivite operelor de artă și deschizând locuri emblematice pentru expoziții, cum ar fi Arsenale din Veneția. Era dispus să plătească un preț ridicat pentru a realiza o expoziție pe care o considera a fi corectă și necesară. Cine a citit corespondența dintre el și mama sa știe că familia lui s-a rușinat enorm de felul în care el i-a provocat pe cetățenii din Berna în anul 1969, cu expoziția „When attitudes become form.” În expozițiile pe care i le-am văzut – printre altele, „Der Hang zum Gesamtkunstwerk” (1983) la Kunsthalle Düsseldorf – a reușit mereu să aducă laolaltă artă, materiale de arhivă, modele și fotografii, într-o manieră care le ajuta să intre în contact unele cu altele, făcându-le să rezoneze. În sala de expoziție, persista mereu un element ludic și totodată o atmosferă concentrată. Printre expozițiile pe care mi-aș fi dorit să le văd se numără „Großvater: Ein Pionier wie wir” (Bunicul: un pionier asemenea nouă), din anul 1974. După moartea bunicului său, un imigrant maghiar și maestru-coafor din Berna, Harald Szeemann a adunat 1200 de obiecte – cum ar fi piepteni ori un ondulator permanent – care istoriseau câte ceva despre Étienne Szeemann și despre perioada în care acesta a trăit și a lucrat. Nu doar arta, ci și practicile sale curatoriale au pus în relație elementele personale, istorice și culturale, astfel încât să dea naștere la ceva cu totul neașteptat. Asta am învățat de la Harald Szeemann ‒ pe lângă valorarea încăpățânării.


L.T.: Putem vedea ca pe un exemplu de responsabilitate culturală felul în care este organizată și diseminată arhiva lui Szeemann în contextul mondial, ca urmare a efortului depus de reprezentanții Fundației Getty?

A.T.: Arhiva a fost, în primul rând, meritul lui Harald Szeemann însuși, care a adunat-o, a sistematizat-o și a întreținut-o în a sa Fabbrica din Maggia, pe parcursul mai multor decenii. Faptul că arhiva a fost cumpărată și catalogată de Fundația Getty se datorează eforturilor Fundației Monte Verità și administratoarei succesorale a lui Szeemann, Ingeborg Lüscher. Personal, aș fi fost foarte bucuroasă dacă arhiva Szeemann și-ar fi găsit locul, așa cum fusese planificat inițial, în arhiva documenta din Kassel. Din punctul meu de vedere, activitatea curatorială a lui Szeemann se bazează pe influența culturală specific europeană a secolului al XX-lea. Faptul că aceasta poate fi cercetată acum doar în Los Angeles este oarecum trist, însă este o situație imposibil de schimbat.


L.T.: Ce părere ai despre activitatea hibridă a lui Peter Weibel?

A.T.: Pe Peter Weibel l-am cunoscut din perioada în care era la Städelschule, în Frankfurt am Main. Era un fiu al războiului: s-a născut în 1944, în Odessa. A prețuit atât de mult viața pe care a reușit să și-o smulgă din ghearele războiului, încât nu a lăsat apoi nici o secundă să se scurgă degeaba. A crescut într-un orfelinat din Austria, iar, după bacalaureat, a plecat la Paris să învețe franceza. A studiat medicina la Viena și apoi s-a specializat în logica matematică. În 1968, a tulburat Universitatea din Viena împreună cu acționiștii vienezi cu spectacolul „Kunst und Revolution” (Artă și revoluție) și a lăsat-o pe Valie Export să îl plimbe cu o zgardă de câine la gât de-a lungul străzii Kärntner din Viena. A fost artist, autor, lector, curator și, încă de la începutul anilor ’70, era interesat de semiotică și de noile mijloace de comunicare. Fără el, Ars Electronica din Linz nu ar exista. A fondat un institut pentru noile media la Städelschule, înainte de a fi numit, în 1998, la ZKM [Zentrum für Kunst und Medien] în Karlsruhe, unde a fost director timp de 25 de ani, realizând proiecte împreună cu gânditori influenți precum Bruno Latour. Nu era ușor să-i urmărești fluxul de gândire captivant și de nestăvilit, ori vorbirea-i rapidă. Oricine i-a văzut munții de hârtie din birou știe că nu își irosea viața încercând să facă ordine. Pentru el era mult mai important să lase ideile să curgă, să conecteze sinapsele și să aducă oamenii laolaltă. Ar fi absurd să încerci să-l încadrezi în categorii precum „artist”, „curator” sau „filosof media”. Asemenea lui Joseph Beuys, el era unul dintre acei oameni admirabili care se hrănesc prin risipirea de energie.


L.T.: Pe urmele lui Danto, te întreb dacă se mai poate vorbi, în acest secol, de o clară delimitare între teoreticieni și artiști.

A.T.: Danto celebrează readymade-ul ca strategie de emancipare a artei. Din punctul de vedere al lui Danto, Duchamp a reușit, prin readymade, să elibereze arta din strânsoarea filosofiei. Astfel, arta nu mai este dominată de concepte. În același timp, însă, de la artiști se așteaptă acum să propună mereu următoarea lovitură surprinzătoare. Nu am înțeles niciodată cu adevărat schema antagonismului dintre artă și teoria artei. O fi avut o funcție tactică pentru o vreme, mai ales în cercurile academice. Dar pentru mine, cititul și scrisul nu sunt „teorie”, ci tehnici ale sinelui, bazate pe acțiuni. Iar arta, pe de altă parte, nu poate fi definită doar prin meșteșug și intuiție; ea trebuie să dezvolte o putere discursivă, ceea ce ar fi dificil fără a avea experiența lecturii. Nu degeaba mulți artiști din secolul al XX-lea și-au însoțit producția artistică cu texte pe care le-au scris chiar ei.


L.T.: Poate fi văzută cultura ca armă? Dacă da, cum ar trebui întrebuințată?

A.T.: În eseul „Despre conceptul de istorie”, Walter Benjamin a formulat foarte pertinent acest gând: „aceia care domnesc sunt, însă, moștenitorii tuturor celor care au învins înaintea lor. (...) Toți cei care au obținut victorii până acum mărșăluiesc în acest cortegiu triumfal în care stăpânii de astăzi calcă peste trupurile cel învinși. Prada este, conform obiceiului, purtată și ea în cortegiu. Aceasta poartă denumirea de bunuri culturale.” Prin urmare, este necesar să contestăm istoria cu ajutorul bunurilor culturale.


L.T.: Ce rol ar trebui să joace diplomația culturală ca factor de echilibru în actualele jocuri de putere?

A.T.: Diplomația culturală are, prin definiție, rolul de a promova schimbul de idei, tradiții și convingeri cu alte persoane, pentru a favoriza înțelegerea reciprocă. În prezent, diplomația culturală pare să fie mai puțin căutată. Observăm acest fenomen din faptul că se închid Institutele Goethe – care contribuie la transferul cultural și oferă cursuri de limbă germană –  din Strasbourg, Bordeaux și Lille, din Torino, Genova și Trieste, din Osaka și Curitiba. Închiderea Institutului Goethe din Washington este prevăzută pentru anul 2026, tocmai acum, când relațiile dintre Germania și SUA ar trebui redefinite. Și nici în Germania situația nu pare prea promițătoare. În prezent, bugetul federal a redus masiv fondurile alocate cursurilor de integrare pentru imigranți și refugiați, pentru a elibera fonduri pentru prestații sociale și armament. Toate acestea indică faptul că dialogul nu este o prioritate în acest moment.


L.T.: Îl putem vedea pe Harald Szeemann ca pe un ambasador al culturii europene?

A.T.: Cu expoziția „Blut und Honig. Die Zukunft am Balkan“ („Sânge și miere. Viitorul în Balcani”) din 2003, organizată în cadrul Colecției Essl din Klosterneuburg, el a încercat cu siguranță acest lucru, la scurt timp după sfârșitul războaielor sângeroase din Iugoslavia și, astfel, după dispariția ultimului stat multietnic din Europa (cu excepția Rusiei).


L.T.: Cum ar trebui înțeles conceptul de „transfer cultural”?

A.T.: Transferul cultural are ca scop transformarea zonelor de conflict în zone de cooperare. Domeniul de cercetare a transferului cultural, analizează, la rândul său, procesele de traducere și validare a fenomenelor culturale în contextul unui concept antropologico-cultural de aculturație, așa cum este utilizat, de la științele antice până la studiile post-coloniale. Transferul cultural abordează, însă, și teme precum diversitatea și migrația. De asemenea, acesta atrage atenția asupra contactelor transculturale și a formării de rețele.


L.T.: Eu, de exemplu, am ajuns la ideea de traducere culturală (și/sau transfer) prin intermediul practicii mele artistice și, apoi, prin cercetarea pentru teza mea de doctorat. Pe tine ce te-a atras în această direcție?

A.T.: Walter Benjamin a afirmat în textul său „Die Aufgabe des Übersetzers” (Sarcina traducătorului) că traducerea trebuie să fie ca o tangentă care atinge cercul doar într-un singur punct și apoi își vede de drumul său. Este, așadar, o creație nouă, nu o reproducere literală. Homi Bhabha argumentează în mod similar, vorbind despre un așa-numit third space, adică un „spațiu terț” – un spațiu al hibridității, în care diviziunile binare și antagonismele nu mai au loc. Mi se pare important să tindem către un astfel de „spațiu terț”, chiar dacă acesta este de neatins, pentru a ne detașa mental de schemele antagonice care domină în prezent.


L.T.: Lumea democratică se găsește în fața unor provocări fără precedent și clasa politică europeană pare lipsită de reacții. Cum crezi că ar trebui să acționeze intelectualii în fața acestor succesiuni de evenimente?

A.T.: Intelectualii sunt, în prezent, puternic marginalizați – și nu doar în Statele Unite ale Americii. În acest moment, cred că mai degrabă juriștii sunt cei care ne pot salva o parte din mijloacele de subzistență, depunând plângeri împotriva forajelor de gaze din largul insulei Borkum, dezvăluind trucurile industriei sau încercând să împiedice utilizarea glifosatului. Cu toate acestea, după cum arată cazul lui Frauke Brosius-Gersdorf, este practic imposibil să obții rezultate cu argumente precise și poziții clare atunci când populismul ajunge la apogeu în spațiul politic și în mass-media.


L.T.: Ce înseamnă pentru tine Italia, cultura ei?

A.T.: Arta italiană era în prim-plan când am început să studiez istoria artei la Bonn, în anii  ’80. Cunoașterea limbii italiene era o condiție prealabilă pentru a studia acest domeniu. Renașterea, Florența, familia Medici erau marile teme, pe care le percepeam pe atunci ca fiind prea axate pe ideea de putere. Când mi-am continuat studiile la Universitatea Tehnică din Berlin, am descoperit, datorită lui Wolfgang Wolters, Veneția – un oraș medieval transcultural, care trebuia explorat din perspective complet diferite, ca putere maritimă și comercială, dar și ca republică. Până astăzi, ori de câte ori merg la Bienala de Artă de la Veneția, sunt recunoscătoare că pot percepe toate aceste straturi istorice. În afară de asta, teoria hegemoniei culturale a lui Antonio Gramsci a fost importantă pentru mine, dar și microistoria lui Carlo Ginzburg și etica ironică a lui Franco Berardi. Astăzi, aș recomanda studenților mai degrabă lecturile Donatellei Di Cesare.


L.T.: În final, te rog să alegi din multele cărți scrise de tine până acum un fragment pe care să îl transmiți cititorilor revistei.

A.T.: „Curatoriatul capătă o relevanță tot mai mare ca funcție socială. Acesta poate consolida societățile civile și, în același timp, poate pune la încercare în mod exemplar conceptul de identitate civilă în democrații, contribuind la recunoașterea faptului că disensiunile sociale sunt o realitate – ba chiar o necesitate. Curatoriatul atrage atenția asupra artei, asupra regimurilor de cunoaștere, asupra criticii sociale și asupra eficacității instrumentelor educaționale. Curatoriatul creează, de asemenea, diferite categorii de public. Generează comunități temporare și eterogene de producție și receptare, care trebuie să ajungă, într-un mod deschis și imparțial, la o înțelegere a preferințelor estetice, a ceea ce trebuie transmis, a formelor multidirecționale de memorie, a obiectivelor sociopolitice și a stilurilor de viață adecvate. Curatoriatul poate traduce la nivel transcultural, poate depăși granițele naționale, poate duce la conștientizarea interrelației istorice și sincrone dintre culturi și, în acest fel, poate pregăti bazele pentru un teren comun. Curatoriatul poate oferi alternative la gândirea fixată pe texte, poate trezi empatie, poate impune egalitatea de gen, poate promova emanciparea grupurilor marginalizate ale populației din Germania și din străinătate, poate iniția discursuri post-coloniale și post-identitare, poate anima locuitorii să intervină în planurile privind mediul lor de viață, poate revitaliza concepte istorice sau le poate face să se schimbe, poate atrage atenția asupra tiraniei, discriminării, supunerii față de autoritate, urii de clasă și rasiale, poate dezvălui limitele opiniilor înrădăcinate, poate reuni perspective din știință și artă și poate demonstra sau pune sub semnul întrebării legitimitatea colecționării de obiecte. Și, în plus, curatoriatul poate face ca poveștile pe mai multe voci ‒ atât despre ființe vii, cât și despre obiecte ‒ să devină vizibile, lizibile, palpabile și audibile. Cred că este o sarcină vitală a politicii culturale să consolideze toate aceste aspecte, deoarece ele sunt extrem de importante pentru coexistența socială și pentru a împiedica abandonarea curatoriatului în favoarea rețelelor orientate spre profit, care concurează pentru cote de piață.”*

L.T.: Da, într-adevăr, este un credo foarte convingător exprimat! Îți mulțumesc pentru acest dialog și îți doresc mult succes în viitoarele proiecte!

Interviu tradus din germană de Luciana Tămaş
(nr. 1, septembrie 2025, anul XV)

* Annette Tietenberg: What does „curating” mean today? Potential for transnational collaborations, în: ifa Edition Culture and Foreign Policy. Stuttgart: ifa (Institut für Auslandsbeziehungen), 2022. https://doi.org/10.17901/akbp1.18.2022.