 |
|||
 |
|||
|
Andreas Bee: „Măsura artei ar trebui să fie arta fără măsură”. Interviu de Luciana Tămaş
În ciuda evenimentelor confuze din vremurile pe care le trăim, nu am niciun motiv să mă îndoiesc de artă. Se creează în continuare opere minunate, puternice, incitante. Dincolo de multele banalități, pot fi admirate lucrări încântătoare, de exemplu, la actuala Bienală de la Veneția. Întrebarea este, însă, mai degrabă, dacă acestea vor fi într-adevăr văzute, dacă suficient de mulți oameni sunt încă dispuși să se intereseze de ceea ce fac artiștii. Sunt mai degrabă sceptic în această privință. Și, desigur, depinde de așteptările pe care le avem de la artă, de concepția noastră despre artă. Uneori mă simt ca un model depășit, pentru că sunt încă ferm convins că, în cele din urmă, poezia este cea care contează. Mi se pare adesea că, din cauza acestei convingeri, mă aflu într-o poziție perdantă. Cu toate acestea, pentru mine, „poezia, arta … nu este oglindirea secundară a unui alt domeniu (politic, economic) care ar fi, chipurile, «veritabilul». … Poezia, arta, imaginația, spiritul creator este viața însăși; adevărata forță revoluționară care schimbă lumea” (Norman O. Brown). Și tot așa cum Sfântul Francisc din Sales era convins că măsura iubirii ar trebui să fie iubirea fără măsură, tot așa aș spune că măsura artei ar trebui să fie arta fără măsură. De puține ori am întâlnit un om mai sedus de vocabularul plastic al lui Joseph Beuys. Te rog să ne ajuți să îl privim prin prisma ta. Cum ai ajuns la convingerea că Beuys este un creator de excepție? La început a fost doar un sentiment, o bănuială. Treptat, a fost limpede că Beuys mă impresiona iar și iar cu imaginile și acțiunile sale. Avea un talent neobișnuit de a activa simțul posibilității și de a revitaliza toate vechile întrebări și povești. Într-adevăr, aș putea vorbi despre asta zile întregi și aș putea invoca numeroase exemple din opera sa, ca dovezi; însă, întrucât aici ne mișcăm pe planul cuvintelor, voi alege unul singur. Pe o farfurie de hârtie pentru cârnăciori, goală, Beuys a scris următoarele: „Mă hrănesc risipind energie”. Acesta este, bineînțeles, un îndemn de a-ți dedica întreaga energie artei, până la epuizare. Doar atunci – putem noi interpreta ‒ poți obține acea rezonanță care este atât de vitală pentru un artist. Cu toate acestea, l-am judeca greșit pe Beuys dacă nu am vedea și umorul din această lucrare. Pentru că, înainte de a-și scrie fraza pe platoul de hârtie, probabil că a mâncat chiar el cârnăciorul. Beuys se subminează și se contrazice pe sine însuși, iar și iar, într-un mod superb. Multe dintre lucrările sale sunt caracterizate de o ambivalență încântătoare. Și dacă ne imaginăm, pe deasupra, că Beuys adesea râde copios de propriile sale afirmații, poate atunci vom putea simți ceva din autoritatea-i artistică. De altfel, am fost întotdeauna de acord cu Beuys că este ceva în neregulă cu revoluțiile în care nu se prea râde. Pentru o perioadă, ai fost directorul adjunct al Muzeului de Artă Modernă din Frankfurt și în această calitate ai organizat numeroase expoziții. Ce artiști te-au impresionat cel mai profund și din ce motiv? Chiar nu pot răspunde la această întrebare. Am lucrat cu atât de mulți artiști minunați și niciunul dintre ei nu iese în evidență în asemenea măsură încât să vreau să îl numesc. În fond, noi, cei de la Muzeul de Artă Modernă (teribil nume!), am fost mereu un fel de pețitori. Ne ocupam de relații, de punerea în legătură a artei și a operelor de artă. Colecționam doar grupaje de lucrări și încercam să subliniem concepția vizuală a anumitor artiști prin alăturarea lor cu alți artiști. Uneori, aparentul punct de convergență dintre două abordări se dovedea a fi, în cele din urmă, elementul care le despărțea. Adesea, însă, factorul de diferențiere ducea la un element care le unea. Și chiar dacă sună exagerat, cred că ceea ce spune Martin Buber despre oameni se aplică și în cazul operelor de artă. Poți să analizezi fiecare lucrare în parte și totodată posibilitățile sale relaționale, plenitudinea sa de relații. De exemplu, nu am modificat niciodată sala în care este expusă seria Date Paintings a lui On Kawara, dar am confruntat în mod repetat ansamblul de lucrări cu alte exponate: figuri de lut din grupul Plötzlich diese Übersicht de Peter Fischli & David Weiss, Homme qui Marche de Alberto Giacometti, Seidenknoten de Jens Risch și multe altele. Dar nu vreau să evit cu totul întrebarea. „Tabloul vieții mele”, Presentazione di Gesù al Tempio, este expus în Palazzo Querini Stampalia din Veneția și a fost pictat de Giovanni Bellini. Din 1972, l-am vizitat din doi în doi ani în timpul vizitelor mele la Bienală și l-am văzut o dată chiar și la Berlin. Însă probabil că nici nu poți privi acest tablou fără să te gândești la un altul, anume la modelul Andrea Mantegna. După acel moment, te-ai reorientat și ai devenit profesor de teoria artei la HBK Braunschweig. În această calitate, ai organizat peste 130 de artist talk-uri în cadrul seriei „Welcome ‒ Künstler zu Gast bei Andreas Bee” ‒ și cred că este interesant pentru cititorii români să menționez că printre invitații tăi s-au numărat Dan Perjovschi și Ciprian Mureșan. Care a fost momentul în care te regăsești cel mai bine? Din nou: au fost atât de multe momente importante. Cele mai frumoase au fost acelea în care s-a întâmplat ceva complet neașteptat. De exemplu, atunci când Tino Sehgal a sosit cu două ore întârziere. Doi dintre colegii mei au socotit că acest lucru este imposibil și au ieșit curând, exasperați, nu înainte de a sublinia că oricum nu aveau o părere prea bună despre Sehgal. Dar studenții, peste o sută la număr, au rămas. Și când Tino Sehgal a apărut în sfârșit, mulți dintre ei erau deja mai mult sau mai puțin amețiți de băutură. După cum îți amintești, la evenimentele mele de seară era întotdeauna destulă mâncare și băutură. Iar când Tino a spus apoi că nu dorea să prezinte nimic în acea seară, ci că voia să vorbească despre „modestie”, atelierul meu a început să freamăte. A fost ca o scenetă mare, de succes! Epuizantă, foarte incitantă și, în final, foarte frumoasă.
Nu știu. Nu am trăit această perioadă ca pe o schimbare radicală și nu pot identifica vreo pierdere sau vreun câștig. A fost o pauză. Presiunea din cazan a scăzut un pic, dar astăzi nu există niciun semn în acest sens. Documenta fifteen a fost unul dintre momentele majore ale acestui interval istoric extrem de tensionat. Cum ai caracteriza acel eveniment? Fără îndoială, un eveniment foarte important, demn de remarcat. O provocare care nu a fost concepută ca o provocare, un eveniment care a stârnit multă opoziție din partea mea. Îi eram foarte recunoscător lui Bazon Brock la acea vreme pentru contribuția sa la Deutschlandfunk. La fel ca el, nu prea cred în colective și prefer să mizez pe capacitatea indivizilor de a înfrunta chiar și o mare putere prin realizările lor. Poate că a fost într-adevăr cea mai periculoasă și cea mai importantă Documenta, așa cum susțin unii. Pentru că ultima Documenta a încercat în mod deliberat să șteargă tot ceea ce fusese important până atunci în lumea artei. Și, din păcate, se pare că a avut un oarecare succes în acest sens. Ce părere ai, de exemplu (și nu ascund faptul că este o întrebare pe care obișnuiesc să o repet), despre ideea că ar fi mai potrivit să ne facem prieteni decât să facem artă? Este mai bine să nu o punem pe una împotriva celeilalte. Prietenia trebuie să fie întemeiată pe ceva ce avem în comun. A face artă și a o pune în dialog cu alte realizări individuale poate fi foarte comunicativ, arta poate stabili prietenii. Și aici cred că, uneori, factorul de diferențiere este cel care leagă. Poate înlocui prietenia ideea de valoare artistică? Asta este o prostie. Nu, niciodată! Ca să îl citez din nou pe Bazon Brock: de la ultima Documenta, „fiecăruia i s-a cerut să ia o decizie: aparțineți culturaliștilor care distrug tot ceea ce a fost considerat mereu a fi autoritatea autorilor și a teoreticienilor? Sau continuăm să avem încredere în individ?” Unul dintre curatorii evenimentului din 2022, farid rakun, susținea într-un interviu că grupul din care face parte ‒ ruangrupa ‒ acționează după principii artistice (și nu curatoriale). Afirmația lui îmi oferă oportunitatea de a te întreba dacă nu cumva asistăm la un moment în care, pe nesimțite, are loc o disoluție a autorității curatoriale. În mod ferm: nu! Dimpotrivă, Documenta a devoalat cât de necesari sunt curatorii. Cu toate acestea, ei trebuie să țină seama de anumite lucruri. Fostul meu șef de la muzeul din Frankfurt, Jean-Christophe Ammann, se aștepta, printre altele, ca un curator să aibă întotdeauna încredere în artă și nu în discurs. A cerut, pe bună dreptate, să te cunoști mai întâi pe tine însuți înainte de a te apuca de muncă. Într-adevăr, este important să nu confunzi dorința de a fi în centrul atenției cu dorința care te mișcă în adâncul sufletului. Printre cerințele sale se număra și aceea de a acționa precum Claude Lévi-Strauss, care, potrivit metaforei sale, stă la fereastră și PRIVEȘTE. Și care examinează toate lucrurile pe care le vede sub aspectul semnificației lor dialogice, emoționale și cognitive. S-ar putea adăuga multe în spiritul său, cum ar fi: gândește anti-ciclic! Încearcă să definești spiritul vremii și să îl eludezi. Nu supune niciodată o lucrare discuțiilor, ci fi convins, crede în operă. Și cum cunoașterea și informația sunt două lucruri complet diferite, el a scris: „Antrenează-ți intuiția. Antrenarea intuiției este o disciplină asociată cu curiozitatea spirituală și foamea de viață, care în acest mod, foarte diversificat, duce întotdeauna la CUNOAȘTERE.” Și nu în ultimul rând: „Consideră lucrările ca fiind FIINȚE, cu energia lor specifică. Calculează distanțele dintre lucrări cu o precizie de jumătate de centimetru (unele au nevoie de mai mult spațiu, altele de mai puțin). Stabilește cu meticulozitate modul de agățare a exponatelor. Aceasta variază de la o sală la alta, în funcție de mărimea încăperii. Dă sălii o identitate prin intermediul lucrării ‒ anume aceea a lucrării.” Deci, încă o dată: curatorii buni, așa cum a arătat ultima Documenta, sunt mai necesari ca niciodată. De o bună perioadă, chiar textele critice sunt mai mult o formă de publicitate pentru diferitele expoziții decât analize propriu-zise ‒ și aproape nimeni nu se mai miră că lucrurile stau astfel. Cum crezi că va evolua această stare de lucruri și la ce ne putem aștepta? Da, critica a luat-o razna. Este trist. Dar ar fi prea superficial să dăm vina doar pe ziare și alte mijloace de informare în masă pentru această situație; ele cu siguranță ar continua să publice critică de artă dacă ar mai exista cititori interesați. Dar aceștia sunt din ce în ce mai puțini și toate acestea se încadrează într-o tendință generală fatală. Anul acesta, de exemplu, Premiul Galeriei Naționale nu va mai fi acordat unei singure persoane; de acum înainte, întreaga listă scurtă va fi declarată câștigătoare. În viitor, obiectivul este, de asemenea, să se pună accentul pe colectivitate mai degrabă decât pe individualism și să se promoveze „solidaritatea mai degrabă decât lupii singuratici”. Aparent, se presupune și aici că participanții nu mai au capacitatea de a evalua critic și de a evalua calitatea lucrărilor. Și în acest caz, deciziile calitative sunt descalificate și încrederea în puterea de a judeca este șubrezită. Crezi că lumea artei are suficiente resurse de șarm pentru a rezista într-un context atât de volatil? Să sperăm că va fi suficient pentru a supraviețui. Dar dacă este adevărat, așa cum susținea Heinz von Foerster, că sensul unei afirmații este determinat de cel care o ascultă – adică, în cele din urmă, că aceia care privesc arta determină sensul artei –, atunci sunt disperat, uneori, din cauza lipsei de dorință sau a incapacității publicului de a se implica, de a face un mic efort și de a se concentra asupra unui singur lucru. Cum ți-ai dori să arate arta peste, să zicem, douăzeci de ani? Poate că nu este chiar atât de rău pentru calitatea artei dacă numărul celor cărora le pasă cu adevărat de artă va scădea. Mi-ar plăcea să văd o artă mai sofisticată. Mi-ar plăcea să văd oameni care pricep cât de prețioasă este arta. Aș dori să văd o abordare care să se bazeze pe istoria artei și o libertate a artei care să nu fie presată de nicio instituție culturală. Șanse egale, da, dar nu și rezultate egale. Arta pentru toți este o tâmpenie. Știu că ai fost în Italia de numeroase ori ‒ iar revista noastră are cititori atât în România cât și în țara lui Dante. Ce te-a impresionat cel mai mult în acele călătorii? Îi datorez multe acestei țări și artei sale. Uneori cred că recunosc în această cultură și în arta-i ceva ce ține de sensul vieții. Nu aș vrea să mă mai lipsesc vreodată de asta. Poți să ne istorisești o amintire care te leagă de Italia? În loc să îți povestesc ceva personal, aș prefera să vizionăm împreună adaptarea foarte liberă a lui Steven Zaillian după romanul Patriciei Highsmith, Talentatul domn Ripley. În această serie de opt episoade, intitulată pur și simplu Ripley și compusă din „Roma”, „Imola”, „Palermo”, „Livorno”, „Empoli”, „Ypsilon”, se reunește, la cel mai înalt nivel cinematografic, tot ceea ce face ca Italia să fie atât de deosebită pentru mine. Ceea ce directorul de imagine, Robert Elswit, a capturat aici în cadre alb-negru este de-a dreptul incredibil. Este vorba despre lumină și întuneric, despre frumos și urât, despre o desfătare neînfrânată într-o uluitoare estetică retro. Este vorba despre o Italie fără turiști. Este vorba despre artă. Așadar, pentru a-l cita din nou pe Norman O. Brown: „Forma adevărului este întotdeauna poetică; nu literală, ci simbolică; ea se ascunde sau este voalată: lumină în întuneric. Într-adevăr, misterios.” La un moment dat, în filmul lui Zaillian, ni se spune, în legătură cu un tablou de Caravaggio: „La Luce, sempre la Luce.” Fără lumină și fără întuneric. Este vorba, deci, despre afirmare și negare, în același timp. Aceasta este Italia. Se prea poate să nu afli care este sensul vieții, însă îl poți trăi vizual privind arta de acolo. În ultima parte a filmului, care nu întâmplător se petrece în Veneția, un personaj dubios, interpretat de John Malkovich, apare la recepția unui conte ilustru și caută să discute cu Tom Ripley. Când Tom, alias Dickie Greenleaf, îl întreabă pe interlocutorul său cu ce anume se ocupă el de fapt, acesta stă puțim pe gânduri și apoi răspunde cu un zâmbet minunat, abisal: „Este o întrebare bună. Cu ce mă ocup? Într-adevăr, cu ce mă ocup? Știu: sunt negustor de artă.” Asta sintetizează totul (în mod simbolic). De atunci, tot ce vreau și eu să spun este: Anche Io sono un mercante d’arte.
|
||
Între anii 2013 și 2018, neîntrerupt, am fost asistenta profesorului Andreas Bee la Universitatea de Arte din Braunschweig. Pe lângă discuțiile interminabile despre artă, literatură, filozofie și muzică, am organizat împreună cu domnia sa 61 de artist talk-uri, un workshop și două expoziții de grup (cu creatori reprezentativi ai artei europene și nord-americane). Un interval în sine, cu bunele și cu mai puțin bunele sale, în care, mi se pare onest să recunosc, s-a închegat între noi o prietenie intelectuală ‒ ceea ce, însă, sunt convinsă, nu mă oprește să îl prezint pe Bee în termeni obiectivi și să afirm că este unul dintre puținii savanți germani, sedus de concepte extrem de sofisticate, care are puterea de a melancoliza lucid discursul despre pensulație și de a căuta înțelesuri valide dincolo de straturile de culoare, pixeli, carton, metal, piatră sau bronz. Și pentru că s-a ajuns într-un punct în care luciditatea conceptuală din spațiul artelor dă semne clare de oboseală, dialogul cu acest gânditor hâtru, dar care știe să se distanțeze de diferitele contexte și să ia pulsul fenomenelor grave, este, cred, binevenit. 
