Ana Daniela Sultana: „Noțiunea de femeie-artist are un spectru destul de larg, cu multe nuanțe”

Proiectul revistei noastre dedicat femeilor-artist, început în ampla anchetă cu 29 de invitate din România (în ediţia română din martie), respectiv cu 33 de invitate din Italia (în ediţia italiană din aprilie), continuă printr-o nouă serie de interviuri care aprofundează şi extind tematica spre alte zone de interes, propunând noi perspective şi interpretări. Toate contribuţiile sunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.
În această pagină vă propunem interviul cu Ana Daniela Sultana-Cipariu, curator şi columnist Agenția de cArte. Este, de asemenea, consultant artistic la creart - Centrul de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București, şi doctorandă la Universitatea din București cu o lucrare intitulată Poetica textului curatorial.

Care este astăzi condiția femeii-artist? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Pentru a răspunde acestei întrebări voi face apel la câteva exemple. În luna aprilie a acestui an am vernisat, în realitate virtuală, expoziția personală „On the Naturalness of Things” a Maiei Ștefana Oprea, artistă și mamă a trei fete, a cărei practică artistică se încadrează în zona eco a artei contemporane, iar acum lucrez la o expoziție personală a Dianei Matilda Crișan, artistă emergentă care atât prin alegerea artei textile ca mediu predilect de expresie artistică, cât și prin discurs artistic, se raliază în mod declarat unei tendințe feministe. Pe de altă parte, îmi vine în minte expoziția „lay me down across the lines” de acum doi ani de la Kunsthalle Bega (pe care am și recenzat-o pentru Agenția de cArte), o colectivă feministă asumată, curatoriată de Valentina Iancu, în cadrul căreia a expus și artista Hortensia Mi Kafchin, născută Mihuț Boșcu Kafchin. Așadar, însăși noțiunea de femeie-artist presupune un spectru destul de larg, cu multe nuanțe, în timp ce condiția în sine implică într-o oarecare măsură și asumarea unui rol sau a unei identități; iar în această privință, nu consider că ar fi ceva de schimbat.

Din perspectiva curatoriatului la feminin, cu ce provocări v-aţi confruntat în activitatea dumneavoastră?

Provocările pe care le-am întâmpinat în activitatea mea curatorială de până acum au ținut mai degrabă de specificul fiecărui proiect, nu au decurs din faptul că sunt femeie. De altfel, am impresia că numărul curatoarelor atât local, cât și internațional, este mai mare decât cel al curatorilor. Cu toate acestea, cele mai importante mega-expoziții precum Bienala de la Veneția sau Documenta continuă să numească, în general, tot curatori (la masculin) ca directori artistici.

Hortensia Mi Kafchin, Gramatica divinației, Kunsthalle Bega, 2019

Vă ocupaţi îndeaproape de poetica textului curatorial. Ce trăsături specifice are pentru arta contemporană?

Scriu o teză de doctorat cu titlul Poetica textului curatorial în care mi-am propus să analizez o serie de statement-uri curatoriale, în vederea realizării unei taxonomii proprii a textului curatorial, dar încă elaborez concluziile, astfel că nu mă pot pronunța deocamdată asupra trăsăturilor specifice. Însă, pot spune că am observat, în special la noi, pe scena de artă românească, în textele care însoțesc expoziții, faptul că autorii acestora recurg, deseori, la figuri de stil și la imagini poetice. O posibilă explicație a acestui specific ar fi faptul că mulți curatori autohtoni sunt de formație artiști sau poeți. Mă refer aici, de exemplu, la soțul meu, Dan Mircea Cipariu, la Magda Cârneci sau Robert Șerban, în materie de poeți, respectiv la Mihai Zgondoiu, Lia Perjovschi sau Ioana Ciocan în materie de artiști.

Aţi absolvit un master în domeniul curatorial în cadrul Universității de Artă Aplicată din Viena. Ce diferenţe aţi putut observa între spaţiile culturale privind situaţia femeii-artist?

Perioada în care am studiat și am locuit la Viena a însemnat pentru mine nu doar formare academică, ci și evoluție personală; au fost ani în care am cunoscut multe personaje importante din lumea artei, aparținând atât scenei austrice, cât și celei românești. Ulterior, repatriindu-mă, am menținut legătura cu lumea culturală vieneză, revenind, în fiecare an măcar o dată, în septembrie, pentru Vienna Contemporary, unde am ajuns chiar și anul trecut, în 2020, bucurându-mă că s-a ținut, în condițiile în care multe bienale și târguri s-au amânat sau chiar anulat. De asemenea, am lucrat o perioadă, în 2018, pentru Forumul Cultural Austriac București, prilej cu care am fost, în continuare, conectată la evenimentele culturale organizate pe axa București-Viena. Diferențele mi se par a fi, în primul rând, de ordin social, nu de ordin cultural-artistic. Statul austriac susține femeia în general, nu doar femeia-artist. De exemplu, la majoritatea posturilor academice din cadrul Universității din Viena de pe site-ul instituției, descrierea se încheie cu următorul disclaimer: „The University lays special emphasis on increasing the number of women in senior and in academic positions. Given equal qualifications, preference will be given to female applicants.”

Andreea Albani, Standul Galeriei AnnArt, Vienna Contemporary, 2020

Cum apreciaţi reprezentarea femeilor-artist pe scena internațională a artei?

În ceea ce privește reprezentarea românească pe scena internațională a artei, pot face referire din nou la scena de artă vieneză pe care o cunosc mai îndeaproape și pot spune că numeroși artiști români sunt destul de vizibili aici. Poate lucrurile s-au mai schimbat de anul trecut din cauza reducerii mobilității în ceea ce privește transportul și mai ales din cauza dificultății cu care se poate planifica organizarea unui proiect, având în vedere felul imprevizibil în care evoluează condițiile epidemiologice și măsurile restrictive, dar există încă interes pentru așa-numita artă din Europa de Est. Cât despre femeile-artist din România, iarăși sunt de părere că sunt destul de bine reprezentate, sau cel puțin nu există, aparent, niciun impediment pentru a fi bine reprezentate. De fapt, folosirea unei etichete, fie ea „artă românească”, „artă din Europa de Est” sau „femeie-artist” mi se pare că mai degrabă exclude, decât include. Firește că în contextualizarea unui artist și a operei sale, condiția  producției artistice cântărește destul de mult și este indiscutabil relevantă, dar, totuși, nu sunt de acord cu aducerea împreună în cadrul unei colective a unor artiști doar pentru că sunt femei, din România, din Europa de Est etc.

Cum vedeţi relaţia dintre modelele teoretice și practica artistică? Există un network al profesionistelor din lumea artei, între femeile-artist/curator/ galerist/colecţionar etc.?

Deși am urmat programul unui master foarte aplicat în curatoriat – cu vizite frecvente în galerii, muzee și centre culturale, study trip-uri la bienale exotice și o expoziție de mare amploare organizată ca proiect de absolvire – mai mult decât bazele teoretice dobândite, m-au ajutat, în formarea propriei practici curatoriale, bazele network-ului construit în anii de studiu. Nu am cunoștință despre existența unui network exclusiv al profesionistelor din lumea artei, dar cred că cele mai eficiente rețele sunt cele bazate pe afinități elective, care cresc organic, cu fiecare proiect nou. Practic, fiecare proiect expozițional generează o constelație alcătuită din artist, curator, galerist sau director de instituție de artă și, în mod ideal, colecţionar, iar constelația din care fac parte la momentul de față s-a cristalizat pe măsură ce am experimentat cu mai multe spații și formate expoziționale și am păstrat, respectiv schimbat, diferite elemente sau aspecte.

Halil Altindere, NEVERLAND Pavilion, Venice Biennale, 2019

Cum se răsfrânge această perioadă asupra activităţii dumneavoastră? Dar asupra sectorului artei în general şi ce consecinţe credeţi că ar putea avea pe termen lung?

M-am bucurat de colaborări și de proiecte interesante atât în 2020, cât și în această primă parte a lui 2021, perioadă în care a fost aproape imposibil să contextualizezi producția artistică fără a te raporta la dimensiunea pandemică a momentului. Am avut, de asemenea, ocazia să constat „la cald” anumite tendințe spre digitalizare și transpunere în realitate virtuală a expozițiilor. Cu siguranță va exista un fel de „resetare” pe care mulți au anticipat-o sau intuit-o. Mă refer aici în primul rând la motivele pentru care fondatoarele legendarei Metro Pictures au decis să închidă galeria, după 40 de ani de activitate; ele au invocat, într-un interviu pe Artnet, un an epuizant de programare a evenimentelor în funcție de evoluția pandemiei și sosirea anticipată a unei lumi artistice foarte diferite. Rămâne de văzut cum se va configura această „minunată lume nouă” a artei contemporane...

Maia Ștefana Oprea, On the Naturalness of Things, www.theopen-art.com, 2021