Reporter-poet în misiunea „Fact Finding”. În dialog cu artista Alex Bodea

„Fact-finding: artist-martor, cercetare/experiență de teren, micro-detaliu și în același timp bigger picture, cronică, restituție, comunicare, misiune fact-finding, multitematism (observațiile culese ating teme cât se poate de variate, enciclopedice aș zice, în direcție opusă ultra-specializării și nișelor care au tendința să se formeze în arta contemporană)”.
Artista Alex Bodea (n. 1981) ne vorbeşte despre metoda Fact-Finding (literal, descoperirea de fapte) pe care a creat-o şi o dezvoltă în continuare, împărtăşind-o persoanelor din diferite medii socio-profesionale, despre galeria The Fact Finder pe care a deschis-o la Berlin în 2017, ca şi despre romanul grafic omonim pe care l-a publicat în 2020, în limba italiană, la editura BeccoGiallo din Padova. Formată la Universitatea de Arte și Design Cluj-Napoca, Alex Bodea trăieşte şi lucrează în Germania, la Berlin, din anul 2011.
Toate contribuţiile din amplul nostru proiect dedicat femeilor-artist din România şi Italiasunt reunite în secţiunea specială Ancheta exclusivă femeia-artist.


Să începem dialogul nostru de la conceptul de Fact-Finding pe care se bazează practica dumneavoastră artistică. De unde porneşte, când s-a conturat şi în ce constă?

În 2009, când tocmai ce intrasem la un program de master în pictură (Universitatea de Arte și Design Cluj), am avut șansa să vizitez capitala Azerbaidjanului, Baku. La întoarcere, s-a întâmplat să fiu nevoită să petrec 7 ore în aeroportul de acolo. Să umplu timpul, am început să desenez, într-un blocnotes purtat cu mine, câte o imagine, așa cum îmi venea în minte, sub care să scriu și un cuvânt care să o completeze, ca sens. Am umplut caietul din scoarță în scoarță, acolo, în aeroport. Ceea ce s-a întâmplat atunci este că am unit, pentru prima dată, două medii pe care le ținusem separate ca practică, dar care mă interesaseră dintotdeauna în egală măsură: scrisul și desenul. Dar încă nu aveam eu toate piesele puzzle-ului.
M-am reîntors la pictură pe perioada masterului, poate într-o manieră ceva mai iconoclastă față de stilul favorizat la Cluj, am reluat însă cu adevărat pista prinsă în Baku atunci când m-am mutat în Berlin la terminarea studiilor, în 2011. Orașul m-a inundat cu detalii. Pe străzi, în metrou, în locuri de contact social, stimulii au fost ca o avalanșă. Am scos din nou blocnotes-ul, dar de data aceasta am început să notez ceea ce vedeam nu ceea ce imaginam, am început să operez ca un reporter. Un reporter-poet. Așa s-au născut notele vizuale, un mix de desen dintr-o suflare (epurat până la simplitatea unui logo) și text, unu sau două cuvinte cheie. Fiecare notă vizuală este „captura“ unui moment surprins pe viu, cu data și locația notate riguros (strada, ora, minutul). Am început să arhivez aceste note vizuale și să cresc arhiva de la un an la altul, expunând selecții din ea sub diverse forme: instalație, lectură cinematică și recent carte, prin publicarea unei selecții de 100 note vizuale despre Berlin (The Man with a hole in his tie, 2020). Consider arhiva de note vizuale ca fiind o enciclopedie de micro-scenarii de la care se poate porni în scrierea unei cărți, a unei piese de teatru, a unui scenariu de film. Sunt și micro-schițe pentru lucrări vizuale mai ample, de respirație epică, care țin de practica fact-finding dezvoltată din aceste note vizuale, și despre acestea voi reveni cu detalii în cele ce urmează.

Alex Bodea luând note vizuale în Berlin

Cum s-a dezvoltat în timp această metodă şi care sunt termenii-cheie prin care o definiţi astăzi?

În 2014, așadar după 3 ani de luat note vizuale în spațiul public, am început să colaborez cu diverse instituții culturale cu scopul de a crea reportage vizuale compuse din mai multe note vizuale legate secvențial într-o poveste amplă care să vorbească despre activitatea acestor spații. Am trecut de la poezie minimalistă la proză, aș putea spune. Amintesc aici de colaborarea cu festivalul de teatru Temps D’Images Cluj 2015, unde am făcut observații vizuale în timpul repetițiilor; colaborarea cu Berliner Festspiele, cu două ocazii, dintre care una fiind Festivalul de Literatură 2016, despre care am făcut un reportaj vizual pe care l-am prezentat ca performance în cadrul evenimentului; participarea la bienala de artă Art Encounters (Life: a user’s manual 2017), unde am fost invitată de curatorii Diana Marincu și Ami Barak să urmăresc munca de instalare a expozițiilor, din notele vizuale culese punând cap la cap o instalație și o lectură cinematică/animație.
La un moment dat, am dat un nume acestei practici: Fact Finding. Aceasta pentru că pornesc de la realitate, de la fapte, pe care le descopăr prin experiență directă, cercetare de teren, prin notele vizuale pe care le culeg la fața locului. Mai apoi, despre cum transform aceste fapte, cum mă joc cu ele, desigur, îmi permit o licență poetică, o interpretare personală, e momentul în care trec din reportaj în artă. Această practică o dezvolt continuu, din 2018 am avut ocazia să țin ateliere de fact-finding prin care să fac cunoscută această metodă unor persoane din diferite medii socio-profesionale (artiști, jurnaliști, sociologi, educatori, oameni de știință, studenți, elevi). Am finalizat recent o amplă rezidență în nordul Franței (CLEA Lens-Lievin 2021) prin care am introdus la mai bine de 300 de persoane această metodă.
Dacă ar fi să mă gândesc la termeni cheie aceștia ar putea fi: artist-martor, cercetare/experiență de teren, micro-detaliu și în același timp bigger picture, cronică, restituție, comunicare, misiune fact-finding, multitematism (observațiile culese ating teme cât se poate de variate, enciclopedice aș zice, în direcție opusă ultra-specializării și nișelor care au tendința să se formeze în arta contemporană).

În această experienţă comunicativă, care este reacţia celor despre care este povestea, pe de o parte, şi a publicului căruia i se spune o poveste, pe de altă parte?  

Fiecare misiune fact-finding se finalizează cu o restituție: o punere în scenă prin care cei care fac fact-finding împărtășesc unui public observațiile culese. Din acest public fac parte atât persoanele direct implicate, gazdele misiunii, cum ar veni (de exemplu, pentru o misiune fact-finding care are loc într-o fabrică, gazdele acesteia pot fi angajații și managerii de acolo), cât și un public mai larg, persoane invitate „din afară“. Pentru aceste două categorii de public, experiența restituirii este, desigur, diferită. Gazdele au ocazia să se vadă prin ochii celor care fac fact-finding, printr-o sensibilitate exterioară, dincolo de rutină. Aceasta poate avea un efect cathartic. Pentru publicul din exterior, momentul poate fi unul de dezvăluire a ceva la care nu există acces facil în mod normal, poate stârni curiozitatea dacă nu neapărat implicarea emoțională pe care o au gazdele. Un fact-finder trebuie să compună reportajul în așa fel încât acesta să fie accesibil și interesant pentru ambele tipuri de public.

Detaliu notă vizuală

Să vorbim acum despre The Fact Finder, galeria pe care aţi creat-o la Berlin în 2017. Cum se prezintă acest spațiu artistic?

Am deschis spațiul din dorința de a oferi o platformă artiștilor care pornesc în munca lor de la experiență directă, observație zilnică, cercetare de teren, riguros documentate prin sisteme de arhivare, și care transformă faptele culese în lucrări de artă cu caracter narativ, lucrări care spun o poveste, cap-coadă. Mă interesează să văd această metodă aplicată în cât mai multe medii vizuale diferite, de la desen și text (aici am expus lucrări de George Roșu, Alina Andrei), film (am rulat creații de Adina Pintilie, Harun Faruki), voiaj artistic (am prezentat instalația cuplului de artiști KG Augenstern care trăiesc de câțiva ani pe un vapor și înregistrează sunetele de sub podurile Europei), documentație de lucru (am instalat o documentație fotografică a procesului de lucru urmat de Ciprian Mureșan pentru realizarea unei replici conceptuale a frescei bisericești Judecata de Apoi de la Voroneț, expusă în Galeria Plan B), cercetare (un colectiv de absolvenți ai Universității de Arte din Bourges au făcut o cercetare pe mai multe planuri, de la cartografie la botanică, interpretate artistic, despre o baza militară locală). Și, mai recent, am produs o expoziție de documentare a procesului de creație a mai multor autori de roman grafic, din mai multe țări (Germania, Liban, Olanda, Japonia, România, Turcia, America și Italia).

Arhiva note vizuale din spaţiul The Fact Finder, 2017

Ajungem la următorul The Fact Finder, romanul grafic apărut în 2020 la Editura BeccoGiallo din Padova, specializată în cărţi şi reviste de benzi desenate. Cum s-a născut acest roman grafic şi cum aţi ajuns să îl publicaţi în Italia?

Acest roman grafic își are originea în practica mea de fact-finding, în particular în arhiva mea de note vizuale. Cum am spus mai sus, fiecare notă vizuală este un micro-scenariu, o narațiune foarte condensată. Strângând note vizuale, am început să întrevăd un posibil fir narativ care să le lege într-un context mai amplu, într-o poveste. Din toată arhiva, care cuprinde mai bine de 1000 de intrări (fiecare din ele culese în tot atâtea locuri și momente diferite), am selecționat 50 de note vizuale, pe care le-am considerat importante, care surprind teme variate relevante acum, și, sper, pe mai multe generații. Povestea a venit de la sine și am început să o dezvolt încurajată fiind de Alice Milani, curatoarea secțiunii Rami aparținând editurii BeccoGiallo, autoare de benzi desenate și roman grafic pe care am cunoscut-o cu ceva ani înainte, în timpul unei mobilități Erasmus în Liège. Ea este și prima persoană pe care am văzut-o creând bandă desenată, puțin se știe în publicul larg cât de laborioasă este această artă care îmbină talentul vizual cu cel literar și cu inventivitatea tehnică, inclusiv simțul pentru design.

Coperta italiană a romanului grafic

Care este subiectul romanului şi mesajul pe care îl transmite?  

Povestea este construită pe următoare premisă: într-o lume bombardată de informație vizuală cum este cea a noastră, cum ar fi ca această informație să sufere o „virusare“, să înceapă să se șteargă, să dispară? Am imaginat un fenomen optic numit Intrux, asemănător acelor glitch-uri care bruiază imaginile digitale. Intrux-ul apare peste noapte, în câteva puncte de pe glob, acoperind obiecte și oameni, aparent la întâmplare, urmând să se extindă treptat, înghițind cât mai multe locuri și amenințând lumea cu ștergerea identității ei vizuale. Personajul principal este domnul Hesus, cel mai improbabil erou: un exilat de vârstă mijlocie fără prea mari posibilități de integrare în țara de adopție, prost vorbitor al limbii locale, invizibil în structura socială, ipohondru, mizantrop, dar și iubitor de oameni, egotistic și altruist în același timp, cu o identitate de gen neclară (în ciuda titulaturii de „domn“). Printr-o întâmplare explicată în carte, el devine singurul om capabil să citească prin bruiajul Intrucșilor, să descopere detaliile obliterate. Domnul Hesus ajunge un cititor de Intrucși indispensabil, sub numele de The Fact Finder. Aceste detalii pe care le dezgroapă de sub Intrucși sunt inspirate de cele 50 de note vizuale selecționate, pe care le-am presărat în cele șapte cartiere ale orașului în care domnul Hesus trăiește și pe care acesta îl explorează timp de șapte zile, în căutare de intrucși pe care să îi citească. Citind acești Intrucși, el nu numai că îi descifrează, dar începe să povestească, prin asociere, multiple întâmplări din viața sa dinainte de emigrare, ramificând cartea ca pe o operă barocă, cu povești-în-povești.
În această explorare urbană, domnul Hesus este însoțit de un mic android de mâna-a-doua numit Alois, un fel de asistent personal care îl ajută să-și documenteze descoperirile și care ține un blog despre această activitate. Blog-ul devine cunoscut, câștigând cititori care lasă o mulțime de comentarii, de la generoase la cele mai abjecte. În carte acord o secțiune destul de largă acestor comentarii, ele reprezentând cumva pulsul lumii. Mai apare apoi un element de importanță: guvernul țării respective lansează o aplicație care pretinde că poate citi Intrucși, amenințând să îl redea pe domnul Hesus obsolet. Eroul nostru luptă pentru relevanță, sau poate învață să trăiască fără ea: povestea are un sfârșit deschis. Dincolo de multiplele teme explorate (experiența migrației, efectele algoritmizării societății, complexele probleme ale comunicării inter-culturale, singurătate, sănătate mintală, identitate de gen, memorie și istorie personală, apartenență, irelevanță și multe altele), am conceput această carte ca pe un spectacol plin de viață, generos în evenimente, plin de micro-detalii, un montagne-russe narativ în care te îmbarci și care te poartă în vrie. Există două versiuni, una în limba Italiană și una în limba Engleză, ultima publicată de mine.

Din romanul grafic The Fact Finder, Intrucşii bruind imaginea

Care va fi următorul Fact Finder?

Am un proiect viitor de carte la care mă gândesc, deocamdată e un germen de idee, pot spune doar că va fi o poveste cu și despre experiențe ale femeilor din trecut și prezent, documentate într-o pictură ascunsă, inclusă în carte. Și vorbind despre pictură, actualmente am reluat pictura ca mediu, având toată această acumulare de experiență narativă prin notele vizuale și procesul fact-finding, pe care o simt ca pe un pas de maturizare important pentru mine. Am realizat recent o pictură narativă inspirată de situația pandemiei de Covid, numită Ciuma lui Caragea, o pictură în care am îmbinat experiența directă cu cercetarea istorică. E o pictură cu multe personaje, epică în concept, amintind, cu formatul ei alungit, de picturile de pe lăzile de zestre din renașterea timpurie, picturi foarte inventive din punct de vedere narativ și care ar merita să fie mai bine cunoscute. Am în plan o serie cu asemenea subiecte ample, ambițioase, urmează o pictură cu titlul Alungarea taților abuzivi din cetate, al cărei plan compozițional (înscenare, cum îi spun eu), l-am finalizat, urmând să trec în etapa următoare de realizare. Pe lângă faptul că revin la pictură de pe un cu totul alt nivel conceptual, procesual și tematic decât cel de la care am pornit inițial, mă bucur să explorez și tehnici noi care implică fabricarea culorilor de mine însămi, pe bază de pigmenți, fără să mai folosesc culori comerciale. Cred că pictura făcută astfel se încarcă cu o vibrație în plus. Cum se poate vedea, metoda notelor vizuale și a cercetărilor de teren se poate materializa prin multiple medii artistice și stiluri, voi fi mereu curioasă să încerc ceva nou. 

Pictura Ciuma lui Caragea

Într-o privire comparativă între România şi Germania, cum vedeţi condiția femeii-artist în zilele noastre?

Condiția femeii-artist este, cred, peste tot la fel: pentru același nivel de relevanță și apreciere, o femeie trebuie să lucreze dublu. La fel și un migrant trebuie să lucreze dublu și, dacă aceste două condiții se întâlnesc în aceeași persoană, este cu atât mai greu. Poate că în Germania se discută mai mult despre oportunități egale în profesie, se încearcă să se respecte cote în expoziții, sunt proiecte speciale de susținere, dar apreciez și eforturile de la noi, fiindcă ele există și vor fi. Depinde și de domeniu, în film am auzit păreri că pentru femeile regizor e foarte greu, dacă nu imposibil, la fel și în teatru, în literatura de ficțiune însă, cred că în ziua de azi este mai greu să fii publicat dacă ești bărbat alb, cis, etc. Ecuația e simplă, cu cât o poziție profesională aduce mai mulți bani, cu atât este mai puțin probabil ca aceasta să fie ocupată de o femeie. Însă banul se plimbă, mereu. În comics, în perioada de aur (golden age of comics, vedeți), erau foarte puține femei autoare, acum, că majoritatea bărbaților înclinați să creeze comics au migrat în domeniul jocurilor video, mult mai bine plătit, sunt tot mai multe autoare de comics. Cred că profesia de artist vizual se feminizează, ținând cont de toate aceste motive economice și sociale, e interesant de văzut ce va însemna aceasta pe viitor.   

Exemplu misiune fact finding
Participantă la atelierul de fact finding de la Focus atelier 2018, luând note în fabrica Clujana

Care sunt cei mai activi artişti, respectiv artiste de origine română care trăiesc în Germania?

Aici îmi vin în minte artiști/artiste stabiliți în Berlin, scenă pe care o cunosc mai bine, ca Miron Smuckle, Sebastian Hosu, Constantin Nimigean, Ana Botezatu, Andreea Cioran, Cătălin Ilie, Hortensia Mi Kafchin, Iulia Nistor, Katja Lee Eliad, Andreea Ciobică, Ileana Pascalau. Nu în Berlin și nu artistă direct, dar iubitoare de artă și pasionată călătoare culturală, este Veronica Kirchner, susținătoare a scenei de artă românească în diaspora.

Cum vedeţi reprezentarea românească în general şi a femeilor-artist în special, pe scena internațională a artei?

Cred că pentru țări ca România fereastra oportunității de recunoaștere internațională se deschide în anumite momente doar sub influența evenimentelor politice, a „eclipselor rare de lună”. Cei care prind aceste momente sunt oameni potriviți la locul potrivit, rareori personaje solitare, din contră, fac parte dintr-un grup coeziv. Cred că sistemul (adică puterea politică a altor state care decid cu adevărat mersul istoriei) permite doar un anumit număr de jucători pentru fiecare națiune în parte, o anumită cantitate de atenție acordată. Întotdeauna vor fi semnificativ mai mulți mari artiști ruși și americani decât mari artiști români. Printre care, inevitabil, mai multe femei, chestiune de statistică. Dar cred că următorul mare artist român (sic!) va fi o femeie.

Cartea The man with a hole in his tie